Cu mai bine de-un secol în urmă, pe cînd încă nu se știa că Europa e de fapt un construct cultural, un vis intelectual cu ochii deschiși, „a heap of broken images", o copie într-o lume fără originale, artiștii încercau să evadeze din marea fortăreață acoperită de fum de cărbune și sfîșiată de războaie, conflicte sociale, mediocritate burgheză. Ce era Europa pentru Rimbaud? O baltă lîncedă în care corabia lui beată se-mpotmolea într-un mîl reacționar și șovin. Pentru Gauguin? O țară a cețurilor și-a lipsei de culoare. Mallarme își dorea „să fugă departe", după ce citise toate cărțile, ca să-și vindece cumva tristețea cărnii. Chiar și acel „anywhere out of this world" al lui Baudelaire însemna, de fapt, „oriunde, dar nu în Europa". înspăimîntătoarea Europă. Cruda, blazata, bă-trîna Europă. Unde puteai fugi, unde mai puteai afla adevărata viață, adevărata sevă, adevăratele culori? în Africa, firește, în Tahiti, firește. în vinul roșu. în hașiș. în homosexualitate. în dereglarea sistematică a tuturor simțurilor. Totul era să scapi de emblema Europei acelei vremi: rațiunea mecanicistă, stupidă, uniformizantă a lumii burgheze. Ce coșmar hidos avea să producă acea
* Eseu citit la „Literaturhaus Hamburg" cu prilejul colocviului internațional „Europa Schreibt", 2003. Treizeci și cinci de scriitori din tot atîtea țări europene au scris despre ce înseamnă Europa pentru opera lor. Textul a fost publicat ulterior în „Neue Ziircher Zeitung" și în „Observator cultural".
lume de tați de familie crescuți în cultul progresului și al armoniei universale? N-avea să treacă jumătate de secol pînă cînd avea să se vadă că, în definitiv, dacă Rim-baud fugise în Africa, o făcuse alungat de o teribilă profeție: „O, inimă, ce-nseamnă mări de sînge..." Nu-mi pot reprima sentimentul că, în felul lor, toți acești mari artiști știau ce avea să fie, în secolul următor, la Ypres și la Verdun, presimțeau Stalingradul și coasta Normandiei, visaseră înfruntările de tancuri din stepa rusă, îngrozitoarea vînătoare de submarine, raderea de pe fața pămîn-tului a orașe întregi, a mii de monumente istorice străvechi, biblioteci și catedrale. Știau, în felul lor, căci le cunoscuseră in nuce, despre „logica" nazistă ce a dus la Holocaust, despre „armonia" sovietică ce a creat ororile lagărului socialist. La fel au știut Kafka și Trakl, Dosto-ievski și Unamuno. Crima rece, științifică, „pentru binele umanității", ingineria socială, experimentele pe cea mai concretă piele umană, ca și cele pe pielea unor enorme populații terorizate au dominat pînă de curînd Europa, și ecourile lor nu s-au stins încă. Pînă nu ne asumăm această față a marelui nostru continent spiritual, nu avem dreptul să-i (re)vedem, (re)memorăm, (re)construim splendoarea și măreția.
Și chiar înțelegînd că avem în noi, ca europeni, responsabilitatea pentru atrocitățile secolului trecut și datoria de a nu le uita și a nu le repeta, încă nu sîntem deplin îndreptățiți să ne celebrăm europenismul. în orice caz, nu oricum. Valurile de relativism cultural, de mul-ticulturalism și de corectitudine politică din ultimele decenii, produse de ineluctabila noastră alunecare spre o lume postmodernă, ne-au deprins, în ciuda exagerărilor și aspectelor lor uneori caricaturale, să fim circumspecți în privința afirmării dreptului nostru de întîi născuți întru marea cultură. Dacă filozoful grec citat de Diogenes Laertios putea spune cu trufie: „Sînt fericit că m-am născut om și nu animal, bărbat și nu femeie, grec și nu barbar", astăzi aceste discriminări par ele însele un atribut al barbariei. Căci, în definitiv, Europa e departe de a fi o insulă izolată a spiritului, asemeni Laputei lui Swift sau Provinciei Pedagogice a lui Goethe, în care cultura înaltă, „tot ce s-a spus și s-a gîndit mai elevat de-a lungul istoriei" (după definiția lui Mathew Arnold), luminează totul cu o lumină orbitoare. Și nu este nici o utopie noocratică și joculatorie, ca în „Jocul cu mărgele de sticlă" al lui Hes-se. Tradiția noastră greco-iudaică e, de fapt, alcătuită din mult mai multe fire întrețesute, care duc spre lumile învecinate sau aflate „peste mări și țări". Scrierea noastră e feniciană, calendarul nostru e asirian, „invențiile" noastre sînt chinezești, în coșmarurile noastre apare monstrul Humbaba, sîntem toți copiii potopului universal. Europa e un concept pîslos și relațional, o construcție mentală complexă, un sentiment contradictoriu, în care dragostea și ura de sine converg. Dar în același timp a cădea în relativism total, a susține că toate culturile au produs echivalenții valorici ai lui Homer, Shakespeare și Cervantes e la fel de imatur și stupid ca și a fi un europocentrist pur și dur, care nu jură decît pe amintitele „genii ale spiritului uman".
Sînt mîndru că sînt om pentru că sînt și animal; că sînt bărbat fiindcă sînt și femeie; că sînt grec tocmai fiindcă^ barbarul din mine e atît de plin de viață. în același fel sînt mîndru că sînt european. A fi european înseamnă pentru mine nu a fi bun (mai bun decît alții), ci a fi complex, a fi un personaj complicat, plin de contradicții interne, dar în stare să le recunoască și să le concilieze. Marea tradiție europeană mi-a ghidat întreaga viață, la fel ca și revolta împotriva ei. Dar a vorbi despre Europa e la fel cum vorbești despre America sau Asia: ce frază poate să cuprindă toată realitatea lor? Și chiar ce carte, ce monumentală enciclopedie? Există multe Europe, diseminate în timp și în spațiu, o confederație multidimensională de Europe. Cu care dintre ele sînt solidar? Pe care le urăsc? Unele sînt reale ca un pumn de țărînă din care cresc fire de iarbă, altele virtuale, fantomatice, bîntuindu-ne imaginarul. Chiar a existat lumea antică, în care Europa nu era mai mult decît o nimfă răpită de Zeus pe spinarea eternului taur cretan (poate cel mai durabil simbol al vechiului continent)? A existat strania lume a lui Arthur și-a lui Lan-celot, plină de arabi și miracole, barbară și strident colorată ca un joc de strategie pentru computer? Libertina lume a lui Fragonard? Eroica lume a lui Napoleon, populată parcă numai de soldați de plumb? Lumea de peliculă alb-negru, înecată și plină de pete, a lui 1900, cu trăsuri și inși cu jobene? Cine scria că lumea nu există decît de cîteva minute, dar că toți am venit pe lume cu grefe de memorie falsă? N-am să mă rătăcesc în aceste caverne și labirinturi, specifice, după Hocke, gîndirii lui Homo Euro-paeus. Relația mea cu Europa este mai ales cea cu Europa de azi, deloc mai reală, de altfel, decît cele precedente, dar în același timp cea mai concretă pentru mine, căci e singura prin care mi s-a îngăduit să-mi port, în realitate ca și în vise, pașii.
O Europă cu mai multe viteze, s-a spus. O Europă frîn-tă în două, timp de decenii, de un zid stupid din beton și din sîrmă ghimpată, s-a spus. Dar cînd zidul concret (măcar pe porțiunea lui ce despărțea cele două Berlinuri) s-a prăbușit, s-a putut vedea limpede că el nu despărțea zone geo-politice mai mult decît despărțea zone mentale. Dovadă că nici azi Europa nu este una și nu va fi multă vreme, nici măcar cînd toate statele imaginarului Est vor fi integrate în Vestul imaginar. Căci în fantasmele minții noastre există și Europele lui Huntington, ciocnindu-se și sfă-rîmîndu-se asemeni unor plăci tectonice de-a lungul graniței catolicism/protestantism - ortodoxie, și Europele lui Goethe și Thomas Mann, ce opuneau Nordul cerebral și auster unui Sud dionisiac...
Trei clișee, trei ticuri verbale, trei fantezii aproape sexuale se-ntind și azi peste uriașa peninsulă ce se naște în Urali. Nu știu dacă le secretăm sau le fabricăm permanent, dacă ele ne închid în alte „lagăre" infantilizante și liniștitoare sau dacă plutim pe ele ca pe niște salvatoare plute ale Meduzei: Europa de Vest, Europa Centrală și Europa de Est. Civilizația, nevroza și haosul. Prosperitatea, cultura și haosul. Rațiunea, subconștientul și haosul, într-o discuție pe care-am avut-o acum cîțiva ani, la Tîrgul de carte din Frankfurt, cu un editor german, acesta mi-a spus că e interesat de autorii din Europa de Est. I-am răspuns imediat că eu, personal, nu mă consider unul dintre ei. „Aveți dreptate", mi-a răspuns editorul, „dumneavoastră, ca român, sînteți din Europa de Sud-Est"... Minunată precizare. Superbă subîmpărțire a unei subîmpărțiri. Rămîi la locul tău, îmi spunea de fapt, prin aceasta, afabil, editorul. Rămîi în ghetoul tău. Exprimă-ți bucățica ta de istorie (Sud-)Est-europeană. Scrie despre Securitatea ta, despre Ceaușescu al tău, despre Casa ta a Poporului. Despre cîinii tăi, copiii tăi de pe străzi, țiganii tăi. Mîndrește-te cu disidența ta din perioada comunistă. Lasă-ne pe noi să scriem despre dragoste, moarte, fericire, agonie și extaz. Lasă-ne pe noi să facem avangardă, să inovăm, să respirăm normalitate culturală. Singura ta șansă e să exprimi mica ta lume exotică la o mică editură care, eventual, te-ar putea, aici, la noi, accepta. Fiindcă, în definitiv, cui îi pasă? Pe cine interesează? Ai de ales: întărește clișeele noastre dragi sau dispari.
Reiau, aici, răspunsul pe care l-am dat atunci: nu sînt un autor din Estul Europei. Nu recunosc împărțirea Europei în cele trei zone, nici geopolitic, nici cultural, nici religios, nici în vreun alt fel. Visez o Europă diversă, dar nu schizofrenă. Eu nu l-am citit pe Musil văzînd în el un ru-minativ din Kakania, ci un prinț al spiritului european. Nu-mi pasă în ce țară a trăit și a scris Andre Breton. Nu știu unde se află pe hartă Kievul lui Bulgakov. Eu nu i-am citit nici pe Catullus, nici pe Rabelais, nici pe Cantemir, nici pe Virginia Woolf de pe vreo hartă, ci din bibliotecă, unde cărțile sînt așezate una lingă alta. Cărțile mele nu sînt străbătute de cine știe ce oițe din folclorul românesc sau de mătăniile ritului ortodox, ci de stelele dantești, de compasul lui John Donne, de lancea lui Cervantes, de gîndacul lui Kafka, de madelaina lui Proust, de calcanul lui Gunther Grass. Nu mă simt în concurență doar cu autorii români sau doar cu bulgarii, rușii, sîrbii, cehii sau polonezii din preajmă, ci cu scriitorii de pretutindeni pe care-i admir și-i iubesc. Sigur, subiectele mele pot fi, prin forța lucrurilor, românești, recuzita românească, limbajul cu inflexiuni ale spațiului meu psiho-lingvistic, dar temele mele nu pot fi altele decît marile teme ale tradiției europene, aceleași la Euripide și la Joyce. Influențele care mi-au hrănit atît poezia, cît și proza (dar în primul rînd meditația, care, scria George Enescu, e principala îndeletnicire a artistului) au fost mai ales cele ale marii literaturi moderne a secolului precedent, atît străină cît și românească, pentru că tradiția modernității românești, din fericire, este la fel de complexă și exuberantă ca oricare alta din Europa. Scriitorii români care-au reușit să traverseze barierele de mentalitate dintre Vest și Est (confirmîn-du-le, într-un fel, prin aceasta) s-au dovedit stele de primă mărime pe cerul culturii europene: Tzara, Ionesco, Cioran. Dar foarte mulți alții — cîțiva în mod sigur mai valoroși — au rămas încîlciți în capcana dulce a unei limbi cu o expresivitate infinită, dar tocmai de aceea intraductibilă: Urmuz, Arghezi, Blaga, niște simpli necunoscuți. Cu tot respectul pentru ei, nu vreau să le împărtășesc soarta. Nu vreau nici să devin „românul de serviciu", invitat stereotip să-și reprezinte țara la colocvii și simpozioane. Nu am nimic de reprezentat în afară de mine însumi, de patria scrierilor mele. Aș putea fi portughez, eston sau elvețian. Aș putea fi bărbat sau femeie, grec sau barbar. Textura scrierilor mele ar fi, firește, alta mereu, dar spiritul lor ar rămîne mereu neschimbat. Căci Vale-ry nu greșea cu totul cînd afirma că toate poemele scrise vreodată ar putea fi atribuite unui singur poet atemporal, nimeni altul decît spiritul creator. Nu merg chiar așa departe, dar mi se pare limpede că există ceva ce subîntinde (tautologic) toate scrierile ce ar putea fi subsumate culturii înalte, oriunde ar fi ele scrise și oricît de contaminate ar fi cu alte tipuri de cultură: spiritul european. Din acest punct de vedere Mărquez este european, Pyn-chon este european,. Kawabata este european. Poate că nu în atitudine și în ideologie, dar în mod sigur în marele subconștient colectiv al operei de artă, în „filozofia" acestui domeniu al cunoașterii, așa cum a fost el întemeiat de anticii greci. în presupoziții, în ceea ce nu este exprimat dar este determinant pentru o scriere literară.
Gîndirea postmodernă se străduiește să arate, de cî-teva decenii încoace, ce nu este în regulă cu arta înaltă: aroganța, autarhia, elitismul ei. închiderea în muzee, îndepărtarea de viața nemijlocită. într-un strălucitor eseu, Walter Benjamin arăta cum „aura" operei de artă se stinge în epoca în care ea poate fi reprodusă mecanic. Toate acestea sînt adevărate. Arta înaltă a meritat „afronturile" de odinioară ale lui Duchamp - urinoarul expus pe un soclu în muzeu și mustățile Giocondei - și merită astăzi agresiunile nenumăratelor feluri de artă contemporană, din ce în ce mai „populară" și mai randomizată. Dar spiritul european al străvechii tradiții greco-iudaice nu se alterează prin aceste mezalianțe, ci primește un sînge proaspăt absolut necesar. Gioconda cu mustăți nu are nici un sens decît prin raportare la adevărata, eterna Giocon-dă, pe care n-o înjosește, ci o face să strălucească mai departe. Valul de cultură populară a „americanizării", de care se tem atîția, nu este sfîrșitul artei mari, ci ocazia ei de a face surfing pe creasta acestui val. în ciuda transformării artei în show-biz, în spectacol de-o zi, susțin cu încăpățînare că pînă și-n lumea de azi o solidă cultură artistică îți dă un avantaj incalculabil asupra armatelor
de artiști mediocri și anonimi care hrănesc un public drogat cu advertising și televiziune.
Există un mare număr de Europe în spațiu și în timp, în vise și în amintiri, în real și în imaginar. Eu îmi revendic doar una dintre ele, Europa mea, ușor de recunoscut prin faptul că are forma creierului meu. Și are această formă pentru că ea mi 1-a modelat chiar de la început, după chipul și asemănarea ei. Pe suprafața lui sînt încrețituri și pliuri adînci, zone motorii și zone senzoriale, arii ale vorbirii și arii ale înțelegerii. Dar nu sînt nicăieri ziduri de beton, cortine de fier, frontiere.