Am citit de curînd un interviu în care amicul meu, prozatorul Gheorghe Crăciun, mărturisea că scrie un roman ce va cuprinde anumite scene atît de dure (din punct de vedere erotic, se înțelegea), încît îi era teamă să publice cartea în România. Publicul românesc, spunea el acolo, nu este pregătit pentru așa ceva. S-ar putea declanșa un mare scandal. Scriitorul se gîndea să publice cartea, de aceea, mai întîi la Paris, în traducere franceză, și să mai aștepte cîțiva ani pînă ce publicul nostru va mai evolua din punctul de vedere al toleranței față de erotism. Revista „Cațavencu" a preluat afirmațiile lui Crăciun la modul ei natural ironic, accentuînd nu problema situației literaturii erotice în România, la care se referea de fapt prozatorul, ci presupusul ridicol al ideii de a publica o carte mai întîi prin alte părți și apoi în propria ta țară. Crăciun nu are încredere în publicul nostru, i s-a suit și lui la cap chestia asta cu traducerile, părea să spună nota din „Cațavencu". Ce-ar fi dacă toți ne-am publica scrierile mai întîi la Londra, Berlin și Paris și abia apoi la București?
Personal, nici nu cred că asta ar fi atît de rău. Ba poate chiar ar fi o soluție minunată ca să scoatem o dată literatura noastră din impas. Numai că, vedeți, rămîn niște mici probleme care țin de distanța dintre a vrea și a putea. Cum editurile străine nu se dau în vînt după autorii români, erotici sau nu, cred că foarte, foarte puțini (inclu
zîndu-i aici, din fericire, și pe Crăciun, și pe Agopian, semnatarul notiței din „Cațavencu") ar putea avea această posibilitate. Ceilalți, cei foarte mulți care n-ar trebui să publice nici la București, nici măcar la Urziceni, s-au obișnuit să strîmbe din nas, amendînd ambiția de a fi tradus ca și cînd ar fi un păcat capital, o dorință perversă de a parveni cu orice preț. De fapt, e lucrul cel mai natural cu putință, ca și dorința de a călători, de a citi literatură din toate zonele culturale, de a exista în lume, nu doar în cercul strimt al vieții naționale. Timp de decenii au fost luați peste picior puținii noștri autori traduși peste hotare, ca Breban sau Sorescu, așa cum în satul lui Moromete cei care mai călătoreau erau numiți în batjocură Parizianu sau mai știu eu cum. Nu asta e problema ridicată de Crăciun. A publica o carte mai întîi la Paris e absolut legitim și lăudabil și nu înseamnă nici o ofensă la adresa publicului românesc.
întrebarea care rămîne cu adevărat este dacă publicul nostru este pregătit pentru marile schimbări pe care ultimele generații de scriitori le aduc în mentalități, în valori, în tehnici narative. Mi-am pus de multe ori această întrebare și e momentul să fac aici și o mărturisire personală, îl înțeleg foarte bine pe Gheorghe Crăciun, pentru că în 1994, cînd am terminat „Travesti", am avut exact aceleași îndoieli pe care el le are acum. Și m-am gîndit la aceeași soluție. Mica mea carte nu conținea scene sau cuvinte șocante, dar existau în ea aluzii la o lume (pînă nu demult?) tabuizată în literatura română, și anume cea a experiențelor tulburi ale unor adolescenți dintr-o tabără de elevi. Am încercat să public cartea mai întîi la o mică editură pariziană, dar s-a întîmplat ca, datorită unor întîrzieri, ea să apară totuși mai repede la „Humanitas". Reacțiile celor care-au citit cartea primii au fost într-adevăr revelatoare. Am simțit pretutindeni o repulsie pronunțată față de lumea din ea, raționalizată apoi și pusă pe seama imperfecțiunii tehnice a textului. Graficiană editurii, de pildă,căreia evident cineva îi povestise tendențios subiectul cărții, îmi pusese inițial pe copertă doi homosexuali hidoși, privindu-se avid pe deasupra unui trandafir! Toți mă priveau ca pe un ins suspect, care și-a dat în fine arama pe față. Prima cronică la carte a fost una numită „Omenesc, prea omenesc" și-n ea se comenta cu „înțelegere" presupusa mea confesiune. Ce-am pățit cu cartea asta! Și nu numai în țară. în străinătate, e drept, aerul ei „gay" a fost valorizat pozitiv. A fost cît pe-aci să „intru în circuit"! Ediția olandeză are pe copertă un adolescent gol, într-o poziție foarte grațioasă. Ediția franceză a purtat titlul ambiguu „Lulu". Cea italiană a avut o cronică intitulată „Una piccola Bibbia gay" și a fost entuziast recenzată în revistele „lor". Am dat interviuri în aceste reviste, fără să mă prind de asta decît mai tîrziu. La un moment dat am fost contactat de o regizoare italiană de la casa de filme „Mi-randa", care vroia să ecranizeze „Travesti". Fericit că mi-a pus Dumnezeu mîna-n cap, am căutat repede pe Internet date despre această firmă. Evident, firma era foarte îngust specializată, așa că am dat cu piciorul unui contract tentant. Nu m-a deranjat, în toată povestea asta, că am fost luat drept gay sau că romanul meu a fost luat drept roman gay, ci că eram luați, amîndoi (ca să zic așa), drept ceea ce nu eram. Sigur că asta ar putea fi, în ciuda realității, o chestiune de opțiune culturală, dar nu e și cazul meu. Am cunoscut o dată, la San Francisco, într-un tîrg de vechituri, un ins care vindea, la o tarabă, niște reviste ale militanților negri: Malcolm X, Panterele negre etc. L-am întrebat de ce vinde asemenea reviste, de vreme ce el era alb ca mine și ca tine. „Păi nu sînt alb, sînt negru", mi-a spus. „Cum?" „Da, am optat să fiu negru. Asta nu e o chestiune de culoare a pielii, ci de opțiune." Tipul m-a dat gata cu asta. Am aflat apoi că optase și să fie comunist. Am intrat într-o controversă dură, deși băiatul era nevinovat ca un înger. „Știi vreo țară din lume unde comunismul i-a făcut pe oameni fericiți?", l-am întrebat. „Păi bineînțeles, Nicaragua, Cuba, Coreea de Nord..." Era blindat, nu-l puteai scoate din ale lui.
Aceasta a fost doar o paranteză. Rămîne întrebarea dacă sîntem pregătiți să primim o adevărată literatură erotică. După părerea mea, din 1990 încoace s-au făcut niște pași în acest sens, mai ales din partea autorilor și mai puțin din a publicului, dar pași grosieri și prea puțin semnificativi. Generația '90, autorii din jurul lui Boerescu, al revistelor „Prostituția" și „Playboy", au crezut că revoluționează limbajul literar dacă împing obscenitatea sa pînă la limită și (mult) dincolo de ea. Forțarea prin scatologic și obscen a limbajului este importantă și poate fi susținută estetic. în definitiv, literatura biograf istă reflectă lumea în care trăim și care e lumea băieților de cartier, a galeriilor de fotbal, a lui Garcea, a formațiilor de gang-sta rap. Niciodată, de două sute de ani, vulgaritatea noastră n-a fost mai mare. Dar a fi vulgar nu înseamnă a fi erotic, dimpotrivă. Erotismul este inversul obscenității. Cu cît o societate e mai obscenă în limbaj, cu atît e mai primitivă în sexualitate. Erotismul ține de cultură ca orice alt fapt de viață socială, e un rafinament necesar, ca a mînca folosind cuțitul și furculița. Obscenitatea echivalează cu mîncatul cu mîinile, cu lipăitul supei din farfurie. Nu aceasta e revoluția erotică. Dezinhibarea limbajului e doar primul pas, cel mai bazai. Abia de-aici trebuie construit un limbaj al literaturii erotice la noi. Și chiar construirea acestui limbaj e doar o etapă. De fapt, ceea ce e esențial e o schimbare de mentalitate. Este echivalentul trecerii, de exemplu, de la primitivul „muie" la un gest de tandrețe erotică pentru descrierea căruia nici nu avem astăzi cuvinte.
Azi publicul românesc nu mai poate fi șocat de cuvinte. Revistele porno își expun cărnurile pe toate tarabele. Limbajul pe care-l auzim în jur e mai colorat ca oricînd. Orice copil cunoaște-n detaliu toate combinațiile posibile și imposibile la un sex-party. Cu toate acestea, Gheorghe Crăciun are dreptate cînd susține că sîntem fundamental un public needucat sexual, plin de tabuuri și prejudecăți, complet nepregătit pentru (și gata să pună la zid) o literatură cu adevărat liberă din acest punct de vedere