agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
31 august
Dimineață, văd pe fereastră că "Miraj" are o piscină uriașă, È™erpuitoare. Nu voi putea să mă laud că am făcut o baie în ea. Ne grăbim să ne întoarcem la Los Angeles. Din maÈ™ină, constat că piramida "imperiului egiptean" arată mai puÈ›in interesant acum. ÃŽn lumina zilei, toate cocotele sunt dezavantajate. ÃŽnainte de a trece graniÈ›a dintre Nevada È™i California, zărim pe marginea È™oselei un cazinou. Se cheamă "Ultima È™ansă". Căci în California jocurile de noroc sunt interzise. 31 august Aflu că libertatea americană produce È™i destule bizarerii. S-a extins în America o manie pe care unii o numesc "cultul victimei". Multe soÈ›ii se consideră victime ale soÈ›ilor. Omul negru se consideră victima albului. Homosexualii se socotesc victimele heterosexualilor. A luat proporÈ›ii È™i mania proceselor. ÃŽn fiecare an sunt depuse în faÈ›a instanÈ›elor judecătoreÈ™ti americane cam o sută de milioane de dosare. Patruzeci la sută din medici sunt daÈ›i în judecată pentru diagnostic greÈ™it sau tratament incorect. Se găsesc copii care vor să "divorÈ›eze" de părinÈ›ii lor. Speech codes, codurile de vorbire, ajunse la modă în multe universități americane, cer abolirea cuvântului chairman (preÈ™edinte) deoarece el sugerează că o asemenea funcÈ›ie ar putea fi destinată numai bărbaÈ›ilor. Chairman a fost înlocuit în astfel de "coduri" prin chairperson sau chiar prin chair care înseamnă "scaun"! Alte năzbâtii. Ziarul "Los Angeles Times" a editat de curând, pentru jurnaliÈ™tii lui, un ghid al scrierii "corecte", care e obligatoriu. Termenul "handicapat" este înlocuit aici cu "om care are capacități diferite de ale altora". AgenÈ›ilor imobiliari din Pennsylvania, dacă am reÈ›inut bine, le este interzis să anunÈ›e că au de vânzare o vilă cochetă, într-un cartier rezidenÈ›ial, sau o casă într-un cartier liniÈ™tit, pentru a nu sugera o discriminare. Există voci care cer ca portarii să fie numiÈ›i "gardieni de imobil", iar măturătorii "tehnicieni de suprafață". Bibliotecile È™colilor din Duval County (Florida) au interzis celebra poveste a fraÈ›ilor Grimm, "Albă ca zăpada", cu argumentul că ea cuprinde prea multă violență! Un comitet pentru revizuirea manualelor È™colare din acelaÈ™i stat a detectat rasism în spatele unor propoziÈ›ii ca: "Atunci când lumina după-amiezei se înnegrea" sau "faÈ›a deputatului s-a întunecat"! ÃŽn comparaÈ›ie cu aceste "ciudățenii", intoleranÈ›a față de fumători pare o nimica toată. ÃŽn California găseÈ™ti mai greu de lucru dacă eÈ™ti fumător, căci în toate instituÈ›iile publice fumatul e interzis. FuncÈ›ionarii nefumători nu suportă să tragă cineva din È›igară alături de ei È™i nici mirosul de tutun din haine. Există locuri speciale unde e permisă practicarea acestui viciu. Aproape că-È›i inspiră milă soarta fumătorului în Vestul sălbatec, unde Scotty își aprindea È›igara cu o hârtie de zece dolari. Și se pare că militanÈ›ii cei mai activi în cruciada care vrea să facă din bieÈ›ii fumători o categorie oropsită, vânată peste tot, sunt foÈ™tii fumători înrăiÈ›i, confirmându-se, astfel, regula că fanaticii se recrutează, adesea, dintre renegaÈ›i. Acum câțiva ani, am cunoscut în Lisa doi octogenari americani care plecaseră copii È™i nu veniseră niciodată, până atunci, în È›ară. Vorbeau o limbă dinaintea primului război mondial, dispărută, folosind cuvinte pe care numai bătrânii le înÈ›elegeau. Mi-am dat seama că memoria lor era ca un ceas oprit. Oarecum, aceeaÈ™i impresie mi-a lăsat-o azi doamna M. care trăieÈ™te, singură, între umbre, într-un apartament din Beverly Hills. A venit să mă ia cu maÈ™ina, ca să-mi arate desenele È™i acuarelele soÈ›ului ei (pe care l-a adorat, se pare), răpus de o boală necruțătoare cu câțiva ani în urmă. M-a impresionat evlavia cu care îi cultivă amintirea. Casa e plină, asfixiată chiar, de cărÈ›i, hârtii (scrisori, mai ales) È™i desene în care ar vrea să pună ordine. Câteva ore cât am stat acolo, a trebuit să-mi ascund, însă, o angoasă ridicolă. Uitasem să-mi notez adresa doctorului Costin. Nu-i È™tiam, pe dinafară, nici numărul de telefon. Eram la vreo È™aptezeci de kilometri distanță, "undeva în Los Angeles", fără nici un dolar în buzunar, È™i îmi venea în minte, mereu, noaptea în care am orbecăit, cu maÈ™ina, orientându-ne cu busola. Cum mă voi descurca dacă, având o treabă neprevăzută, doamna M. nu mă va putea duce înapoi? Sau, dacă, pe drum, se strică la maÈ™ină ceva? Cât am mers până în Beverly Hills, nu observasem nici un taxi. La întoarcere, am trecut prin apropiere de Hollywood; Magicul Hollywood care, industrializând happy-end-ul, cum a industrializat "catedrala de cristal" metafizica, a inundat lumea cu o imagine a Americii profund falsă. ÃŽntr-o singură privință, Hollywoodul exprimă, probabil, cu fidelitate psihologia americană. Iluziile ruinate aici n-au clătinat câtuÈ™i de puÈ›in locul pe care-l ocupă mirajul (rămas, s-ar zice, de la căutătorii de aur) în visurile ce au transformat Hollywoodul într-un fel de Eldorado aparte. Chiar È™i eÈ™ecurile artistice sunt privite cu gelozie dacă au adus notorietate. La aeroport, Doru mi-a adus copia unei scrisori mai vechi, care s-a rătăcit prin hățiÈ™urile poÈ™tei. O deschid după ce decolăm. "Avem un fel comun de a fi absenÈ›i. Sentiment de generaÈ›ie?" se întreabă el, adăugând că a trecut, la rândul său, printr-o "febră a miturilor". Undeva, în galeriile memoriei, se luminează imaginea noastră, în-tr-o după-amiază bucureÈ™teană. Suntem mult mai tineri È™i mergem pe o stradă din apropierea CiÈ™migiului discutând cu aprindere despre mituri. Sunt vreo douăzeci È™i cinci de ani de-atunci. ÃŽntre timp, pe el istoria l-a aruncat pe coasta de vest a Americii, silindu-l să se ocupe de public relations la o bancă din Los Angeles. Finalul scrisorii îmi arată, însă, că n-a încetat cu totul să fie "absent", chiar dacă în America circulă alte mituri decât cele care ne preocupau pe noi: "Ratarea Genezei de către Dumnezeu? Poate, a Paradisului ar fi mai exact. Cred că Șarpele se afla acolo, în inima Paradisului, nu ca o eroare a lui Dumnezeu, ci ca o inevitabilitate: cum să perceapă un om sublimul altfel decât ca opÈ›iune, ca libertate? Fără Șarpe nu mi se pare că Paradisul ar putea fi băgat în seamă. Ratarea Paradisului, cred eu, a fost fapta omului". Mă bucur că Doru reuÈ™eÈ™te, încă, să-È™i pună problema Paradisului într-o lume unde ratarea are un sens mult mai exact, mai concret, dar nu-mi pot alunga o melancolie... 1 septembrie Ajungem la New York în zori. Dimineață tulbure, cu smog. Băcanu duce cu grijă un "corp delict": arbustul È™i florile luate din păduricea de pe țărmul Pacificului. Aici, ne despărÈ›im. Blandiana pleacă la BucureÈ™ti. Băcanu se duce în Canada, la fiul său. Eu voi rămâne două nopÈ›i la New York, la Dan C, coeditor al revistei "Lumea liberă", după care voi merge la Boston. Deocamdată, singura mea dorință e să mă culc. America e incomparabil mai unitară decât Europa. După aproape È™ase ore de zbor, între Los Angeles È™i New York, nimic esenÈ›ial nu e "altfel", în afară de calitatea luminii. Nu ai senzaÈ›ia unei rupturi, cum se întâmplă dacă zbori, nici trei ore, de la Atena sau de la Ankara la Paris. Mă aflu în Queens, acum, un cartier preferat de românii newyorkezi, în subsolul, cu pereÈ›ii acoperiÈ›i de afiÈ™e È™i îmbâcsit de ziare, unde se redactează "Lumea liberă". S-a întâmplat ca azi să trebuiască să fie predat "numărul" la tipografie, aÈ™a că m-au lăsat singur. Sunt obosit (am dormit doar câteva ore) È™i, poate din această cauză, n-am o dispoziÈ›ie prea bună. AÈ™tept să vină Dan C, ca să plec în oraÈ™. De câte ori sună telefonul, îmi vine să întind mâna, să ridic receptorul. Pe urmă, mă opresc È™i-l las să sune în gol. Cine să mă caute pe mine aici? Asta mă pune în situaÈ›ia să constat că nu fac parte din lumea în care mă găsesc. Ultima oară când am stat la New York câteva zile, am avut, È›in minte, impulsuri puerile de "barbar" care dă cu tifla unei "Rome" supertehnicizate, la fel de plină de păcate ca Roma antică, dar mai vitală. Acum, mă ispiteÈ™te altă frondă. ÃŽmi place să văd în New York o "Romă" locuită de "barbari", unde noi, cei din "Lumea Veche", descoperim miraÈ›i, descumpăniÈ›i, iritaÈ›i, că istoria s-a răsucit, că aceÈ™ti "barbari", tineri, viguroÈ™i, fără tradiÈ›ii, extraordinar de eficienÈ›i È™i nesuferit de puternici, sunt mai "civilizaÈ›i", din punct de vedere tehnic (mi se întâmplă destul de des să mă trezesc în faÈ›a unui buton care nu È™tiu la ce foloseÈ™te), È™i, dacă vor, pot computeriza chiar absurdul, lăsându-ne pe noi să ne pierdem vremea cu discuÈ›ii sterile despre absurd... Probabil, orgoliul meu de european, stânjenit de temerea că oboselile Europei nu mai fac față dinamismului Americii, vrea o compensaÈ›ie. Dar nu e vorba doar de atât. ÃŽncă la Los Angeles, mă gândeam într-o seară (tot comparând rolurile jucate de Roma antică È™i America) la ceea ce deosebeÈ™te, totuÈ™i, "vechea Romă" de "noua Romă". Roma antică a construit È™osele pentru filosofii greci. Și-a pus cohortele să apere marea filosofie greacă. ÃŽnvingătoare, s-a lăsat învinsă de învinÈ™i. Pe când America nu pare dispusă la aÈ™a ceva. Ea vrea să-È™i extindă propria "filosofie", singura în care poate gândi, în care se descurcă È™i în care crede. ÃŽn plus, e capabilă să cucerească fără să tragă un foc de armă. Hollywood-ul, de pildă, valorează cât o armată. Nimic nu rezistă "napalmului" din serialele cu sex, crime È™i happy-end-uri dulcege. El pârjoleÈ™te creierul, operaÈ›ie mai radicală decât "spălarea creierelor". După un tratament prelungit cu poveÈ™ti de serie fabricate la Hollywood, "omul nou", în variantă americană, e creat È™i poate intra în acÈ›iune. Bătrâna È™i, pe alocuri, sclerozată noastră Europă nu are cum să se apere decât cu vestigiile sale. Dacă nu va fi atentă, va sucomba înaintea acestei "noi Rome", civilizate È™i inculte, care reprezintă, probabil, forma cea mai civilizată a inculturii È™i tocmai de aceea e primejdioasă. Mai ales că "noua Romă" are È™i cultul reuÈ™itei È™i priceperea de a da la o parte ceea ce e inutil. "Homo americanus" e educat de mic să fie eficient, pragmatic, să câștige bani. Apoi, e învățat că orice repaos implică un risc. Prieteni? Dragoste? Evident, evident. Dar, înainte de toate, "afacerile". Ele reprezintă legea de bază. Toate celelalte sunt ingrediente. Chiar sen-timentele trebuie să fie utile, să servească la ceva. Cei prea dominaÈ›i de sentimente ajung niÈ™te rebuturi, dacă n-au noroc să devină "rentabili". M-a întrerupt cineva care întreba de Dan C. Acum sunt iarăși singur. Să revin la ideile care-mi umblă prin cap. Am întâlnit români care sunt îndrăgostiÈ›i de New York. ÃŽl socotesc un oraÈ™ absolut fascinant, fabulos, în care nu te poÈ›i plictisi niciodată. N-am argumente cu care să-i contrazic. ÃŽn mine, însă, acest delir de piatră, beton È™i sticlă deÈ™teaptă, culmea, regrete bucolice. La Los Angeles, nu ezitam să mă consider un citadin convins. Aici, încep să am unele dubii. Nu mai sunt sigur nici că mi-am păstrat o privire lucidă asupra mizeriilor de la noi. Dovadă că mă surprind, uneori, fiindu-mi dor de bârfele de-acasă! OraÈ™ele noastre, cu mahalaua extinsă, deseori, până în centru È™i cu fandoseli cosmopolite cam provinciale (altădată, firmele erau, cu plăcere, "franÈ›uzite", acum, cu o plăcere È™i mai mare, sunt "americanizate") îmi par, mai degrabă, aglomeraÈ›ii urbane decât producătoare de civilizaÈ›ie urbană, dar, în clipa aceasta, aÈ™ putea vorbi liric despre gropile È™i despre câinii vagabonzi din BucureÈ™ti, ceea ce m-ar arunca direct în ridicol. Să te afli la New York, să È›i se pară antipatic New York-ul È™i să te gândeÈ™ti cu simpatie la È™oferii care înjură străzile de pe malurile DâmboviÈ›ei! ÃŽn fine... New York-ul nu înseamnă America, se zice. Li se întâmplă È™i multor americani să fie indispuÈ™i de Babelul new-yorkez. Dar New York-ul e vitrina Americii. Statuia Libertății se profilează pe zgârie-norii din New York. Și e ceva hiperreal, excesiv, care mă intimidează aici, mă provoacă, mă împinge să exagerez, să privesc, din această pivniță, New York-ul ca pe un oraÈ™ în continuă fierbere, incapabil să se relaxeze, grosolan È™i obscen, unde, cu excepÈ›ia eroilor È™i a sfinÈ›ilor, e loc pentru oricine. Sunt destule lucruri de admirat în el, dar mai uÈ™or îmi e să fiu cârcotaÈ™, să bombăn (iarăși) că într-o catedrală din Evul Mediu european ai o ameÈ›eală metafizică, pe când, în cel mai înalt zgârie-nori din New York, ai doar o ameÈ›eală fizică, să-mi închipui oraÈ™ele americane cu nenumărate televizoare aprinse în camere goale, cu milioane de cutii poÈ™tale în care se găsesc doar prospecte, pliante publicitare sau facturi, È™i să presupun că ameninÈ›area barbariei poate veni azi nu din afara civilizaÈ›iei, ci dinlăuntrul ei. Barbarii nu mai dau târcoale Romei, ci o degradează locuind în ea, Nu-i exclus ca tragedia veritabilă a omului-standard, produs de "Lumea Nouă", să fie, până la urmă, discreditarea tragicului prin eficiență. ÃŽn Europa, te loveÈ™ti pretutindeni de obsesia decadenÈ›ei. Roma "eternă" È™i "Roma" bizantină (Constantino-polul) au devenit "istorie". Anglia nu mai e stăpâna mărilor. Spania nu se mai poate lăuda că în imperiul ei soarele nu apune niciodată. Gloria navigatorilor portughezi s-a retras în muzee. Parisul constată că limba engleză ia locul limbii franceze. Europa e un cimitir al imperiilor. Imperiul roman. Imperiul otoman. Imperiul austro-ungar. Imperiul sovietic. Și nu e nevoie să-l citeÈ™ti pe Spengler pentru a descoperi decadenÈ›a Occidentului european. ÃŽn America decadenÈ›a nu bate la ochi. Dimpotrivă, e ascunsă unde nu te gândeÈ™ti s-o cauÈ›i. ÃŽn progres. PerformanÈ›ele progresului american, tehnic, È™tiinÈ›ific, economic, camuflează pagubele pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, le numesc "sufleteÈ™ti". Vorbesc ca un veritabil reacÈ›ionar acum, care nu poate vedea cu ochi normali America, dar, în definitiv, dacă America face atâta caz de dreptul la diferență, înseamnă că È™i eu am dreptul să fiu diferit, să mă apăr, să mă răzbun împotriva faptului că specia sentimentalilor greoi, lipsiÈ›i de dezinvoltură, nu preocupă pe nimeni aici, cu excepÈ›ia, poate, a inimilor caritabile care se înduioÈ™ează de visători ca de pisicile rătăcite. Ar trebui organizată, eventual, o ligă a celor care nu izbutesc cu nici un chip să fie eminamente practici, însă pentru asta ar fi nevoie de o Americă dispusă să devină conÈ™tientă de marea singurătate din progresul ei. Ceea ce e puÈ›in probabil. America e plină de maniaci. Maniaci ai puritanismului. Maniaci ai rock-ului. Maniaci ai "produselor naturale". Maniaci sexuali. Maniaci ai jogging-ului. Maniaci ai dietei. De maniaci ai gratuității, n-am auzit. "Unde vrei să mergi azi?" mă întreabă Dan C, întors de la tipografie, scuzându-se că nu mă poate însoÈ›i. Unde să mă duc? AÈ™ putea să iau un autobuz până în Manhattan, iar acolo s-o pornesc la întâmplare. Nu risc să mă pierd, mă orientez după cifrele străzilor. Haosul din New York e organizat aritmetic. Și, la nevoie, dacă mă zăpăcesc, aÈ™ putea să iau un taxi. Căci taxiurile costă puÈ›in aici, din câte È›in minte. ÃŽn plus, cum foarte mulÈ›i taximetriÈ™ti sunt români (se zice că taximetriÈ™tii români deÈ›in primul loc pe naÈ›ionalități), am mari È™anse să dau peste un fost compatriot. AÈ™ vrea să văd un spectacol stradal, să mă plimb pe eleganta Fifth Avenue, unde locuiesc marii snobi, să dau o raită prin Harlem, după care să casc gura pe Broadway. AÈ™ dori, de asemenea, să-l caut (poate, îl găsesc) pe profesorul H. (unul din puÈ›inii americani cu care m-am putut înÈ›elege în franÈ›uzeÈ™te) la care m-am dus când am fost, rândul trecut, în New York, trimis de un compatriot. Un medic excelent È™i, pe deasupra, un spirit interesant, cu prejudecăți neobiÈ™nuite la un american. "Mi-am ales colaboratorii ― mi-a povestit el ― întrebându-i dacă le place Bach. Medicină pot să-i învăț eu, dar să le placă Bach n-am cum să-i învăț". După părerea profesorului H. (dar câți gândesc aici ca el?), Americii i-ar prinde bine să se "despecializeze" puÈ›in. Lumea modernă nu mai poate aspira, ca RenaÈ™terea, spre un "om universal", dar a renunÈ›at prea uÈ™or, zicea el, la această frumoasă utopie... Prânzul n-ar fi o problemă. BineînÈ›eles, un restaurant nu e de nasul meu, dar poÈ›i să-È›i asiguri, la un preÈ› modic, un prânz onorabil, în picioare, într-un Mc Donald, sau chiar pe stradă. Evident, nu e deloc plăcut să ai continuu senzaÈ›ia că te învârÈ›i într-un timp de împrumut, care nu devine nici o clipă "al tău", dar aceasta face parte din condiÈ›ia mea. 2 septembrie Să pun puÈ›ină ordine în ceea ce socot eu "mitologic americană". Mitul progresului. (El explică, probabil, deruta americanului când ceva nu merge sau se defectează în "maÈ™inăria", aproape perfectă, în care crede. Dintr-o dată, siguranÈ›a cu care È™i-a organizat, până atunci, averea È™i superficialitatea se surpă.) Mitul eficienÈ›ei. (ÃŽn timpul războiului "din golf, americanii priveau foarte mândri, la televizor, bombele care loveau È›inta cu o precizie extraordinară. Moartea îi interesa mai puÈ›in. Spectacolul "tehnologic" se afla pe primul plan.) Mitul banului. (Băncile sunt aici veritabile sanctuare. Grecii n-au privit cu mai mult respect spre culmile Olim-pului.) Mitul încrederii. (Americanul preferă să fie filantrop contribuind la opere de binefacere decât să afle că buna sa stare e vulnerabilă. Și că sistemul său de valori e È™ubred.) Mitul celebrității. (Bănuiesc că un american l-ar privi uluit pe cel care i-ar spune că Michelangelo este un mare ratat, deoarece nu È™i-a putut duce la bun sfârÈ™it nici unul din marile sale proiecte; întreaga lui operă fiind alcătuită din fragmente, împliniri parÈ›iale ale unor ansambluri orgolioase. Cum să-l consideri ratat, când e atât de celebru? (Celebritatea reprezintă în America dovada incontestabilă a reuÈ™itei. EÈ™ti celebru, ai reuÈ™it, ai obÈ›inut o probă zdrobitoare a valorii.) Mitul "bunului civilizat". (Nu există, în America, un minister al culturii, nu există retorică pe tema culturii, nu există nici vanitatea cu care europeanul se laudă că e "cult", nici dispreÈ›ul cu care îl face pe altul "incult". DorinÈ›a americanului nu este de a se cultiva, ci de a părea contrariul "bunului sălbatec". Lipsa unui trecut propriu îl determină să preia tot ce se poate din trecutul altora. Aproape toate statuile celebre din Europa își au duplicate în America. Orice ruină care se vinde, orice vestigiu comercializat sau comercializabil găsesc în America ama-tori. Pe deasupra, e transformat în obiect de "muzeu" orice are, cât de cât, valoare istorică ori sentimentală. Din această cauză, America e plină de simulacre. Aproape toate muzeele au spaÈ›ii comerciale unde se vând simulacre sub formă de bijuterii, de statuete, de postere. Există o întreagă industrie a simulacrelor È™i se cheltuiesc miliarde de dolari pentru reproduceri, cât mai fidele, puse uneori în valoare mai bine decât originalele din Europa.) Mitul reuÈ™itei. (CredinÈ›a în "succes" face această societate să prospere. Orice poate fi pus în cauză, nu succesul. Pentru "dezmoÈ™teniÈ›ii soartei", americanul are compasiune, nu È™i înÈ›elegere.) Mitul performanÈ›ei. (Nu întâmplător, deÈ›inătorii de performanÈ›e se bucură de maximă consideraÈ›ie. "Vedetele" îi confirmă americanului că drumul pe care merge e bun.) Mitul forÈ›ei. (Auzi mereu: "Noi suntem cei mai puternici". Dar nici acum americanii n-au uitat umilinÈ›a din Vietnam. Războiul din Vietnam le-a lăsat o rană care nu se cicatrizează deoarece pierderea acestui război i-a descumpănit, le-a zdruncinat încrederea în forÈ›a lor. Probabil, americanul nu îi respectă decât pe cei de care se teme. De aici, atenÈ›ia dată Rusiei, Chinei, Japoniei.) Noaptea, nimeni nu îndrăzneÈ™te să traverseze Central Park. Riscă să nu mai iasă viu de-acolo. Harlemul inspiră aceeaÈ™i teamă. Tresar, de aceea, la fiecare pas. Aici, poÈ›i să dispari fără să È™tie nimeni ce s-a întâmplat cu tine. Până È™i poliÈ›ia se teme, după o anumită oră, să se aventureze în Harlem. Multe case au pereÈ›ii afumaÈ›i È™i geamurile sparte. Am auzit că mulÈ›i negri dau foc locuinÈ›elor când vor să se mute, dar nu pricep de ce fac asta. Trebuie să mă interesez. ÃŽn stradă, se simte în aer, parcă, o surescitare. Poate, din pricina faptului că toată lumea vorbeÈ™te tare È™i chiar veselia e agresivă. ViaÈ›a americană are probleme pe care eu (recunosc) im sunt în stare să le rezolv. Mă străduiesc să-mi lămuresc entuziasmul lui Toequeville în America È™i mă lovesc de tot felul de piedici. Pot accepta că amestecul de libertate È™i de constrângere pe care se sprijină mentalitatea americană o original È™i plin de surprize, îndeosebi pentru un est-european (un american se teme să nu-È™i achite, la centimă, taxele datorate statului, ceea ce, pe la noi, sună a lipsă de imaginaÈ›ie), dar mi-ar fi greu să evit impresia că libertățile asigurate individului includ libertatea de a nu-È›i păsa de alÈ›ii. Americanul pare sociabil. După cinci minute, îți propune să-i zici "tu". Din atenÈ›ia pe care o acordă acÈ›iunilor caritabile, È™i handicapaÈ›ilor, rezultă că e săritor, milos. Dar în viaÈ›a lui există, dacă intuiesc bine, tot atâta ordine È™i tot atâta singurătate ca pe autostrăzi. E prea ocupat cu "afacerile" sale ca să-È™i pună vreodată problema È™i a celor care nu cer ajutor. DemocraÈ›ia americană nu pare să sufere de tendinÈ›a nefastă, din Europa, de a împinge aproape orice "idee" în "ideologie", dar lasă, cred, prea multă libertate indiferenÈ›ei. 3 septembrie Pe autostradă, în drum spre Boston. Cerul mi se pare neobiÈ™nuit de curat după ce, două zile, l-am văzut pătat de smog la New York. Câțiva nori albi, sterpi, nu reuÈ™esc să-l facă decât È™i mai albastru. Un termometru înalt, de vreo zece metri, ca un stâlp de sticlă, arată 62 de grade Fahrenheit... Apropo de asta. Mă izbesc mereu de dificultatea de a transpune reperele luate de americani de la englezi în cele cu care sunt obiÈ™nuit: să convertesc gradele Fahren heit în grade Celsius, milele în kilometri, pfunzii în kilograme... Traficul e uimitor de calm, n-are nimic din mitocănia celui de la noi unde eÈ™ti, la fiecare pas, în pericol să fii înjurat, ameninÈ›at. Ar fi foarte instructiv, cred, pentru È™oferii noÈ™tri să fie obligaÈ›i să circule măcar câteva sute de mile pe È™oselele americane. La un moment dat, ai impresia că întreaga Americă se află în maÈ™ini sau că viaÈ›a însăși seamănă cu o autostradă, pe care alergi, alergi, până unde? Până unde există un "exit". Un "exit" provizoriu, pentru ca să-È›i dezmorÈ›eÈ™ti picioarele, să iei benzină, să bei un suc, să te duci la toaletă (aici nu se obiÈ™nuieÈ™te mersul în tufiÈ™uri È™i, cu atât mai puÈ›in, pe marginea È™anÈ›ului sau pe câmp). Câtă vreme te afli pe autostradă, n-ai voie să opreÈ™ti, nici să încetineÈ™ti prea mult. "Timpul costă bani". Sunt "ieÈ™iri" unde nici măcar nu cobori din maÈ™ină, dacă È›i s-a făcut foame. Deschizi portiera, în dreptul primului ghiÈ™eu, spui ce doreÈ™ti, plăteÈ™ti, iar, după câțiva metri, la următorul ghiÈ™eu, îți primeÈ™ti pachetul cu ce ai comandat. Un prânz în toată regula. Eveniment neaÈ™teptat. O ceremonie funerară în latura stângă a autostrăzii. MaÈ™inile încetinesc. Se văd multe coroane de flori. Un poliÈ›ist a fost împuÈ™cat chiar aici când a oprit un infractor È™i i-a cerut actele. Destul de des se văd catarge metalice cu steagul american. ÃŽn nici o È›ară n-am întâlnit drapelul de stat în locuri atât de neaÈ™teptate: în cimitire, la restaurante sau pe terenuri goale. ÃŽn Europa, aÈ™a ceva ar stârni mirare È™i chiar proteste, probabil. S-ar vorbi de o banalizare nepermisă a simbolului naÈ›ional. ExplicaÈ›ia pe care mi-o dau, corectă sau nu, în legătură cu frecvenÈ›a neobiÈ™nuită a drapelului în America e una bazată pe o impresie. Există două straturi, cred, în identitatea oricărui american. Unul originar. Cei veniÈ›i aici È™i-au păstrat, în general, tradiÈ›iile. Irlandezii au rămas irlandezi, se îmbracă în verde, de ziua lor, se strâng, petrec împreună; italienii locuiesc, în majoritatea cazurilor, în "cartierul italian", îi vezi stând seara la poartă, ca în sudul Italiei; polonezii îl adoră pe Chopin; românii mănâncă sărmăluÈ›e la Crăciun. Peste acest strat originar a apărut altul, comun tuturor populaÈ›iilor amestecate în acest imens creuzet care este America. Un irlandez rămâne irlandez, o generaÈ›ie, două, trei, un italian se consideră, mai departe italian, un polonez păstrează, fie È™i parÈ›ial, conÈ™tiinÈ›a că e polonez, dar toÈ›i sunt "americani". Un irlandez din America nu e identic cu un irlandez din Irlanda, un italian din America nu mai seamănă cu un italian din Italia. Ei au o identitate în plus, americană, iar această identitate nu e doar oficială, face parte din psihologia lor È™i uneÈ™te această lume pestriță. ÃŽncât bănuiesc că, punând peste tot drapelul american, americanii își manifestă fidelitatea față de Lumea Nouă. Eram la Boston când a început războiul "din golf". Seara, a apărut Bush la televizor È™i a anunÈ›at că Statele Unite se află în război. Până în acel moment manifestaÈ›iile în favoarea pedepsirii lui Saddam Hussein se succedau cu cele împotriva războiului. De a doua zi, însă, n-a mai existat nici o manifestaÈ›ie. ÃŽn schimb, în aproape toate vitrinele se vedeau afiÈ™e pe care scria: "Suntem alături de trupele noastre". ÃŽn pomi, erau agățate panglici galbene, care exprimau acelaÈ™i mesaj. Și nenumăraÈ›i pietoni purtau la butonieră o cocardă galbenă. Atunci m-am convins că patriotismul american nu-i o vorbă goală. DiferenÈ›ele între irlandezi, italieni, portoricani etc, dispăruseră. Cu toÈ›ii deveniseră "americani". 4 septembrie Bostonul e mai uman decât New York-ul È™i decât Los Angeles. Aici poÈ›i să respiri, să te plimbi, să "flanezi", cum zic francezii. Nu te simÈ›i nici strivit, ca la New York, nici pierdut într-o nebuloasă (ca în stepele ruseÈ™ti), cum pățeÈ™ti în capitala Californiei. E un oraÈ™ foarte urban în maniere È™i foarte anglosaxon în aspect. Cam rece, cam auster, pentru cineva care vine de la porÈ›ile Orientului, de o seriozitate britanică, uÈ™or snob, uÈ™or puritan, cu morgă, în pofida multor clădiri vechi, de cărămidă nevăruită, cu scări metalice exterioare, pentru caz de incendiu, dar È™i mai "cultural". După numărul librăriilor È™i al bibliotecilor, îmi dau seama că aici, fără să aibă, în psihologia curentă, prestigiul cu care suntem deprinÈ™i în Europa, cultura n-a fost, totuÈ™i, înghiÈ›ită de civilizaÈ›ie. La Operă, e greu să obÈ›ii un bilet. Muzeul de artă are multe pânze celebre È™i "săli antice" putând rivaliza cu orice muzeu din lume. Pe lângă vestita universitate "Harvard", există È™i altele, la fel de bune. La una dintre ele, am conferenÈ›iat, cu traducere simultană. Dar cel mai bine mă simt în cartierul "mafioÈ›ilor" italieni. Fulton Street, unde locuiesc, foarte aproape de port, e în acest cartier. La fiecare pas găsesc pe cineva care vorbeÈ™te italiana. La spălătoria chimică din spatele casei, la croitoria unde m-am dus să-mi repare un buzunar rupt la o haină, la poÈ™tă, la anticariatul din apropiere. Pot să mă duc să închiriez casete video, cu filme mari care n-au venit în BucureÈ™ti, ori să-mi fac mici cumpărături. Americanii italieni sunt la fel de guralivi ca italienii din Italia. Oriunde intri È™i dai peste doi italieni se cunoaÈ™te. ÃŽncăperea se umple de trăncăneala lor ameÈ›itoare. Sunt volubili, simpatici, È™i de unde să È™tiu eu care e mafiot? Nici nu mă interesează. Mă declar mulÈ›umit că hoÈ›ii, tâlharii, criminalii nu îndrăznesc să-È™i facă "meseria" în cartierul italian. Se tem de mafia italiană mai tare decât de poliÈ›ia din Boston. Aud că s-au întâmplat câteva spargeri È™i chiar un asasinat, cu vreo zece ani în urmă. Dar infractorii care au călcat consemnul de a nu-È™i extinde aria de acÈ›iune în interiorul cartierului italian n-au mai avut parte nici de arest, nici de tribunal, nici de puÈ™cărie. Au fost lichidaÈ›i. De atunci, se poate hoinări prin cartierul italian È™i noaptea, ca într-o rezervaÈ›ie, fără nici un risc. Azi, am fost la muzeul de artă. Am revăzut, la parter, sala dedicată sculpturii greceÈ™ti. Cu această ocazie, am călătorit cu tramvaiul, ceea ce nu mi s-a întâmplat în alte oraÈ™e americane. Apoi, m-am învârtit prin Quincy Market, care se află la doi paÈ™i de Fulton Street. Acolo e mereu lume pestriță. Pe o bancă, a fost instalată o statuie de bronz (de un perfect prost gust), ca să nu fii singur, dacă te aÈ™ezi È™i tu acolo. Ziua, poÈ›i să vezi femei care doresc să se fotografieze conversând cu bărbatul de bronz de lângă ele sau chiar mângâindu-i pălăria. După-amiaza È™i seara, se bea bere la mesele scoase afară, în pasaj, È™i nu lipsesc niciodată "atracÈ›iile" pentru curioÈ™i. Azi, dădea un concert o formaÈ›ie muzicală venită din Peru. Mi-a atras atenÈ›ia un bărbat îmbrăcat într-un costum de prin secolul al XVIII-lea european, cu perucă pudrată È™i cu un băț de argint, care se strecura prin mulÈ›ime. M-am È›inut după el câteva minute, pe urmă l-am pierdut din vedere. Fără dată La "The Christian Science Monitor", mă întâlnesc într-o sală, din palatul unde sunt instalate redacÈ›ia È™i administraÈ›ia, cu întreg staff-ul ziarului. ÃŽmi vine să turbez de ciudă că nu È™tiu englezeÈ™te. Traduce G. B., un român care lucrează aici la "Documentare", dar simt că traduce cenuÈ™iu È™i incomplet. AÈ™ vrea să-i fac pe gazetarii de la reputatul (mai ales în lumea diplomaÈ›ilor) cotidian din Boston să priceapă ce se întâmplă, de fapt, în România È™i, probabil, dacă mi-aÈ™ putea nuanÈ›a în englezeÈ™te ideile, aÈ™ reuÈ™i să sparg bariera unei politeÈ›i convenÈ›ionale. ReuÈ™esc, oare, să fiu, cât de cât, convingător când reproÈ™ez Americii o anumită indiferență È™i chiar un anumit cinism în raporturile cu țările din Est? N-am cum să-mi dau seama. PoliticoÈ™i, "È™efii" de la "The Christian Science Monitor" mă ascultă. După aceea, unul dintre ei îmi cere să scriu un articol pe care vor să-l publice. Subiectul rămâne la alegerea mea. Pe drum, G. B., care mi-a aranjat întâlnirea, îmi mărturiseÈ™te că e speriat de perspectiva de a fi dat afară. DimineaÈ›a, dacă întârzie cumva cinci minute (È™i vine de departe), trebuie să dea explicaÈ›ii în scris, motivându-È™i întârzierea. Și, evident, i se reÈ›ine din leafă echivalentul în bani. După mai multe întârzieri, eÈ™ti concediat. TrăieÈ™te, de aceea, cu teroarea întârzierilor. ÃŽn fiecare dimineață, pleacă mai devreme de-acasă, dar intervin, pe drum, ambuteiaje È™i tot nu scapă de coÈ™mar... Ascultându-i, mă gândesc la obiceiurile noastre balcanice care nu sunt chiar aÈ™a de rele. Am scris un articol în care mi-am permis să învinuiesc complicitățile Occidentului cu Rusia sovietică, după război. Peste câteva zile, mi s-a transmis prin G. B. rugămintea de a scrie altceva, pe altă temă. Am aflat cu această ocazie că articolele mai delicate sunt citite de întreg staff-ul ziarului. Cam bizară mostră de libertate a presei È™i a opiniei! Am scris un articol, "Statuile din Est", în care am arătat că Estul european e presărat cu socluri goale, pe care nu se È™tie ce statui vor fi puse în locul celor dărâmate. După vreo trei zile, a apărut, tradus (È™i tradus bine) de G. B. M-a sunat Nicolae Lungociu, pe numele american "Nick Lungociu", insistând să vin la Washington, pentru o întâlnire cu comunitatea românească. ÃŽntâi, am ezitat. Pe urmă am zis un "da" È™ovăitor. Accident aviatic înfricoșător undeva în Virginia. Un j aparat al companiei "Pan American" s-a prăbuÈ™it È™i a ars. Nici un supravieÈ›uitor. Imagini apocaliptice. Nick mă sună din Washington È™i îmi spune că mi-a trimis biletul de avion. "La ce companie?" "Pan American". "Nu vin". "Bănuiam că aÈ™a vei reacÈ›iona, îmi spune Nick, înÈ›elegător, fără să se supere. ÃŽÈ›i voi trimite alt bilet, la altă companie". ÃŽn Quincy Market. Mănânc scoici. Un bărbat mă întreabă ceva. ÃŽi spun că vorbesc franceza, italiana È™i înÈ›elegi spaniola. Se interesează de unde sunt. — Din România. Mă priveÈ™te cu o curiozitate uÈ™or amuzată, care mă deranjează. Deodată, îmi spune: — Felicitări. ÃŽl privesc mirat. De ce m-o fi felicitând, oare? — SunteÈ›i primul român pe care-l întâlnesc. — Dar dumneavoastră de unde sunteÈ›i? — Din Bermude. — Vă felicit È™i eu. SunteÈ›i primul om din Bermude pe care-l întâlnesc. ÃŽn avion, în drum spre Washington Totul în America este la alte dimensiuni decât cele cu care suntem obiÈ™nuiÈ›i. Până È™i obezitatea! Lângă mine se află o doamnă cu un apetit insaÈ›iabil È™i cu un volum pe măsură. De când am decolat, "se hrăneÈ™te". Nicăieri n-am văzut obezi atât de mulÈ›i, ca aici, È™i de dimensiuni atât de ciudate. Se pare că Europa nu poate concura cu America nici măcar în această privință. Obezii europeni sunt, pe lângă cei americani, aproape "normali". Există cluburi unde, pe aparate speciale, cei ce doresc să slăbească merg, transpirând, multe mile (în timp ce sub picioarele lor o bandă rulantă se învârte în sens invers), dar domnia cantității își spune cuvântul, observ. Din fericire, cerul nu mai e mohorât de ploaie, ca ieri. E senin, luminos, ceea ce mă ajută să fiu mai relaxat. Silver Spring, la amiază Nick m-a aÈ™teptat la aeroport, cu maÈ™ina. ÃŽn drum spre Silver Spring (lângă Washington), unde locuieÈ™te, ara descoperit că avem multe amintiri comune, ca făgărășeni. Dar eram, cumva, ameÈ›it de drum È™i făceam față destul de greu conversaÈ›iei. L-am lăsat, de aceea, pe el să vorbească, având grijă să mă arăt interesat de tot ce spunea, ca să nu-l jignesc. La intrarea în Pennsylvania, am zărit o mare tablă albastră pe care se ura automobiliÈ™tilor: "Bun venit". După exact zece metri, o altă tablă anunÈ›a amenzile pentru exces de viteză. Amenzile creÈ™teau în funcÈ›ie de numărul milelor care depășeau cele 55 de mile legale. Casa lui Nick Lungociu e tapetată, literalmente, cu fotografii. Mai întâi, sunt fotografiile vechi, îngălbenite, ale părinÈ›ilor. Bătrânul Lungociu a venit în America din Dridif, un sat aproape vecin cu al meu, pe la începutul secolului, împreună cu alÈ›i făgărășeni. Aici a ajuns maistru într-o fabrică. Nick s-a născut în "Lumea Nouă" È™i, potrivit legii americane, a devenit, automat, cetățean american. După război (primul, bineînÈ›eles), pe tatăl său l-a răzbit dorul de È›ară. Se făcuse România Mare È™i se vorbea că era nevoie de românii aflaÈ›i în străinătate. Patriot, È™i-a luat familia È™i s-a întors în FăgăraÈ™, la fel ca mulÈ›i alÈ›i făgărășeni. ÃŽntr-una din fotografii, îl văd pe tatăl lui Nick îmbrăcat în costum de căluÈ™ar. Asemenea fotografii am văzut È™i în Lisa, când eram copil. Pe atunci, făgărășenii au obÈ›inut, se pare, multe succese cu echipele de căluÈ™ari în diverse țări, inclusiv în America. "Și când ai venit înapoi?" îl întreb pe Nick. Pe un ton detaÈ™at, de parcă n-ar fi vorba de viaÈ›a lui, îmi explică, potrivindu-È™i mereu ochelarii, că în '47, când s-a lămurit ce curs aveau să ia lucrurile în È›ară după venirea ruÈ™ilor, s-a decis să se întoarcă în America. "Aveam o farmacie în Voila. Am vândut-o È™i am plecat". Calculez, în gând, că Nick trebuie să aibă vreo opt, nouă, ani mai mult decât mine. Eu, în '47, abia încheiam al doilea an de studenÈ›ie. E, însă, suplu, drept, fără riduri. Doar chelia îi trădează vârsta. "Mai È™tiai englezeÈ™te?" "Nici o boabă. Cu toate că făcusem două clase de È™coală primară înainte de a pleca de aici. A trebuit s-o iau de la capăt". SoÈ›ia lui e dintr-un alt sat făgărășan. Și, deÈ™i Nick lungeÈ™te vocalele, având acum accent american, regăsesc aici ceva din atmosfera copilăriei mele. Pentru băieÈ›ii È™i fetele lui Nick eu sunt, însă, "mister Paler". ÃŽnÈ›eleg ceva româneÈ™te, dar nu vorbesc. Iar nepoÈ›ii lui Nick sunt americani sută la sută. Cam aceasta e povestea multor imigranÈ›i în America. După două generaÈ›ii, patria de origine devine un nume, un album cu fotografii îngălbenite. Mai ales că românii sunt, în genere, risipiÈ›i. Doar la Cleveland, am auzit, ar exista, încă dinaintea primului război mondial, o oarecare tradiÈ›ie comunitară românească. ÃŽn rest, nu trăiesc nicăieri, ca italienii la Boston, împreună. "Ai vreun vecin din România?", îl întreb pe Nick. "Nu. Suntem împrăștiaÈ›i ca făina orbilor. Doar la biserică ne mai vedem". Bănuiesc că nici solidaritatea românilor nu e la fel de mare ca a italienilor ori a irlandezilor. Am aflat prea multe întâmplări cu români care se plâng, cu predilecÈ›ie, de alÈ›i români, ca ele să nu aibă un sâmbure de adevăr. Comunitățile româneÈ™ti din Los Angeles, New York sau Chicago (aici mă bazez doar pe bârfe) arată, mai degrabă, ca un vas spart. Ce blestem lucrează la asta, nu È™tiu. Și, la drept vorbind, nici nu vreau să È™tiu. De vreme ce eu n-aÈ™ fi fost capabil, presupun, să-mi aranjez un rost în exil, nu cred că sunt în măsură să-i judec pe alÈ›ii. Ca să-l las pe Nick să se odihnească, ies să fac câțiva paÈ™i pe stradă. Silver Spring e un oraÈ™-satelit al Washingtonului. AÈ™a trebuie că arată oraÈ™ele mici despre care se spune că reprezintă, de fapt, America. Și, sincer să fiu, nu-mi displace această față a Americii, uÈ™or provincială, liniÈ™tită, cu case frumoase, având peluze cu flori, cu vecini care se cunosc între ei. Zărindu-mă, un vecin al lui Nick îmi strigă hi, un fel de "bună ziua", expresie foarte uzuală, dar care mie îmi pare, cumva, mai familiară, mai afabilă, probabil È™i fiindcă nu sunt obiÈ™nuit cu ea. O clipă, am iluzia, plăcută, că vecinul lui Nick mă tratează ca pe o veche cunoÈ™tință... Atmosfera e destinsă, odihnitoare. Multă verdeață, străzi paÈ™nice, pe care merg doar maÈ™ini (rare), zgomot puÈ›in; mă simt ca într-o staÈ›iune în vacanță. Poate că È™i aici "relaÈ›iile publice" înlocuiesc solidaritatea umană, poate că È™i aici nefericirea are dreptul să fie "publică", să se afiÈ™eze, doar când vrea să provoace milă, încolo "afacerile sunt afaceri", dar "străinul" din mine aÈ›ipeÈ™te. Sunt mulÈ›umit că e soare, că un necunoscut mi-a zis hi, că nu sunt opresat de nimic, chiar dacă È™i aici, în ciuda ospitalității lui Nick È™i a soÈ›iei sale, gazde admirabile, care se străduiesc cu simpatie să-mi facă È™ederea agreabilă, am senzaÈ›ia că mă aflu într-o "sală de aÈ™teptare". Mergem la vecernie la biserică, zice doamna Silvia Lungociu. Când ieÈ™im din casă, vedem că, între timp, a început să plouă. "Să luăm o umbrelă", zic. "Nu-i nevoie, spune Nick. MaÈ™ina e aici, la doi paÈ™i, iar la biserică o parchez lângă intrare. E loc". Insist. Nu È™tiu de ce, dar insist. Ca să-mi facă plăcere, Nick ia una din umbrele. Ne suim în maÈ™ină toÈ›i trei È™i pornim. E noapte. Plouă puternic, în rafale. Ștergătoarele abia prididesc să limpezească parbrizul. Luminile semafoarelor se văd ca prin ceață. "Cât avem de mers până la biserică?", întreb, ca să spun ceva. "35 de mile". Am impresia că n-am înÈ›eles bine. "Cât?" Dar auzisem bine. După ce trecem "graniÈ›a" statului Maryland, unde se află Silver Spring, Nick îmi explică aranjamentul geometric al străzilor din Washington. "Cele cu cifre merg de la nord la sud. Cele cu litere, de la est la vest. Când se termină literele alfabetului, apar numele. Mai întâi, nume cu două silabe. Apoi, nume cu trei silabe. Străzile oblice au nume de state. E imposibil să te pierzi". Deodată, la un semafor, Chevrolet-ul (ce-i drept, cam vechi) se opreÈ™te. Nick răsuceÈ™te cheia în contact, de câteva ori, È™i-l simt că devine nervos. "Ce naiba are?" "Poate s-a terminat benzina", zice doamna Lungociu. "Nici vorbă. Rezervorul e pe jumătate plin". Se aud maÈ™ini din spate, claxonând. Nick se dă jos să le explice că suntem în pană. Umbrela se dovedeÈ™te acum providenÈ›ială, căci plouă cu găleata. Reîntors în maÈ™ină, încearcă din nou. ÃŽn zadar. Motorul nu vrea să pornească. Am pățit asta, deseori, acasă, cu Dacia mea, dar cu un Chevrolet, în America supertehnicizată, nu mă aÈ™teptam să rămânem, imobilizaÈ›i, în mijlocul străzii. Alte maÈ™ini claxonează în spate deoarece ne aflăm pe banda din centru, în faÈ›a semaforului. Cum vom ieÈ™i din încurcătură? "Să încerc să dau un telefon la biserică, să rog pe cineva să vină să ne ia", zice Nick, acum neverosimil de calm. Eu aÈ™ fi ca o bombă, în locul lui. Norocul nostru e că ne-am oprit în dreptul unui fel de garaj unde uÈ™a e deschisă È™i, prin pânza deasă a ploii, se vede lumină. Căci e riscant să suni noaptea la o casă din Washington, dacă eÈ™ti un necunoscut. Se petrec multe crime, noaptea, în capitala Americii, nimeni n-are curajul să meargă pe jos, după ce cade întunericul, ori să deschidă uÈ™a unui străin. Nick ia umbrela È™i se duce spre garajul luminat. După vreo cinci minute, în care trebuie să suportăm asaltul altor claxoane, se întoarce însoÈ›it de un bărbat care se apără de ploaie cu o prelată de plastic. Mai apar doi inÈ™i după el È™i, împreună, ne împing pe o stradă laterală, eliberând, astfel, circulaÈ›ia. "Ai telefonat?" întreabă doamna Lungociu. "Da, am avut noroc. O să vină cineva să ne ia". "Dar cu maÈ™ina ce facem?" "Ce să facem? O lăsăm aici". Prin ploaie, se apropie de noi un bărbat È™i o femeie care tocmai au sosit acasă È™i au coborât din maÈ™ină în faÈ›a noastră. May I help you? ("Vă putem fi de ajutor cu ceva?") îl întreabă pe Nick care le lămureÈ™te pățania, adăugând că, probabil, bateria e de vină. Cei doi întorc maÈ™ina spre Chevrolet-ul nostru È™i încearcă să ne dea curent. Tentativa eÈ™uează. Regretând, femeia ne atrage atenÈ›ia că ne găseam chiar lângă indicatorul No parking È™i că, deci, după ghinionul cu pana, Nick risca È™i o amendă. Ne ajută, fără să le pese de ploaie, să împingem maÈ™ina ceva mai încolo. AÈ™a ceva, pe o asemenea ploaie, nu cred că s-ar fi putut petrece la BucureÈ™ti. Și încep să mă întreb dacă nu cumva tot ce-am gândit până acum despre indiferenÈ›a americanilor nu e o simplă prejudecată. Apare, în sfârÈ™it, maÈ™ina trimisă după noi. Ajungem la sfârÈ™itul vecerniei la biserică, unde preotul Gh. Calciu Dumitreasa ne mărturiseÈ™te că începuse să se îngrijoreze. Cinăm în sala de la subsol a bisericii. Impresie ciudată. E ceva stânjenitor, greu de definit, în atmosfera din jurul mesei lungi, cu mâncăruri româneÈ™ti, aduse de cele câteva doamne care ne îmbie să ne servim. Ce caut eu aici? mă gândesc. ToÈ›i sunt politicoÈ™i, atenÈ›i, dar nu prea È™tiu ce să spun. Și nu reuÈ™esc deloc să mă simt în largul meu. La întoarcere, ne urcăm în maÈ™ina care ne-a adus. E a unui tânăr medic plecat din România care se chinuie de patru ani să treacă examenele necesare pentru a obÈ›ine dreptul să profeseze. AjunÈ™i la locul unde am lăsat Che-vrolet-ul, tânărul medic reuÈ™eÈ™te ceea ce nu reuÈ™iseră cei doi americani binevoitori. Să-i dea curent maÈ™inii. Pornim cu maÈ™ina cealaltă în spate pentru cazul în care bateria ar ceda din nou. A doua zi mergem la biserică, la slujbă. Lume multă, încercare stângace de a reconstitui atmosfera bisericilor de-acasă. După slujbă, mergem cu toÈ›ii, cu maÈ™inile, la "o sală" unde are loc un soi de banchet, cu ocazia hramului bisericii. Mă întâlnesc cu Aurel DragoÈ™ Munteanu, fost ambasador al României la ONU, apoi la Washington. De-j misionat din post È™i stabilit în America. Regretă (zice) că nu poate să rămână la "masă", pretextează niÈ™te treburi familiare, dar îmi propune să vină mâine la Nick, să discutăm. Cândva, am fost colegi de redacÈ›ie. Am rămas de atunci în raporturi bune, în ciuda diverselor mistere ce-l învăluie È™i despre care nu È™tiu ce să cred. La masă se servesc, bineînÈ›eles, mititei È™i chiftele. Petru românii exilaÈ›i, a mânca mititei È™i chiftele e, probabil, o formă de patriotism. Pentru mine, mititeii È™i chiftelele reprezintă, strict, un aliment cu care îmi potolesc (nu cum aÈ™ vrea eu) foamea. Dar nu îndrăznesc să-mi dezvălui cuiva reÈ›inerile. AÈ™ părea insensibil la farmecele bucătăriei naÈ›ionale, nepatriot, È™i aÈ™ jigni apetitul celorlalÈ›i, condimentat cu melancolii. Melancoliile mele sunt neculinare. Nu-mi plac, la drept vorbind, nici diversele È™uÈ™anele cu muzică È™i glume (organizate, mai ales, la New York) la care românii americani suspină È™i varsă lacrimi, iar "artiÈ™tii" veniÈ›i din È›ară, adună ceva dolari, scoțând chiote folclorice. De câte ori întâmplarea a făcut să fiu, fără voie, martor la astfel de spectacole, ce zdrobesc, poate, inimile unor români ce nu È™i-au mai văzut È›ara de mulÈ›i ani, am avut un sentiment de jenă. Mă deranjează să văd cum e traficat dorul. La micul dejun, Nick îmi povesteÈ™te despre homeless, "oamenii fără casă", nu puÈ›ini, din câte înÈ›eleg, la Washington, îmi aduc aminte de pamfletele feroce, de prin anii '50, care demascau "civilizaÈ›ia dolarului". O "istorie cu homeless''' ar fi fost atunci foarte gustată de propaganda oficială. Și nici măcar n-ar fi fost mincinoasă decât prin omisiune, selectând din realitate, cu penseta, ceea ce convenea propagandei "antiimperialiste". Dar pe Nick, american È™i prin naÈ™tere È™i prin alură, nu-l pot bănui, fireÈ™te, de nici o "americanofobie". El judecă lucrurile cu seriozitatea unui bun gospodar din Ardeal pentru care a avea o casă înseamnă a avea un destin. MulÈ›i homeless, îmi spune Nick, sunt bolnavi mintal. ÃŽn aziluri, sunt paturi goale, dar ca să fie internaÈ›i trebuie să semneze că sunt de acord. Și mulÈ›i nu vor să semneze. Preferă să doarmă, la Washington, pe grătarele unde iese căldura (iarna) de la clădirile guvernamentale. Când nu găsesc loc pe grătar È™i sunt beÈ›i sau drogaÈ›i, se culcă pe bănci. Uneori, sunt găsiÈ›i, dimineaÈ›a, îngheÈ›aÈ›i. ÃŽntr-o vreme, poliÈ›ia, dacă îi găsea dormind pe bănci, îi aresta È™i îi ducea să-i È›ină peste noapte în arest ca să nu moară. Dar aceste "arestări" au stârnit proteste. Cu ce drept ne arestează poliÈ›ia? au zis cei în cauză. ÃŽn cele din urmă, poliÈ›ia a renunÈ›at să-i mai salveze. Dreptul de a muri e È™i el un drept al omului. Nimeni nu te poate împiedica să-È›i ruinezi sănătatea, să-È›i distrugi viaÈ›a, să vagabondezi, să dormi iarna pe o bancă în parc È™i să mori îngheÈ›at. Acum, toamna, nu sunt asemenea riscuri. Vorbim, apoi, despre specificul Washingtonului. Capitală administrativă, Washingtonul adună, practic, două categorii de americani. Prima, alcătuită din funcÈ›ionarii instituÈ›iilor federale, ai băncilor etc, care, spre seară, se urcă în maÈ™ini È™i se duc în localitățile-satelit, unde locuiesc. Cealaltă, formată din tot felul de "prestatori de servicii", de la servitori la "tehnicienii de suprafață", ca să folosesc limbajul pudicilor cărora "măturător" le sună nepotrivit. Aceasta înseamnă că o parte din "lumea bună" se află numai ziua în Washington. Noaptea, capitala Americii rămâne, cumva, la discreÈ›ia pegrei. De aceea, de cum se lasă seara, Washingtonul devine unul din cele mai primejdioase oraÈ™e din America. Abia dimineaÈ›a, când uriaÈ™ul mecanism administrativ se repune în miÈ™care, străzile sunt din nou sigure. Altă particularitate. Washingtonul este plin de muzee. ÃŽntre Lincoln Memorial È™i Capitoliu, muzeele se succed unele după altele. Totul este reconstituit în aceste muzee, de la paleolitic la aventurile cosmice. Și nu întâmplător, cred. Mai întâi, pentru un oraÈ™ artificial, cum este Washingtonul, muzeele reprezintă un blazon preÈ›ios. Apoi, pentru o capitală a unei țări ca America, mare, dar cu o istorie "subÈ›ire", niÈ™te "depozite de trecut" erau aproape o necesitate. AÈ™ vrea să-l rog pe Nick să mă repeadă cu maÈ™ina până la Washington, să merg la muzeul de artă modernă, dar trebuie să-l aÈ™tept pe Aurel DragoÈ™ Munteanu. Acesta își face apariÈ›ia punctual. IeÈ™im È™i ne plimbăm mai bine de o oră pe străzile inundate azi de soare. A. D. M. vorbeÈ™te continuu. ÃŽmi povesteÈ™te diverse lucruri in-controlabile din perioada post-revoluÈ›ionară în care, cum zice el, "a făcut" istorie. Fabulează? Spune adevărul? Dumnezeu È™tie. Eu n-am avut niciodată, ca el, sentimentul că am decis "evenimente". Am fost "martor" chiar È™i atunci când am zis "nu". Mi-a lipsit È™i dorinÈ›a de a fi mai mult. Mă uimeÈ™te, însă, certitudinea cu care se referă la situaÈ›ia lui actuală. Eu aÈ™ fi un viespar de spaime, de griji, rămânând ca el, cu întreaga familie, în America. El pare calm, perfect adaptat la cursul vieÈ›ii americane. Oare tot ce cunosc eu din America sunt doar umbre? Nick ne invită pe amândoi la masă, în grădină, după care plecăm la aeroport să prind cursa pentru Boston. Din nou Boston Când, în copilărie, am citit primele cărÈ›i despre războiul de secesiune, am fost, cu tot sufletul, de partea sudiÈ™tilor. Yankeii mi se păreau antipatici È™i trufaÈ™i, lipsiÈ›i de cavalerism È™i de simÈ›ul onoarei, care la sudiÈ™ti contau chiar mai mult decât victoria. Nordul reprezenta în mintea mea o lume rece, negustorească, È™i puÈ›in îmi păsa că se bătea pentru desfiinÈ›area sclaviei. Eu l-am detestat pe generalul Grant, am suferit din pricina izbânzilor lui care distrugeau o lume plină de soare, de poveÈ™ti, È™i, dacă ar fi stat în puterea mea, i-aÈ™ fi nimicit pe yankei, ca să-i dau câștig de cauză generalului Lee. Și mai târziu Sudul a rămas pentru mine un tărâm fabulos, cu pasiuni È™i rigidități feudale, o Americă în care timpul curgea mai încet, după alte reguli decât cele impuse de burghezia din Nord. Nu mă bazam pe nimic în acest partizanat sentimental. Cel mult, am dovedit că sensibilitatea mea era, încă de atunci, conservatoare. "NordiÈ™tii" întruchipau "noul", pe când "sudiÈ™tii" întruchipau "vechiul", cu toată fosforescenÈ›a lui de legende, de tradiÈ›ii, de prejudecăți. Uneori, mă întreb ce destin ar fi avut America dacă războiul de secesiune s-ar fi terminat cu victoria sudiÈ™tilor. Să fie, oare, războiul de secesiune responsabil de tot ce a urmat? A modificat el, oare, atât de mult evoluÈ›ia Americii încât a înlăturat tot ce ar fi putut s-o împiedice să ajungă la eficienÈ›a pustiitoare de azi? ÃŽnvins, Sudul n-a mai putut să stânjenească progresul care a pârjolit psihologia americană? S-a cufundat în ruinele orgoliului său, lăsându-i pe învingători să transforme America într-o mare putere mondială în care civilizaÈ›ia pregăteÈ™te cu febrilitate o nouă barbarie, dotată cu cele mai moderne mijloace de uscare a sufletelor? Sudul își ajungea sieÈ™i. ÃŽi era de ajuns să se îmbete cu vorbe mari. Unde ar fi dus asta, e greu de spus. Probabil, America n-ar mai fi azi o "nouă Romă". N-ar avea atâția laureaÈ›i cu premiul Nobel. N-ar fi trimis oameni pe Lună. Ar fi existat preÈ™edinÈ›i asasinaÈ›i, nu È™i un Watergate. Dar, cu siguranță, America ar fi fost mai puÈ›in pragmatică, iar "omul-standard", produs de pragmatism, mai puÈ›in răspândit. Curios e că am aceste gânduri la Boston, care e un fel de capitală intelectuală a Nordului. Nu prea departe de aici se află M.T.L, cea mai celebră universitate tehnică americană. Surpriză: o "poveste" care a provocat pe tot mapamondul suspine, Love story, a fost filmată în "tehnicul", austerul Boston. Am recunoscut, la "Harvard", parcurile, clădirile, biblioteca, aleile. Și mi-am amintit că, la sfârÈ™itul "poveÈ™tii", am lăcrimat cum n-am făcut-o la Hamlet. Există, se pare, un tip de dulcegărie care e irezistibilă. Dar nu văd nimic rău în asta. După ce am plecat de la "Harvard", m-am oprit la un magazin care închiriază videocasete. Vroiam să revăd Love Story, să compar cadrul real cu cel din film. Aici, o doamnă din faÈ›a mea se tot codea să-i spună ceva, cu voce joasă, vânzătorului, uitându-se mereu în spate, pentru a se asigura că nu era nici o ureche indiscretă. Fără să vreau, am auzit cuvântul "sex". M-am dumirit că onorabila doamnă dorea să obÈ›ină un film pornografic (astfel de filme nu erau puse "la vedere") È™i m-am îndepărtat ca să n-o incomodez. GreÈ™esc, oare, spunând că sexul îi preocupă pe americani chiar mai mult decât moartea? Aici, merg pe un teren necunoscut. Nu dispun decât de presupuneri. La televiziune, nu se transmit filme pornografice la nici o oră È™i pe nici un canal, ceea ce, la început, m-a surprins. Dar e vina mea că mi i-am închipuit pe americani deschiÈ™i, direcÈ›i, insolent de sinceri? Adevărul e că e greu de găsit un a-mestec mai straniu de dezinvoltură aparentă È™i de ipocrizie puritană, de pudibonderie, ascunzând, adesea, veritabile obsesii. Mai mulÈ›i studenÈ›i din statul Ohio au născocit un cod amoros care cere ca, înaintea fiecărei faze a unei legături amoroase, băiatul să aibă consimțământul fetei. Universitatea Duke impune studierea lui Proust, a lui Oscar Wilde, a lui Byron sau a Emiliei Dickinson nu în contextul general al istoriei literare, ci în cadrul "literaturii devierilor sexuale". Ceea ce sună încă È™i mai bizar decât teoria unui profesor de la Universitatea Corneli care își învață studenÈ›ii că vechii egipteni au construit piramidele cu ajutorul "telekinesiei" (miÈ™carea obiectelor fără să fie atinse). ÃŽncă o mostră de eficiență americană. Am uitat o cravată la Nick, din cauza grabei cu care am plecat la aeroport. Azi, am primit-o, prin "poÈ™ta specială". Mâine, plec la Chicago, cu o escală la Newark. La întoarcere, voi face o escală la Cleveland. Acum, plouă. Apăsat, duÈ™mănos. Văd pe fereastra aburită de ploaie cadranul luminat al ceasului din turnul de la Custom House, unde era pe vremuri vama pentru vapoare, la Boston, È™i vârfurile unor zgârie-nori pierdute în ceață. Probabil, pentru piloÈ›i n-are importanță cum e vremea, în condiÈ›iile moderne de zbor, dar eu ― mai spun o dată ― mă simt mai liniÈ™tit, în avion, când cerul e curat. ÃŽncât, îmi e dor în acest moment de cerul din California... ÃŽn apropiere, se a-flă un spital. Vin È™i pleacă mereu ambulanÈ›e. Sirenele urlă strident. M-am obiÈ™nuit cu ele. Uneori, urlă È™i noaptea... Păcat că n-am văzut, în deÈ™ert, "aerodromul" pentru navele cosmice. Construit, cum zic americanii, "în mijlocul a nicăieri"... Plouă mai departe. Ploaie putredă. Una din acele ploi de toamnă care-È›i răscolesc reumatismele * È™i care, în Europa, sunt un stimulent pentru "intelec-tualizarea" oboselii. CeaÈ›a s-a îngroÈ™at, a coborât, vâscoasă, acaparatoare, până la jumătatea zgârie-norilor. Pietonii, zgribuliÈ›i sub umbrele, au devenit fantomatici... Emerson ne asigura, chiar din Boston, că sufletele americanilor sunt apăsate, de dimineaÈ›a până seara, de umbra Judecății de Apoi. Oare cum se împacă asta cu siguranÈ›a arătată în afaceri? Sau de aceea sunt, oare, americanii atât de vulnerabili când au o clipă de răgaz? Nicăieri n-am întâlnit o asemenea contradicÈ›ie. Pe de o parte, "materialismul îmbibând totul", cum zicea Whitman ("Ura! Trăiască È™tiinÈ›a pozitivă! demonstraÈ›ia exactă!"). Pe de altă parte, mitinguri mistice uriaÈ™e. Poate că isteria pragmatismului american nu e decât o soluÈ›ie pentru a scăpa de umbra chinuitoare a Judecății de Apoi! Mai precis, nu cumva "reuÈ™ita" americană e un "remediu", nu un "scop"? în fond, multe s-ar explica prin nevoia de echilibru. Faptul că n-are trecut a determinat America să pună accent pe viitor. Energia ei nu era absorbită, ca a europenilor, de amintiri. Și trebuia cheltuită cumva. AÈ™a se face, poate, că, deÈ™i are în urmă doar câteva secole, America È™i-a făurit un "vis american". Pe când noi... Care e visul europeanului? Există, oare, unul anume? Nu cred. Cândva, în "Lumea Veche", au fost niÈ™te argonauÈ›i care au căutat "lâna de aur". După aceea, cam toate aventurile europene au eÈ™uat în crimă. Practic, fiecare piatră de la temelia Europei e mânjită de sânge. Sângele lui Socrate. Sângele martirilor creÈ™tini. Sângele lui Seneca. Sângele lui Giordano Bruno. Europa a îmbătrânit între melancolia lui Oreste È™i melancolia lui Hamlet, ambele stârnite de crime. Chia È™i "Lumea Nouă" a civilizat-o prin crimă. Columb a venit aici cu Biblia într-o mână È™i cu sabia în cealaltă. Nu mai vorbesc de crimele comise de fascism È™i de comunism. Normal ar fi ca europenii să trăiască terorizaÈ›i de umbra Judecății de Apoi, nu americanii. E ceva, însă, în aceÈ™ti oameni practici, puternici, siguri pe ei, care-i face, brusc, slabi, obligându-i să caute un preot sau un psihiatru. Nicăieri, psihozele nu se instalează mai uÈ™or. Rachetele ruÈ™ilor, extratereÈ™trii, orice poate arunca America în demență colectivă. Să fie de vină faptul că, sufleteÈ™te, America este mult depășită de progresul ei tehnic? Europa are avantajul că se poate blaza mai uÈ™or... Au început să se formeze băltoace. Dar nu noroioase ca la noi, unde ploile sunt singurele care spală praful... Sunt tentat să zic că Europa s-a născut direct bătrână. Din această cauză nu s-a putut concentra asupra unui vis. Ea ar fi putut să beneficieze de energia barbarilor care au avut un vis, să intre în Roma, numai că, după ce È™i-au văzut împlinit acest vis, È™i barbarii, molipsiÈ›i de oboselile Romei, au îmbătrânit imediat. N-au avut timp să treacă printr-o "Vale a MorÈ›ii" È™i să caute un Eldorado. Dar oare "visul american" nu e la fel de plin de pericole ca mizeria?... Ceasul de la Custom House abia se mai zăreÈ™te. L-a acoperit ceaÈ›a. Nici nu pot să disting ce oră este |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy