Nu e nevoie de o privire avizată, de sociolog, ca să ne putem da seama că intelectualitatea românească nu mai este cea care odată făcuse corp comun în fața totalitarismului, rezistînd prin cultură (uneori și prin revoltă activă) enormei puteri unice și discreționare. Azi elita noastră este adînc sfîșiată într-un pat procustian ideologic, care-o chinuie peste măsură și o face incapabilă de rezistență unită. Amenințarea, astăzi, a unei noi puteri absolute, a unui nou partid unic în curs de constituire îi surprinde pe liderii noștri de opinie în toiul unor dispute pe care le consider, deși importante pentru o clarificare conceptuală, totuși profund dăunătoare în contextul politic actual. Dacă avem, pe de-o parte, o firească sciziune între intelectualii care-au trecut de la-nceput de partea puterii (și care azi populează toate organismele de decizie: Ministerul Culturii, Academia, Fundația culturală, direcțiile teatrelor, cinematografiei, ca și mai toate centrele culturale din străinătate, tendința fiind de apropriere exhaustivă a acestor instituții) și, pe de alta, cei care și-au păstrat independența cu prețul despuierii lor de putere și vizibilitate socială (din fericire ei sînt cei mai mulți și mai valoroși și ei vor conta în final, indiferent în ce zonă de umbră vor fi împinși), mult mai trist este să constatăm o fractură ce se adîncește din zi în zi între aceștia din urmă, spre satisfacția, probabil, a celor aserviți puterii. E vorba de două tipuri de intelectuali, ambele devotate democrației și liberalismului, ambele active și benefice în contextul național de azi. Unul dintre grupuri este însă mai conservator, mai elitist, mai tradițional, mai legat de valori europene moderne — în sensul modernității interbelice —> pe cînd celălalt reprezintă intelectualitatea mai recentă, care urmează mai curînd un model ideologic asemănător neo-liberalismului american, adept al unui nou tip de societate, de relații interumane, de tensiune între globalizare și lateralizare culturală. Cum întotdeauna bătăliile ideologice s-au dat pentru nuanțe și nu pentru deosebiri ferme, sînt toate șansele ca, pe de-o parte, aceste două grupuri să uite că adversarul lor comun îl reprezintă de fapt profitorii noului regim, iar pe de alta, ca toți intelectualii să uite că ne-ndreptăm primejdios de mult către un nou model de putere discreționară, al cărei cinism a devenit deja vizibil (strident, aș zice) în anumite probleme punctuale, pe care le consider niște indicatori ce ne spun clar încotro bate vîntul. Dacă nu se vor trezi la timp, intelectualii — și nu numai ei — vor avea în curînd de-a face cu un mare partid „popular" (de fapt, doar populist) ca în Mexic, care-și va inventa și finanța opoziția ca să nu rămînă chiar singur pe scena politică. Este motivul pentru care micile deosebiri intra-liberale ar trebui să nu împiedice formarea unui nou front comun în cultura românească.
Unul dintre indicatorii de care vorbeam, și cel mai limpede la această oră, este chestiunea manualelor alternative. Deși acum se știe cu certitudine că la originea întregii dispute a fost un tîrg politic dintre cele mai odioase, deși se cunosc în detaliu ramificațiile politico-economi-ce care leagă partidul de guvernămînt de clienții săi din lumea afacerilor cu cartea școlară, Ministerul Educației continuă să ascundă acest clientelism în spatele unui pueril joc cu computere imparțiale. După ce a redus anul trecut alternativele (iar alternative nu înseamnă altceva decît democrație și libertate de alegere) la un număr fix
de manuale pentru fiecare disciplină în parte, anul acesta obiectivul ministerului a fost, deschis, fără nici un echivoc, distrugerea editurilor cu experiență și tradiție în editarea manualelor în favoarea unor escroci aserviți puterii, născocitori ai unor manuale atît de ieftine, că n-ar fi cu putință nici să fie tipărite pe hîrtie igienică! Monopolul pe piața cărții școlare a fost miza acestor sforării. Dincolo de enormele prejudicii pe care acest fapt le aduce în-vățămîntului românesc, distrugerea cinică a unor întreprinderi, pe care statul are datoria să le sprijine dacă se consideră demn să intre în Europa, este un fapt de sabotaj clar al economiei de piață liberă. Zdrobirea în forță a rezistenței, impermeabilitatea la orice argumente, chiar din partea unor oameni dintre cei mai străluciți, îmi amintesc de cotele tot mai nerealiste și mai cinice care le erau impuse „chiaburilor" altădată cu scopul fățiș al ruinării lor. Iar renunțarea la „luxul" frumuseții, al calității și al informației echivalează cu reducerea tuturor varietăților de săpunuri care există azi pe piață la doar unul sau două („Cheia" și „Cămila"), căci, nu-i așa, populației îi sînt suficiente și atîtea. De ce nu o singură marcă de detergenți, una de frigidere, una de mașini, un singur tip de om, omul nou al noului populism?
Iată pentru ce merită să lupți, pentru ce merită să faci din nou front comun. Nu pentru cîteva fraze discutabile dintr-o carte despre erorile modernității (care pot fi dezbătute civilizat, sine ira el studio) și nici pentru chestiuni de acum șaizeci de ani (s-a dezis sau nu Eliade de trecutul lui legionar?), oricît de importante ar fi acestea. Dar problema manualelor alternative este literalmente vitală în acest moment, cînd, la televiziune și în presă, în fața națiunii, cei mai străluciți cărturari români au fost umiliți de o persoană urcată mult mai sus decît îi este locul și folosită ca o rangă de metal rece pentru demolarea unor edificii culturale ridicate cu trudă și inteligență. Pentru că în acest moment nu există în România o putere capabilă să se opună noului vandalism, echivalent al demolării bisericilor în epoca ceaușistă, singura soluție pentru stoparea nesăbuinței și cinismului actual de partid și de stat este semnalarea acestor abuzuri organismelor internaționale ce au datoria să testeze sinceritatea guvernului în angajarea sa pe drumul valorilor europene. Acest lucru îl pot face intelectualii, dincolo de tot ce-i desparte.