Ce Dumnezeu caut aici? Dar numele Lui nu este binevenit în aceste ținuturi. Aici sînt ghețuri eterne printre care curg rîuri de lavă, sînt munți și prăpăstii. Cine sînt? Nu-mi pot aduce aminte. Tot ce văd în fața mea e peisajul măreț și abstrus — și o Armă. Nu pot privi în jos ca să-mi văd măcar vîrful încălțărilor, pe care le simt de metal. încep să alunec, cu arma în față (e un fel de ca-duceu înaripat), prin aceste iaduri. Nu am timp să-mi pun alte întrebări despre condiția mea. Căci apar Monștrii. Nici ei nu știu cine sînt și de ce putere sînt însuflețiți. N-au instinct de conservare. Păsări de foc, diavoli estropiați, zombies, mumii, vîrcolaci, legiuni de inomabile nevertebrate se azvîrl înainte, scuipă sfere de flacără, te năpădesc cu duhori sulfuroase. îi extermin cu zecile, eliberînd limbi de jad din magicul caduceu, alunec rapid prin ținutul melancoliei, cu cîte-un copăcel închircit pe alocuri, mă feresc de văpăile dureroase ale celor care-mi vor sîn-gele. Cînd sînt atins, viața îmi scade, puterea se duce. Din fericire, pe pămînt sînt presărate Cristale. Violacee, roze sau limpezi ca gheața. Ele sînt forță și sănătate. De cîte ori ating unul, o mare lumină iradiază și mă simt deodată mai bine.
Pătrund acum în temnițe. E o cetate a morții și a vicleniei. Meterezele-i depășesc norii, iar pe frontispicii sînt semnele Diavolului. Intru pe coridoare de piatră. Uși secrete se deschid, trape cedează. în cuști de fier, muritori sfîrtecați, trași în țeapă, răstigniți pe ziduri însîngera-te. Fiecare nouă odaie e înțesată cu demoni. Sînt doar o Armă care carbonizează. Și viclenie. Acum caut cheile. Cea de opal, cea de turcoaz și cea de malachită. Sîngerez din sute de răni, dar nu mi-e frică și nu mă pot opri. Sînt întocmai ca Ei. Dar bun. Nu-i timp pentru alte gînduri. Mă atacă viespi mecanice. M-am rătăcit pe culoare. Apăs resorturi. Fug în sus pe scări în spirală. Alunec pe podele de lavă care-mi ard tălpile. Am Cheile. Ucid hoarde de căpcăuni pînă dau de prima poartă. Aici cristalele sînt mai rare. Aproape că-mi dau duhul prin mațele astea de piatră. Trec de poarta de opal, apoi de cea de turcoaz. N-o pot găsi pe a treia. Viața îmi scade mereu. Monștrii mi se furișează prin spate și mă frig cu ghearele lor. Alunec disperat pe esplanade de fosfor.
Deodată, arma-mi dispare și-mi văd acum înainte doar brațele goale, păroase. Nu mă mai pot apăra. Fug, mă ascund, diavolii zbiară triumfători. Merg în echilibru pe o punte ca o lamă de brici. Sînt dincolo. N-am mai ajuns pe aici. Sînt steiuri de stîncă, tragice și mărețe. Intru în defileul putreziciunii, înțesat de carcase de om. într-o nișă găsesc — Evoe! — o formidabilă Armă. E ca un crin de transfinită lumină. Cu el înainte, ca o Bunavestire, pătrund în grota finală. Lupt cu Balaurul. N-am timp să văd cum arată. îl învălui continuu cu bilioane de steluțe otrăvite. Urletele-i sînt de nesuportat. Se zbate agonic, nu mai poate sufla jerbele lui de iridiu. Se înțepenește brusc. Se vitrifică. Se sparge în țăndări. E praf și pulbere. Dar și sănătatea mea e aproape la zero. Abia mă mai tîrăsc către poarta de malachită, ce se ridică, încet, ca să mă primească. Ating cu palma rășchirată semnul magic.
Pe cine-am învins? Pe cine-am salvat? Al cui erou sînt? Beau apa uitării și, pe cînd mă dizolv ca să mă reîntrupez în eterna, absurda mea metempsihoză, apuc să mai văd ecranul final: LEVEL 26 COMPLETED // KILLED: 56/64 // SECRETS: 4/7 // TIME: 1:23:45.