agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3505 .



AVENTURI SOLITARE (fragment 7)
prose [ ]
Două jurnale și un contrajurnal

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Octavian_Paler ]

2008-10-13  | [This text should be read in romana]    |  Submited by carmen nicoara



31 august

Dimineață, văd pe fereastră că "Miraj" are o piscină uriașă, șerpuitoare. Nu voi putea să mă laud că am făcut o baie în ea. Ne grăbim să ne întoarcem la Los Angeles.
Din mașină, constat că piramida "imperiului egiptean" arată mai puțin interesant acum. În lumina zilei, toate cocotele sunt dezavantajate.
Înainte de a trece granița dintre Nevada și California, zărim pe marginea șoselei un cazinou. Se cheamă "Ultima șansă". Căci în California jocurile de noroc sunt interzise.


31 august

Aflu că libertatea americană produce și destule bizarerii. S-a extins în America o manie pe care unii o numesc "cultul victimei". Multe soții se consideră victime ale soților. Omul negru se consideră victima albului. Homosexualii se socotesc victimele heterosexualilor. A luat proporții și mania proceselor. În fiecare an sunt depuse în fața instanțelor judecătorești americane cam o sută de milioane de dosare. Patruzeci la sută din medici sunt dați în judecată pentru diagnostic greșit sau tratament incorect. Se găsesc copii care vor să "divorțeze" de părinții lor. Speech codes, codurile de vorbire, ajunse la modă în multe universități americane, cer abolirea cuvântului chairman (președinte) deoarece el sugerează că o asemenea funcție ar putea fi destinată numai bărbaților. Chairman a fost înlocuit în astfel de "coduri" prin chairperson sau chiar prin chair care înseamnă "scaun"! Alte năzbâtii. Ziarul "Los Angeles Times" a editat de curând, pentru jurnaliștii lui, un ghid al scrierii "corecte", care e obligatoriu. Termenul "handicapat" este înlocuit aici cu "om care are capacități diferite de ale altora". Agenților imobiliari din Pennsylvania, dacă am reținut bine, le este interzis să anunțe că au de vânzare o vilă cochetă, într-un cartier rezidențial, sau o casă într-un cartier liniștit, pentru a nu sugera o discriminare. Există voci care cer ca portarii să fie numiți "gardieni de imobil", iar măturătorii "tehnicieni de suprafață". Bibliotecile școlilor din Duval County (Florida) au interzis celebra poveste a fraților Grimm, "Albă ca zăpada", cu argumentul că ea cuprinde prea multă violență! Un comitet pentru revizuirea manualelor școlare din același stat a detectat rasism în spatele unor propoziții ca: "Atunci când lumina după-amiezei se înnegrea" sau "fața deputatului s-a întunecat"!
În comparație cu aceste "ciudățenii", intoleranța față de fumători pare o nimica toată. În California găsești mai greu de lucru dacă ești fumător, căci în toate instituțiile publice fumatul e interzis. Funcționarii nefumători nu suportă să tragă cineva din țigară alături de ei și nici mirosul de tutun din haine. Există locuri speciale unde e permisă practicarea acestui viciu. Aproape că-ți inspiră milă soarta fumătorului în Vestul sălbatec, unde Scotty își aprindea țigara cu o hârtie de zece dolari. Și se pare că militanții cei mai activi în cruciada care vrea să facă din bieții fumători o categorie oropsită, vânată peste tot, sunt foștii fumători înrăiți, confirmându-se, astfel, regula că fanaticii se recrutează, adesea, dintre renegați.


Acum câțiva ani, am cunoscut în Lisa doi octogenari americani care plecaseră copii și nu veniseră niciodată, până atunci, în țară. Vorbeau o limbă dinaintea primului război mondial, dispărută, folosind cuvinte pe care numai bătrânii le înțelegeau. Mi-am dat seama că memoria lor era ca un ceas oprit. Oarecum, aceeași impresie mi-a lăsat-o azi doamna M. care trăiește, singură, între umbre, într-un apartament din Beverly Hills. A venit să mă ia cu mașina, ca să-mi arate desenele și acuarelele soțului ei (pe care l-a adorat, se pare), răpus de o boală necruțătoare cu câțiva ani în urmă. M-a impresionat evlavia cu care îi cultivă amintirea. Casa e plină, asfixiată chiar, de cărți, hârtii (scrisori, mai ales) și desene în care ar vrea să pună ordine. Câteva ore cât am stat acolo, a trebuit să-mi ascund, însă, o angoasă ridicolă. Uitasem să-mi notez adresa doctorului Costin. Nu-i știam, pe dinafară, nici numărul de telefon. Eram la vreo șaptezeci de kilometri distanță, "undeva în Los Angeles", fără nici un dolar în buzunar, și îmi venea în minte, mereu, noaptea în care am orbecăit, cu mașina, orientându-ne cu busola. Cum mă voi descurca dacă, având o treabă neprevăzută, doamna M. nu mă va putea duce înapoi? Sau, dacă, pe drum, se strică la mașină ceva? Cât am mers până în Beverly Hills, nu observasem nici un taxi.
La întoarcere, am trecut prin apropiere de Hollywood; Magicul Hollywood care, industrializând happy-end-ul, cum a industrializat "catedrala de cristal" metafizica, a inundat lumea cu o imagine a Americii profund falsă. Într-o singură privință, Hollywoodul exprimă, probabil, cu fidelitate psihologia americană. Iluziile ruinate aici n-au clătinat câtuși de puțin locul pe care-l ocupă mirajul (rămas, s-ar zice, de la căutătorii de aur) în visurile ce au transformat Hollywoodul într-un fel de Eldorado aparte. Chiar și eșecurile artistice sunt privite cu gelozie dacă au adus notorietate.


La aeroport, Doru mi-a adus copia unei scrisori mai vechi, care s-a rătăcit prin hățișurile poștei. O deschid după ce decolăm. "Avem un fel comun de a fi absenți. Sentiment de generație?" se întreabă el, adăugând că a trecut, la rândul său, printr-o "febră a miturilor". Undeva, în galeriile memoriei, se luminează imaginea noastră, în-tr-o după-amiază bucureșteană. Suntem mult mai tineri și mergem pe o stradă din apropierea Cișmigiului discutând cu aprindere despre mituri. Sunt vreo douăzeci și cinci de ani de-atunci. Între timp, pe el istoria l-a aruncat pe coasta de vest a Americii, silindu-l să se ocupe de public relations la o bancă din Los Angeles. Finalul scrisorii îmi arată, însă, că n-a încetat cu totul să fie "absent", chiar dacă în America circulă alte mituri decât cele care ne preocupau pe noi: "Ratarea Genezei de către Dumnezeu? Poate, a Paradisului ar fi mai exact. Cred că Șarpele se afla acolo, în inima Paradisului, nu ca o eroare a lui Dumnezeu, ci ca o inevitabilitate: cum să perceapă un om sublimul altfel decât ca opțiune, ca libertate? Fără Șarpe nu mi se pare că Paradisul ar putea fi băgat în seamă. Ratarea Paradisului, cred eu, a fost fapta omului". Mă bucur că Doru reușește, încă, să-și pună problema Paradisului într-o lume unde ratarea are un sens mult mai exact, mai concret, dar nu-mi pot alunga o melancolie...


1 septembrie

Ajungem la New York în zori. Dimineață tulbure, cu smog. Băcanu duce cu grijă un "corp delict": arbustul și florile luate din păduricea de pe țărmul Pacificului.
Aici, ne despărțim. Blandiana pleacă la București. Băcanu se duce în Canada, la fiul său. Eu voi rămâne două nopți la New York, la Dan C, coeditor al revistei "Lumea liberă", după care voi merge la Boston. Deocamdată, singura mea dorință e să mă culc.


America e incomparabil mai unitară decât Europa. După aproape șase ore de zbor, între Los Angeles și New York, nimic esențial nu e "altfel", în afară de calitatea luminii. Nu ai senzația unei rupturi, cum se întâmplă dacă zbori, nici trei ore, de la Atena sau de la Ankara la Paris.
Mă aflu în Queens, acum, un cartier preferat de românii newyorkezi, în subsolul, cu pereții acoperiți de afișe și îmbâcsit de ziare, unde se redactează "Lumea liberă". S-a întâmplat ca azi să trebuiască să fie predat "numărul" la tipografie, așa că m-au lăsat singur. Sunt obosit (am dormit doar câteva ore) și, poate din această cauză, n-am o dispoziție prea bună. Aștept să vină Dan C, ca să plec în oraș. De câte ori sună telefonul, îmi vine să întind mâna, să ridic receptorul. Pe urmă, mă opresc și-l las să sune în gol. Cine să mă caute pe mine aici? Asta mă pune în situația să constat că nu fac parte din lumea în care mă găsesc.
Ultima oară când am stat la New York câteva zile, am avut, țin minte, impulsuri puerile de "barbar" care dă cu tifla unei "Rome" supertehnicizate, la fel de plină de păcate ca Roma antică, dar mai vitală. Acum, mă ispitește altă frondă. Îmi place să văd în New York o "Romă" locuită de "barbari", unde noi, cei din "Lumea Veche", descoperim mirați, descumpăniți, iritați, că istoria s-a răsucit, că acești "barbari", tineri, viguroși, fără tradiții, extraordinar de eficienți și nesuferit de puternici, sunt mai "civilizați", din punct de vedere tehnic (mi se întâmplă destul de des să mă trezesc în fața unui buton care nu știu la ce folosește), și, dacă vor, pot computeriza chiar absurdul, lăsându-ne pe noi să ne pierdem vremea cu discuții sterile despre absurd... Probabil, orgoliul meu de european, stânjenit de temerea că oboselile Europei nu mai fac față dinamismului Americii, vrea o compensație. Dar nu e vorba doar de atât. Încă la Los Angeles, mă gândeam într-o seară (tot comparând rolurile jucate de Roma antică și America) la ceea ce deosebește, totuși, "vechea Romă" de "noua Romă". Roma antică a construit șosele pentru filosofii greci. Și-a pus cohortele să apere marea filosofie greacă. Învingătoare, s-a lăsat învinsă de învinși. Pe când America nu pare dispusă la așa ceva. Ea vrea să-și extindă propria "filosofie", singura în care poate gândi, în care se descurcă și în care crede. În plus, e capabilă să cucerească fără să tragă un foc de armă. Hollywood-ul, de pildă, valorează cât o armată. Nimic nu rezistă "napalmului" din serialele cu sex, crime și happy-end-uri dulcege. El pârjolește creierul, operație mai radicală decât "spălarea creierelor". După un tratament prelungit cu povești de serie fabricate la Hollywood, "omul nou", în variantă americană, e creat și poate intra în acțiune. Bătrâna și, pe alocuri, sclerozată noastră Europă nu are cum să se apere decât cu vestigiile sale. Dacă nu va fi atentă, va sucomba înaintea acestei "noi Rome", civilizate și inculte, care reprezintă, probabil, forma cea mai civilizată a inculturii și tocmai de aceea e primejdioasă. Mai ales că "noua Romă" are și cultul reușitei și priceperea de a da la o parte ceea ce e inutil. "Homo americanus" e educat de mic să fie eficient, pragmatic, să câștige bani. Apoi, e învățat că orice repaos implică un risc. Prieteni? Dragoste? Evident, evident. Dar, înainte de toate, "afacerile". Ele reprezintă legea de bază. Toate celelalte sunt ingrediente. Chiar sen-timentele trebuie să fie utile, să servească la ceva. Cei prea dominați de sentimente ajung niște rebuturi, dacă n-au noroc să devină "rentabili".


M-a întrerupt cineva care întreba de Dan C. Acum sunt iarăși singur. Să revin la ideile care-mi umblă prin cap. Am întâlnit români care sunt îndrăgostiți de New York. Îl socotesc un oraș absolut fascinant, fabulos, în care nu te poți plictisi niciodată. N-am argumente cu care să-i contrazic. În mine, însă, acest delir de piatră, beton și sticlă deșteaptă, culmea, regrete bucolice. La Los Angeles, nu ezitam să mă consider un citadin convins. Aici, încep să am unele dubii. Nu mai sunt sigur nici că mi-am păstrat o privire lucidă asupra mizeriilor de la noi. Dovadă că mă surprind, uneori, fiindu-mi dor de bârfele de-acasă! Orașele noastre, cu mahalaua extinsă, deseori, până în centru și cu fandoseli cosmopolite cam provinciale (altădată, firmele erau, cu plăcere, "franțuzite", acum, cu o plăcere și mai mare, sunt "americanizate") îmi par, mai degrabă, aglomerații urbane decât producătoare de civilizație urbană, dar, în clipa aceasta, aș putea vorbi liric despre gropile și despre câinii vagabonzi din București, ceea ce m-ar arunca direct în ridicol. Să te afli la New York, să ți se pară antipatic New York-ul și să te gândești cu simpatie la șoferii care înjură străzile de pe malurile Dâmboviței! În fine...
New York-ul nu înseamnă America, se zice. Li se întâmplă și multor americani să fie indispuși de Babelul new-yorkez. Dar New York-ul e vitrina Americii. Statuia Libertății se profilează pe zgârie-norii din New York. Și e ceva hiperreal, excesiv, care mă intimidează aici, mă provoacă, mă împinge să exagerez, să privesc, din această pivniță, New York-ul ca pe un oraș în continuă fierbere, incapabil să se relaxeze, grosolan și obscen, unde, cu excepția eroilor și a sfinților, e loc pentru oricine. Sunt destule lucruri de admirat în el, dar mai ușor îmi e să fiu cârcotaș, să bombăn (iarăși) că într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică, pe când, în cel mai înalt zgârie-nori din New York, ai doar o amețeală fizică, să-mi închipui orașele americane cu nenumărate televizoare aprinse în camere goale, cu milioane de cutii poștale în care se găsesc doar prospecte, pliante publicitare sau facturi, și să presupun că amenințarea barbariei poate veni azi nu din afara civilizației, ci dinlăuntrul ei. Barbarii nu mai dau târcoale Romei, ci o degradează locuind în ea, Nu-i exclus ca tragedia veritabilă a omului-standard, produs de "Lumea Nouă", să fie, până la urmă, discreditarea tragicului prin eficiență.
În Europa, te lovești pretutindeni de obsesia decadenței. Roma "eternă" și "Roma" bizantină (Constantino-polul) au devenit "istorie". Anglia nu mai e stăpâna mărilor. Spania nu se mai poate lăuda că în imperiul ei soarele nu apune niciodată. Gloria navigatorilor portughezi s-a retras în muzee. Parisul constată că limba engleză ia locul limbii franceze. Europa e un cimitir al imperiilor. Imperiul roman. Imperiul otoman. Imperiul austro-ungar. Imperiul sovietic. Și nu e nevoie să-l citești pe Spengler pentru a descoperi decadența Occidentului european. În America decadența nu bate la ochi. Dimpotrivă, e ascunsă unde nu te gândești s-o cauți. În progres. Performanțele progresului american, tehnic, științific, economic, camuflează pagubele pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, le numesc "sufletești".
Vorbesc ca un veritabil reacționar acum, care nu poate vedea cu ochi normali America, dar, în definitiv, dacă America face atâta caz de dreptul la diferență, înseamnă că și eu am dreptul să fiu diferit, să mă apăr, să mă răzbun împotriva faptului că specia sentimentalilor greoi, lipsiți de dezinvoltură, nu preocupă pe nimeni aici, cu excepția, poate, a inimilor caritabile care se înduioșează de visători ca de pisicile rătăcite. Ar trebui organizată, eventual, o ligă a celor care nu izbutesc cu nici un chip să fie eminamente practici, însă pentru asta ar fi nevoie de o Americă dispusă să devină conștientă de marea singurătate din progresul ei. Ceea ce e puțin probabil. America e plină de maniaci. Maniaci ai puritanismului. Maniaci ai rock-ului. Maniaci ai "produselor naturale". Maniaci sexuali. Maniaci ai jogging-ului. Maniaci ai dietei. De maniaci ai gratuității, n-am auzit.


"Unde vrei să mergi azi?" mă întreabă Dan C, întors de la tipografie, scuzându-se că nu mă poate însoÈ›i. Unde să mă duc? AÈ™ putea să iau un autobuz până în Manhattan, iar acolo s-o pornesc la întâmplare. Nu risc să mă pierd, mă orientez după cifrele străzilor. Haosul din New York e organizat aritmetic. Și, la nevoie, dacă mă zăpăcesc, aÈ™ putea să iau un taxi. Căci taxiurile costă puÈ›in aici, din câte È›in minte. ÃŽn plus, cum foarte mulÈ›i taximetriÈ™ti sunt români (se zice că taximetriÈ™tii români deÈ›in primul loc pe naÈ›ionalități), am mari È™anse să dau peste un fost compatriot. AÈ™ vrea să văd un spectacol stradal, să mă plimb pe eleganta Fifth Avenue, unde locuiesc marii snobi, să dau o raită prin Harlem, după care să casc gura pe Broadway. AÈ™ dori, de asemenea, să-l caut (poate, îl găsesc) pe profesorul H. (unul din puÈ›inii americani cu care m-am putut înÈ›elege în franÈ›uzeÈ™te) la care m-am dus când am fost, rândul trecut, în New York, trimis de un compatriot. Un medic excelent È™i, pe deasupra, un spirit interesant, cu prejudecăți neobiÈ™nuite la un american. "Mi-am ales colaboratorii ― mi-a povestit el ― întrebându-i dacă le place Bach. Medicină pot să-i învăț eu, dar să le placă Bach n-am cum să-i învăț". După părerea profesorului H. (dar câți gândesc aici ca el?), Americii i-ar prinde bine să se "despecializeze" puÈ›in. Lumea modernă nu mai poate aspira, ca RenaÈ™terea, spre un "om universal", dar a renunÈ›at prea uÈ™or, zicea el, la această frumoasă utopie... Prânzul n-ar fi o problemă. BineînÈ›eles, un restaurant nu e de nasul meu, dar poÈ›i să-È›i asiguri, la un preÈ› modic, un prânz onorabil, în picioare, într-un Mc Donald, sau chiar pe stradă. Evident, nu e deloc plăcut să ai continuu senzaÈ›ia că te învârÈ›i într-un timp de împrumut, care nu devine nici o clipă "al tău", dar aceasta face parte din condiÈ›ia mea.


2 septembrie

Să pun puțină ordine în ceea ce socot eu "mitologic americană".
Mitul progresului. (El explică, probabil, deruta americanului când ceva nu merge sau se defectează în "mașinăria", aproape perfectă, în care crede. Dintr-o dată, siguranța cu care și-a organizat, până atunci, averea și superficialitatea se surpă.)
Mitul eficienței. (În timpul războiului "din golf, americanii priveau foarte mândri, la televizor, bombele care loveau ținta cu o precizie extraordinară. Moartea îi interesa mai puțin. Spectacolul "tehnologic" se afla pe primul plan.)
Mitul banului. (Băncile sunt aici veritabile sanctuare. Grecii n-au privit cu mai mult respect spre culmile Olim-pului.)
Mitul încrederii. (Americanul preferă să fie filantrop contribuind la opere de binefacere decât să afle că buna sa stare e vulnerabilă. Și că sistemul său de valori e șubred.)
Mitul celebrității. (Bănuiesc că un american l-ar privi uluit pe cel care i-ar spune că Michelangelo este un mare ratat, deoarece nu și-a putut duce la bun sfârșit nici unul din marile sale proiecte; întreaga lui operă fiind alcătuită din fragmente, împliniri parțiale ale unor ansambluri orgolioase. Cum să-l consideri ratat, când e atât de celebru? (Celebritatea reprezintă în America dovada incontestabilă a reușitei. Ești celebru, ai reușit, ai obținut o probă zdrobitoare a valorii.)
Mitul "bunului civilizat". (Nu există, în America, un minister al culturii, nu există retorică pe tema culturii, nu există nici vanitatea cu care europeanul se laudă că e "cult", nici disprețul cu care îl face pe altul "incult". Dorința americanului nu este de a se cultiva, ci de a părea contrariul "bunului sălbatec". Lipsa unui trecut propriu îl determină să preia tot ce se poate din trecutul altora. Aproape toate statuile celebre din Europa își au duplicate în America. Orice ruină care se vinde, orice vestigiu comercializat sau comercializabil găsesc în America ama-tori. Pe deasupra, e transformat în obiect de "muzeu" orice are, cât de cât, valoare istorică ori sentimentală. Din această cauză, America e plină de simulacre. Aproape toate muzeele au spații comerciale unde se vând simulacre sub formă de bijuterii, de statuete, de postere. Există o întreagă industrie a simulacrelor și se cheltuiesc miliarde de dolari pentru reproduceri, cât mai fidele, puse uneori în valoare mai bine decât originalele din Europa.)
Mitul reușitei. (Credința în "succes" face această societate să prospere. Orice poate fi pus în cauză, nu succesul. Pentru "dezmoșteniții soartei", americanul are compasiune, nu și înțelegere.)
Mitul performanței. (Nu întâmplător, deținătorii de performanțe se bucură de maximă considerație. "Vedetele" îi confirmă americanului că drumul pe care merge e bun.)
Mitul forței. (Auzi mereu: "Noi suntem cei mai puternici". Dar nici acum americanii n-au uitat umilința din Vietnam. Războiul din Vietnam le-a lăsat o rană care nu se cicatrizează deoarece pierderea acestui război i-a descumpănit, le-a zdruncinat încrederea în forța lor. Probabil, americanul nu îi respectă decât pe cei de care se teme. De aici, atenția dată Rusiei, Chinei, Japoniei.)


Noaptea, nimeni nu îndrăznește să traverseze Central Park. Riscă să nu mai iasă viu de-acolo. Harlemul inspiră aceeași teamă. Tresar, de aceea, la fiecare pas. Aici, poți să dispari fără să știe nimeni ce s-a întâmplat cu tine. Până și poliția se teme, după o anumită oră, să se aventureze în Harlem. Multe case au pereții afumați și geamurile sparte.
Am auzit că mulți negri dau foc locuințelor când vor să se mute, dar nu pricep de ce fac asta. Trebuie să mă interesez. În stradă, se simte în aer, parcă, o surescitare. Poate, din pricina faptului că toată lumea vorbește tare și chiar veselia e agresivă.


Viața americană are probleme pe care eu (recunosc) im sunt în stare să le rezolv. Mă străduiesc să-mi lămuresc entuziasmul lui Toequeville în America și mă lovesc de tot felul de piedici. Pot accepta că amestecul de libertate și de constrângere pe care se sprijină mentalitatea americană o original și plin de surprize, îndeosebi pentru un est-european (un american se teme să nu-și achite, la centimă, taxele datorate statului, ceea ce, pe la noi, sună a lipsă de imaginație), dar mi-ar fi greu să evit impresia că libertățile asigurate individului includ libertatea de a nu-ți păsa de alții. Americanul pare sociabil. După cinci minute, îți propune să-i zici "tu". Din atenția pe care o acordă acțiunilor caritabile, și handicapaților, rezultă că e săritor, milos. Dar în viața lui există, dacă intuiesc bine, tot atâta ordine și tot atâta singurătate ca pe autostrăzi. E prea ocupat cu "afacerile" sale ca să-și pună vreodată problema și a celor care nu cer ajutor. Democrația americană nu pare să sufere de tendința nefastă, din Europa, de a împinge aproape orice "idee" în "ideologie", dar lasă, cred, prea multă libertate indiferenței.


3 septembrie

Pe autostradă, în drum spre Boston. Cerul mi se pare neobișnuit de curat după ce, două zile, l-am văzut pătat de smog la New York. Câțiva nori albi, sterpi, nu reușesc să-l facă decât și mai albastru. Un termometru înalt, de vreo zece metri, ca un stâlp de sticlă, arată 62 de grade Fahrenheit... Apropo de asta. Mă izbesc mereu de dificultatea de a transpune reperele luate de americani de la englezi în cele cu care sunt obișnuit: să convertesc gradele Fahren heit în grade Celsius, milele în kilometri, pfunzii în kilograme... Traficul e uimitor de calm, n-are nimic din mitocănia celui de la noi unde ești, la fiecare pas, în pericol să fii înjurat, amenințat. Ar fi foarte instructiv, cred, pentru șoferii noștri să fie obligați să circule măcar câteva sute de mile pe șoselele americane.
La un moment dat, ai impresia că întreaga Americă se află în mașini sau că viața însăși seamănă cu o autostradă, pe care alergi, alergi, până unde? Până unde există un "exit". Un "exit" provizoriu, pentru ca să-ți dezmorțești picioarele, să iei benzină, să bei un suc, să te duci la toaletă (aici nu se obișnuiește mersul în tufișuri și, cu atât mai puțin, pe marginea șanțului sau pe câmp). Câtă vreme te afli pe autostradă, n-ai voie să oprești, nici să încetinești prea mult. "Timpul costă bani". Sunt "ieșiri" unde nici măcar nu cobori din mașină, dacă ți s-a făcut foame. Deschizi portiera, în dreptul primului ghișeu, spui ce dorești, plătești, iar, după câțiva metri, la următorul ghișeu, îți primești pachetul cu ce ai comandat. Un prânz în toată regula.
Eveniment neașteptat. O ceremonie funerară în latura stângă a autostrăzii. Mașinile încetinesc. Se văd multe coroane de flori. Un polițist a fost împușcat chiar aici când a oprit un infractor și i-a cerut actele.
Destul de des se văd catarge metalice cu steagul american. În nici o țară n-am întâlnit drapelul de stat în locuri atât de neașteptate: în cimitire, la restaurante sau pe terenuri goale. În Europa, așa ceva ar stârni mirare și chiar proteste, probabil. S-ar vorbi de o banalizare nepermisă a simbolului național.
Explicația pe care mi-o dau, corectă sau nu, în legătură cu frecvența neobișnuită a drapelului în America e una bazată pe o impresie. Există două straturi, cred, în identitatea oricărui american. Unul originar. Cei veniți aici și-au păstrat, în general, tradițiile. Irlandezii au rămas irlandezi, se îmbracă în verde, de ziua lor, se strâng, petrec împreună; italienii locuiesc, în majoritatea cazurilor, în "cartierul italian", îi vezi stând seara la poartă, ca în sudul Italiei; polonezii îl adoră pe Chopin; românii mănâncă sărmăluțe la Crăciun. Peste acest strat originar a apărut altul, comun tuturor populațiilor amestecate în acest imens creuzet care este America. Un irlandez rămâne irlandez, o generație, două, trei, un italian se consideră, mai departe italian, un polonez păstrează, fie și parțial, conștiința că e polonez, dar toți sunt "americani". Un irlandez din America nu e identic cu un irlandez din Irlanda, un italian din America nu mai seamănă cu un italian din Italia. Ei au o identitate în plus, americană, iar această identitate nu e doar oficială, face parte din psihologia lor și unește această lume pestriță. Încât bănuiesc că, punând peste tot drapelul american, americanii își manifestă fidelitatea față de Lumea Nouă.
Eram la Boston când a început războiul "din golf". Seara, a apărut Bush la televizor și a anunțat că Statele Unite se află în război. Până în acel moment manifestațiile în favoarea pedepsirii lui Saddam Hussein se succedau cu cele împotriva războiului. De a doua zi, însă, n-a mai existat nici o manifestație. În schimb, în aproape toate vitrinele se vedeau afișe pe care scria: "Suntem alături de trupele noastre". În pomi, erau agățate panglici galbene, care exprimau același mesaj. Și nenumărați pietoni purtau la butonieră o cocardă galbenă. Atunci m-am convins că patriotismul american nu-i o vorbă goală. Diferențele între irlandezi, italieni, portoricani etc, dispăruseră. Cu toții deveniseră "americani".


4 septembrie

Bostonul e mai uman decât New York-ul și decât Los Angeles. Aici poți să respiri, să te plimbi, să "flanezi", cum zic francezii. Nu te simți nici strivit, ca la New York, nici pierdut într-o nebuloasă (ca în stepele rusești), cum pățești în capitala Californiei. E un oraș foarte urban în maniere și foarte anglosaxon în aspect. Cam rece, cam auster, pentru cineva care vine de la porțile Orientului, de o seriozitate britanică, ușor snob, ușor puritan, cu morgă, în pofida multor clădiri vechi, de cărămidă nevăruită, cu scări metalice exterioare, pentru caz de incendiu, dar și mai "cultural". După numărul librăriilor și al bibliotecilor, îmi dau seama că aici, fără să aibă, în psihologia curentă, prestigiul cu care suntem deprinși în Europa, cultura n-a fost, totuși, înghițită de civilizație. La Operă, e greu să obții un bilet. Muzeul de artă are multe pânze celebre și "săli antice" putând rivaliza cu orice muzeu din lume. Pe lângă vestita universitate "Harvard", există și altele, la fel de bune. La una dintre ele, am conferențiat, cu traducere simultană.
Dar cel mai bine mă simt în cartierul "mafioților" italieni. Fulton Street, unde locuiesc, foarte aproape de port, e în acest cartier. La fiecare pas găsesc pe cineva care vorbește italiana. La spălătoria chimică din spatele casei, la croitoria unde m-am dus să-mi repare un buzunar rupt la o haină, la poștă, la anticariatul din apropiere. Pot să mă duc să închiriez casete video, cu filme mari care n-au venit în București, ori să-mi fac mici cumpărături.
Americanii italieni sunt la fel de guralivi ca italienii din Italia. Oriunde intri și dai peste doi italieni se cunoaște. Încăperea se umple de trăncăneala lor amețitoare. Sunt volubili, simpatici, și de unde să știu eu care e mafiot? Nici nu mă interesează. Mă declar mulțumit că hoții, tâlharii, criminalii nu îndrăznesc să-și facă "meseria" în cartierul italian. Se tem de mafia italiană mai tare decât de poliția din Boston. Aud că s-au întâmplat câteva spargeri și chiar un asasinat, cu vreo zece ani în urmă. Dar infractorii care au călcat consemnul de a nu-și extinde aria de acțiune în interiorul cartierului italian n-au mai avut parte nici de arest, nici de tribunal, nici de pușcărie. Au fost lichidați. De atunci, se poate hoinări prin cartierul italian și noaptea, ca într-o rezervație, fără nici un risc.
Azi, am fost la muzeul de artă. Am revăzut, la parter, sala dedicată sculpturii grecești. Cu această ocazie, am călătorit cu tramvaiul, ceea ce nu mi s-a întâmplat în alte orașe americane. Apoi, m-am învârtit prin Quincy Market, care se află la doi pași de Fulton Street. Acolo e mereu lume pestriță. Pe o bancă, a fost instalată o statuie de bronz (de un perfect prost gust), ca să nu fii singur, dacă te așezi și tu acolo. Ziua, poți să vezi femei care doresc să se fotografieze conversând cu bărbatul de bronz de lângă ele sau chiar mângâindu-i pălăria. După-amiaza și seara, se bea bere la mesele scoase afară, în pasaj, și nu lipsesc niciodată "atracțiile" pentru curioși. Azi, dădea un concert o formație muzicală venită din Peru. Mi-a atras atenția un bărbat îmbrăcat într-un costum de prin secolul al XVIII-lea european, cu perucă pudrată și cu un băț de argint, care se strecura prin mulțime. M-am ținut după el câteva minute, pe urmă l-am pierdut din vedere.


Fără dată

La "The Christian Science Monitor", mă întâlnesc într-o sală, din palatul unde sunt instalate redacția și administrația, cu întreg staff-ul ziarului. Îmi vine să turbez de ciudă că nu știu englezește. Traduce G. B., un român care lucrează aici la "Documentare", dar simt că traduce cenușiu și incomplet. Aș vrea să-i fac pe gazetarii de la reputatul (mai ales în lumea diplomaților) cotidian din Boston să priceapă ce se întâmplă, de fapt, în România și, probabil, dacă mi-aș putea nuanța în englezește ideile, aș reuși să sparg bariera unei politeți convenționale. Reușesc, oare, să fiu, cât de cât, convingător când reproșez Americii o anumită indiferență și chiar un anumit cinism în raporturile cu țările din Est? N-am cum să-mi dau seama. Politicoși, "șefii" de la "The Christian Science Monitor" mă ascultă. După aceea, unul dintre ei îmi cere să scriu un articol pe care vor să-l publice. Subiectul rămâne la alegerea mea.
Pe drum, G. B., care mi-a aranjat întâlnirea, îmi mărturisește că e speriat de perspectiva de a fi dat afară. Dimineața, dacă întârzie cumva cinci minute (și vine de departe), trebuie să dea explicații în scris, motivându-și întârzierea. Și, evident, i se reține din leafă echivalentul în bani. După mai multe întârzieri, ești concediat. Trăiește, de aceea, cu teroarea întârzierilor. În fiecare dimineață, pleacă mai devreme de-acasă, dar intervin, pe drum, ambuteiaje și tot nu scapă de coșmar... Ascultându-i, mă gândesc la obiceiurile noastre balcanice care nu sunt chiar așa de rele.
Am scris un articol în care mi-am permis să învinuiesc complicitățile Occidentului cu Rusia sovietică, după război. Peste câteva zile, mi s-a transmis prin G. B. rugămintea de a scrie altceva, pe altă temă. Am aflat cu această ocazie că articolele mai delicate sunt citite de întreg staff-ul ziarului. Cam bizară mostră de libertate a presei și a opiniei! Am scris un articol, "Statuile din Est", în care am arătat că Estul european e presărat cu socluri goale, pe care nu se știe ce statui vor fi puse în locul celor dărâmate. După vreo trei zile, a apărut, tradus (și tradus bine) de G. B.


M-a sunat Nicolae Lungociu, pe numele american "Nick Lungociu", insistând să vin la Washington, pentru o întâlnire cu comunitatea românească. Întâi, am ezitat. Pe urmă am zis un "da" șovăitor.


Accident aviatic înfricoșător undeva în Virginia. Un j aparat al companiei "Pan American" s-a prăbușit și a ars. Nici un supraviețuitor. Imagini apocaliptice. Nick mă sună din Washington și îmi spune că mi-a trimis biletul de avion. "La ce companie?" "Pan American". "Nu vin". "Bănuiam că așa vei reacționa, îmi spune Nick, înțelegător, fără să se supere. Îți voi trimite alt bilet, la altă companie".


În Quincy Market. Mănânc scoici. Un bărbat mă întreabă ceva. Îi spun că vorbesc franceza, italiana și înțelegi spaniola. Se interesează de unde sunt.
— Din România.
Mă privește cu o curiozitate ușor amuzată, care mă deranjează. Deodată, îmi spune:
— Felicitări.
Îl privesc mirat. De ce m-o fi felicitând, oare?
— Sunteți primul român pe care-l întâlnesc.
— Dar dumneavoastră de unde sunteți?
— Din Bermude.
— Vă felicit și eu. Sunteți primul om din Bermude pe care-l întâlnesc.


În avion, în drum spre Washington

Totul în America este la alte dimensiuni decât cele cu care suntem obișnuiți. Până și obezitatea! Lângă mine se află o doamnă cu un apetit insațiabil și cu un volum pe măsură. De când am decolat, "se hrănește". Nicăieri n-am văzut obezi atât de mulți, ca aici, și de dimensiuni atât de ciudate. Se pare că Europa nu poate concura cu America nici măcar în această privință. Obezii europeni sunt, pe lângă cei americani, aproape "normali". Există cluburi unde, pe aparate speciale, cei ce doresc să slăbească merg, transpirând, multe mile (în timp ce sub picioarele lor o bandă rulantă se învârte în sens invers), dar domnia cantității își spune cuvântul, observ.
Din fericire, cerul nu mai e mohorât de ploaie, ca ieri. E senin, luminos, ceea ce mă ajută să fiu mai relaxat.


Silver Spring, la amiază

Nick m-a așteptat la aeroport, cu mașina. În drum spre Silver Spring (lângă Washington), unde locuiește, ara descoperit că avem multe amintiri comune, ca făgărășeni. Dar eram, cumva, amețit de drum și făceam față destul de greu conversației. L-am lăsat, de aceea, pe el să vorbească, având grijă să mă arăt interesat de tot ce spunea, ca să nu-l jignesc.
La intrarea în Pennsylvania, am zărit o mare tablă albastră pe care se ura automobiliștilor: "Bun venit". După exact zece metri, o altă tablă anunța amenzile pentru exces de viteză. Amenzile creșteau în funcție de numărul milelor care depășeau cele 55 de mile legale.


Casa lui Nick Lungociu e tapetată, literalmente, cu fotografii. Mai întâi, sunt fotografiile vechi, îngălbenite, ale părinților. Bătrânul Lungociu a venit în America din Dridif, un sat aproape vecin cu al meu, pe la începutul secolului, împreună cu alți făgărășeni. Aici a ajuns maistru într-o fabrică. Nick s-a născut în "Lumea Nouă" și, potrivit legii americane, a devenit, automat, cetățean american. După război (primul, bineînțeles), pe tatăl său l-a răzbit dorul de țară. Se făcuse România Mare și se vorbea că era nevoie de românii aflați în străinătate. Patriot, și-a luat familia și s-a întors în Făgăraș, la fel ca mulți alți făgărășeni. Într-una din fotografii, îl văd pe tatăl lui Nick îmbrăcat în costum de călușar. Asemenea fotografii am văzut și în Lisa, când eram copil. Pe atunci, făgărășenii au obținut, se pare, multe succese cu echipele de călușari în diverse țări, inclusiv în America. "Și când ai venit înapoi?" îl întreb pe Nick. Pe un ton detașat, de parcă n-ar fi vorba de viața lui, îmi explică, potrivindu-și mereu ochelarii, că în '47, când s-a lămurit ce curs aveau să ia lucrurile în țară după venirea rușilor, s-a decis să se întoarcă în America. "Aveam o farmacie în Voila. Am vândut-o și am plecat". Calculez, în gând, că Nick trebuie să aibă vreo opt, nouă, ani mai mult decât mine. Eu, în '47, abia încheiam al doilea an de studenție. E, însă, suplu, drept, fără riduri. Doar chelia îi trădează vârsta. "Mai știai englezește?" "Nici o boabă. Cu toate că făcusem două clase de școală primară înainte de a pleca de aici. A trebuit s-o iau de la capăt". Soția lui e dintr-un alt sat făgărășan. Și, deși Nick lungește vocalele, având acum accent american, regăsesc aici ceva din atmosfera copilăriei mele. Pentru băieții și fetele lui Nick eu sunt, însă, "mister Paler". Înțeleg ceva românește, dar nu vorbesc. Iar nepoții lui Nick sunt americani sută la sută.
Cam aceasta e povestea multor imigranți în America. După două generații, patria de origine devine un nume, un album cu fotografii îngălbenite. Mai ales că românii sunt, în genere, risipiți. Doar la Cleveland, am auzit, ar exista, încă dinaintea primului război mondial, o oarecare tradiție comunitară românească. În rest, nu trăiesc nicăieri, ca italienii la Boston, împreună. "Ai vreun vecin din România?", îl întreb pe Nick. "Nu. Suntem împrăștiați ca făina orbilor. Doar la biserică ne mai vedem". Bănuiesc că nici solidaritatea românilor nu e la fel de mare ca a italienilor ori a irlandezilor. Am aflat prea multe întâmplări cu români care se plâng, cu predilecție, de alți români, ca ele să nu aibă un sâmbure de adevăr. Comunitățile românești din Los Angeles, New York sau Chicago (aici mă bazez doar pe bârfe) arată, mai degrabă, ca un vas spart. Ce blestem lucrează la asta, nu știu. Și, la drept vorbind, nici nu vreau să știu. De vreme ce eu n-aș fi fost capabil, presupun, să-mi aranjez un rost în exil, nu cred că sunt în măsură să-i judec pe alții.
Ca să-l las pe Nick să se odihnească, ies să fac câțiva pași pe stradă. Silver Spring e un oraș-satelit al Washingtonului. Așa trebuie că arată orașele mici despre care se spune că reprezintă, de fapt, America. Și, sincer să fiu, nu-mi displace această față a Americii, ușor provincială, liniștită, cu case frumoase, având peluze cu flori, cu vecini care se cunosc între ei. Zărindu-mă, un vecin al lui Nick îmi strigă hi, un fel de "bună ziua", expresie foarte uzuală, dar care mie îmi pare, cumva, mai familiară, mai afabilă, probabil și fiindcă nu sunt obișnuit cu ea. O clipă, am iluzia, plăcută, că vecinul lui Nick mă tratează ca pe o veche cunoștință... Atmosfera e destinsă, odihnitoare. Multă verdeață, străzi pașnice, pe care merg doar mașini (rare), zgomot puțin; mă simt ca într-o stațiune în vacanță. Poate că și aici "relațiile publice" înlocuiesc solidaritatea umană, poate că și aici nefericirea are dreptul să fie "publică", să se afișeze, doar când vrea să provoace milă, încolo "afacerile sunt afaceri", dar "străinul" din mine ațipește. Sunt mulțumit că e soare, că un necunoscut mi-a zis hi, că nu sunt opresat de nimic, chiar dacă și aici, în ciuda ospitalității lui Nick și a soției sale, gazde admirabile, care se străduiesc cu simpatie să-mi facă șederea agreabilă, am senzația că mă aflu într-o "sală de așteptare".


Mergem la vecernie la biserică, zice doamna Silvia Lungociu. Când ieșim din casă, vedem că, între timp, a început să plouă. "Să luăm o umbrelă", zic. "Nu-i nevoie, spune Nick. Mașina e aici, la doi pași, iar la biserică o parchez lângă intrare. E loc". Insist. Nu știu de ce, dar insist. Ca să-mi facă plăcere, Nick ia una din umbrele. Ne suim în mașină toți trei și pornim. E noapte. Plouă puternic, în rafale. Ștergătoarele abia prididesc să limpezească parbrizul. Luminile semafoarelor se văd ca prin ceață. "Cât avem de mers până la biserică?", întreb, ca să spun ceva. "35 de mile". Am impresia că n-am înțeles bine. "Cât?" Dar auzisem bine. După ce trecem "granița" statului Maryland, unde se află Silver Spring, Nick îmi explică aranjamentul geometric al străzilor din Washington. "Cele cu cifre merg de la nord la sud. Cele cu litere, de la est la vest. Când se termină literele alfabetului, apar numele. Mai întâi, nume cu două silabe. Apoi, nume cu trei silabe. Străzile oblice au nume de state. E imposibil să te pierzi". Deodată, la un semafor, Chevrolet-ul (ce-i drept, cam vechi) se oprește. Nick răsucește cheia în contact, de câteva ori, și-l simt că devine nervos. "Ce naiba are?" "Poate s-a terminat benzina", zice doamna Lungociu. "Nici vorbă. Rezervorul e pe jumătate plin". Se aud mașini din spate, claxonând. Nick se dă jos să le explice că suntem în pană. Umbrela se dovedește acum providențială, căci plouă cu găleata. Reîntors în mașină, încearcă din nou. În zadar. Motorul nu vrea să pornească. Am pățit asta, deseori, acasă, cu Dacia mea, dar cu un Chevrolet, în America supertehnicizată, nu mă așteptam să rămânem, imobilizați, în mijlocul străzii. Alte mașini claxonează în spate deoarece ne aflăm pe banda din centru, în fața semaforului. Cum vom ieși din încurcătură? "Să încerc să dau un telefon la biserică, să rog pe cineva să vină să ne ia", zice Nick, acum neverosimil de calm. Eu aș fi ca o bombă, în locul lui. Norocul nostru e că ne-am oprit în dreptul unui fel de garaj unde ușa e deschisă și, prin pânza deasă a ploii, se vede lumină. Căci e riscant să suni noaptea la o casă din Washington, dacă ești un necunoscut. Se petrec multe crime, noaptea, în capitala Americii, nimeni n-are curajul să meargă pe jos, după ce cade întunericul, ori să deschidă ușa unui străin. Nick ia umbrela și se duce spre garajul luminat. După vreo cinci minute, în care trebuie să suportăm asaltul altor claxoane, se întoarce însoțit de un bărbat care se apără de ploaie cu o prelată de plastic. Mai apar doi inși după el și, împreună, ne împing pe o stradă laterală, eliberând, astfel, circulația. "Ai telefonat?" întreabă doamna Lungociu. "Da, am avut noroc. O să vină cineva să ne ia". "Dar cu mașina ce facem?" "Ce să facem? O lăsăm aici". Prin ploaie, se apropie de noi un bărbat și o femeie care tocmai au sosit acasă și au coborât din mașină în fața noastră. May I help you? ("Vă putem fi de ajutor cu ceva?") îl întreabă pe Nick care le lămurește pățania, adăugând că, probabil, bateria e de vină. Cei doi întorc mașina spre Chevrolet-ul nostru și încearcă să ne dea curent. Tentativa eșuează. Regretând, femeia ne atrage atenția că ne găseam chiar lângă indicatorul No parking și că, deci, după ghinionul cu pana, Nick risca și o amendă. Ne ajută, fără să le pese de ploaie, să împingem mașina ceva mai încolo. Așa ceva, pe o asemenea ploaie, nu cred că s-ar fi putut petrece la București. Și încep să mă întreb dacă nu cumva tot ce-am gândit până acum despre indiferența americanilor nu e o simplă prejudecată. Apare, în sfârșit, mașina trimisă după noi. Ajungem la sfârșitul vecerniei la biserică, unde preotul Gh. Calciu Dumitreasa ne mărturisește că începuse să se îngrijoreze.
Cinăm în sala de la subsol a bisericii. Impresie ciudată. E ceva stânjenitor, greu de definit, în atmosfera din jurul mesei lungi, cu mâncăruri românești, aduse de cele câteva doamne care ne îmbie să ne servim. Ce caut eu aici? mă gândesc. Toți sunt politicoși, atenți, dar nu prea știu ce să spun. Și nu reușesc deloc să mă simt în largul meu. La întoarcere, ne urcăm în mașina care ne-a adus. E a unui tânăr medic plecat din România care se chinuie de patru ani să treacă examenele necesare pentru a obține dreptul să profeseze. Ajunși la locul unde am lăsat Che-vrolet-ul, tânărul medic reușește ceea ce nu reușiseră cei doi americani binevoitori. Să-i dea curent mașinii. Pornim cu mașina cealaltă în spate pentru cazul în care bateria ar ceda din nou.


A doua zi mergem la biserică, la slujbă. Lume multă, încercare stângace de a reconstitui atmosfera bisericilor de-acasă. După slujbă, mergem cu toții, cu mașinile, la "o sală" unde are loc un soi de banchet, cu ocazia hramului bisericii. Mă întâlnesc cu Aurel Dragoș Munteanu, fost ambasador al României la ONU, apoi la Washington. De-j misionat din post și stabilit în America. Regretă (zice) că nu poate să rămână la "masă", pretextează niște treburi familiare, dar îmi propune să vină mâine la Nick, să discutăm. Cândva, am fost colegi de redacție. Am rămas de atunci în raporturi bune, în ciuda diverselor mistere ce-l învăluie și despre care nu știu ce să cred.
La masă se servesc, bineînțeles, mititei și chiftele. Petru românii exilați, a mânca mititei și chiftele e, probabil, o formă de patriotism. Pentru mine, mititeii și chiftelele reprezintă, strict, un aliment cu care îmi potolesc (nu cum aș vrea eu) foamea. Dar nu îndrăznesc să-mi dezvălui cuiva reținerile. Aș părea insensibil la farmecele bucătăriei naționale, nepatriot, și aș jigni apetitul celorlalți, condimentat cu melancolii. Melancoliile mele sunt neculinare. Nu-mi plac, la drept vorbind, nici diversele șușanele cu muzică și glume (organizate, mai ales, la New York) la care românii americani suspină și varsă lacrimi, iar "artiștii" veniți din țară, adună ceva dolari, scoțând chiote folclorice. De câte ori întâmplarea a făcut să fiu, fără voie, martor la astfel de spectacole, ce zdrobesc, poate, inimile unor români ce nu și-au mai văzut țara de mulți ani, am avut un sentiment de jenă. Mă deranjează să văd cum e traficat dorul.


La micul dejun, Nick îmi povestește despre homeless, "oamenii fără casă", nu puțini, din câte înțeleg, la Washington, îmi aduc aminte de pamfletele feroce, de prin anii '50, care demascau "civilizația dolarului". O "istorie cu homeless''' ar fi fost atunci foarte gustată de propaganda oficială. Și nici măcar n-ar fi fost mincinoasă decât prin omisiune, selectând din realitate, cu penseta, ceea ce convenea propagandei "antiimperialiste". Dar pe Nick, american și prin naștere și prin alură, nu-l pot bănui, firește, de nici o "americanofobie". El judecă lucrurile cu seriozitatea unui bun gospodar din Ardeal pentru care a avea o casă înseamnă a avea un destin. Mulți homeless, îmi spune Nick, sunt bolnavi mintal. În aziluri, sunt paturi goale, dar ca să fie internați trebuie să semneze că sunt de acord. Și mulți nu vor să semneze. Preferă să doarmă, la Washington, pe grătarele unde iese căldura (iarna) de la clădirile guvernamentale. Când nu găsesc loc pe grătar și sunt beți sau drogați, se culcă pe bănci. Uneori, sunt găsiți, dimineața, înghețați. Într-o vreme, poliția, dacă îi găsea dormind pe bănci, îi aresta și îi ducea să-i țină peste noapte în arest ca să nu moară. Dar aceste "arestări" au stârnit proteste. Cu ce drept ne arestează poliția? au zis cei în cauză. În cele din urmă, poliția a renunțat să-i mai salveze. Dreptul de a muri e și el un drept al omului. Nimeni nu te poate împiedica să-ți ruinezi sănătatea, să-ți distrugi viața, să vagabondezi, să dormi iarna pe o bancă în parc și să mori înghețat. Acum, toamna, nu sunt asemenea riscuri.
Vorbim, apoi, despre specificul Washingtonului. Capitală administrativă, Washingtonul adună, practic, două categorii de americani. Prima, alcătuită din funcționarii instituțiilor federale, ai băncilor etc, care, spre seară, se urcă în mașini și se duc în localitățile-satelit, unde locuiesc. Cealaltă, formată din tot felul de "prestatori de servicii", de la servitori la "tehnicienii de suprafață", ca să folosesc limbajul pudicilor cărora "măturător" le sună nepotrivit. Aceasta înseamnă că o parte din "lumea bună" se află numai ziua în Washington. Noaptea, capitala Americii rămâne, cumva, la discreția pegrei. De aceea, de cum se lasă seara, Washingtonul devine unul din cele mai primejdioase orașe din America. Abia dimineața, când uriașul mecanism administrativ se repune în mișcare, străzile sunt din nou sigure.
Altă particularitate. Washingtonul este plin de muzee. Între Lincoln Memorial și Capitoliu, muzeele se succed unele după altele. Totul este reconstituit în aceste muzee, de la paleolitic la aventurile cosmice. Și nu întâmplător, cred. Mai întâi, pentru un oraș artificial, cum este Washingtonul, muzeele reprezintă un blazon prețios. Apoi, pentru o capitală a unei țări ca America, mare, dar cu o istorie "subțire", niște "depozite de trecut" erau aproape o necesitate. Aș vrea să-l rog pe Nick să mă repeadă cu mașina până la Washington, să merg la muzeul de artă modernă, dar trebuie să-l aștept pe Aurel Dragoș Munteanu.
Acesta își face apariția punctual. Ieșim și ne plimbăm mai bine de o oră pe străzile inundate azi de soare. A. D. M. vorbește continuu. Îmi povestește diverse lucruri in-controlabile din perioada post-revoluționară în care, cum zice el, "a făcut" istorie. Fabulează? Spune adevărul? Dumnezeu știe. Eu n-am avut niciodată, ca el, sentimentul că am decis "evenimente". Am fost "martor" chiar și atunci când am zis "nu". Mi-a lipsit și dorința de a fi mai mult. Mă uimește, însă, certitudinea cu care se referă la situația lui actuală. Eu aș fi un viespar de spaime, de griji, rămânând ca el, cu întreaga familie, în America. El pare calm, perfect adaptat la cursul vieții americane. Oare tot ce cunosc eu din America sunt doar umbre?
Nick ne invită pe amândoi la masă, în grădină, după care plecăm la aeroport să prind cursa pentru Boston.


Din nou Boston

Când, în copilărie, am citit primele cărți despre războiul de secesiune, am fost, cu tot sufletul, de partea sudiștilor. Yankeii mi se păreau antipatici și trufași, lipsiți de cavalerism și de simțul onoarei, care la sudiști contau chiar mai mult decât victoria. Nordul reprezenta în mintea mea o lume rece, negustorească, și puțin îmi păsa că se bătea pentru desființarea sclaviei. Eu l-am detestat pe generalul Grant, am suferit din pricina izbânzilor lui care distrugeau o lume plină de soare, de povești, și, dacă ar fi stat în puterea mea, i-aș fi nimicit pe yankei, ca să-i dau câștig de cauză generalului Lee. Și mai târziu Sudul a rămas pentru mine un tărâm fabulos, cu pasiuni și rigidități feudale, o Americă în care timpul curgea mai încet, după alte reguli decât cele impuse de burghezia din Nord. Nu mă bazam pe nimic în acest partizanat sentimental. Cel mult, am dovedit că sensibilitatea mea era, încă de atunci, conservatoare. "Nordiștii" întruchipau "noul", pe când "sudiștii" întruchipau "vechiul", cu toată fosforescența lui de legende, de tradiții, de prejudecăți.
Uneori, mă întreb ce destin ar fi avut America dacă războiul de secesiune s-ar fi terminat cu victoria sudiștilor. Să fie, oare, războiul de secesiune responsabil de tot ce a urmat? A modificat el, oare, atât de mult evoluția Americii încât a înlăturat tot ce ar fi putut s-o împiedice să ajungă la eficiența pustiitoare de azi? Învins, Sudul n-a mai putut să stânjenească progresul care a pârjolit psihologia americană? S-a cufundat în ruinele orgoliului său, lăsându-i pe învingători să transforme America într-o mare putere mondială în care civilizația pregătește cu febrilitate o nouă barbarie, dotată cu cele mai moderne mijloace de uscare a sufletelor? Sudul își ajungea sieși. Îi era de ajuns să se îmbete cu vorbe mari. Unde ar fi dus asta, e greu de spus. Probabil, America n-ar mai fi azi o "nouă Romă". N-ar avea atâția laureați cu premiul Nobel. N-ar fi trimis oameni pe Lună. Ar fi existat președinți asasinați, nu și un Watergate. Dar, cu siguranță, America ar fi fost mai puțin pragmatică, iar "omul-standard", produs de pragmatism, mai puțin răspândit.
Curios e că am aceste gânduri la Boston, care e un fel de capitală intelectuală a Nordului. Nu prea departe de aici se află M.T.L, cea mai celebră universitate tehnică americană.


Surpriză: o "poveste" care a provocat pe tot mapamondul suspine, Love story, a fost filmată în "tehnicul", austerul Boston. Am recunoscut, la "Harvard", parcurile, clădirile, biblioteca, aleile. Și mi-am amintit că, la sfârșitul "poveștii", am lăcrimat cum n-am făcut-o la Hamlet. Există, se pare, un tip de dulcegărie care e irezistibilă. Dar nu văd nimic rău în asta.
După ce am plecat de la "Harvard", m-am oprit la un magazin care închiriază videocasete. Vroiam să revăd Love Story, să compar cadrul real cu cel din film. Aici, o doamnă din fața mea se tot codea să-i spună ceva, cu voce joasă, vânzătorului, uitându-se mereu în spate, pentru a se asigura că nu era nici o ureche indiscretă. Fără să vreau, am auzit cuvântul "sex". M-am dumirit că onorabila doamnă dorea să obțină un film pornografic (astfel de filme nu erau puse "la vedere") și m-am îndepărtat ca să n-o incomodez.
Greșesc, oare, spunând că sexul îi preocupă pe americani chiar mai mult decât moartea? Aici, merg pe un teren necunoscut. Nu dispun decât de presupuneri. La televiziune, nu se transmit filme pornografice la nici o oră și pe nici un canal, ceea ce, la început, m-a surprins. Dar e vina mea că mi i-am închipuit pe americani deschiși, direcți, insolent de sinceri? Adevărul e că e greu de găsit un a-mestec mai straniu de dezinvoltură aparentă și de ipocrizie puritană, de pudibonderie, ascunzând, adesea, veritabile obsesii. Mai mulți studenți din statul Ohio au născocit un cod amoros care cere ca, înaintea fiecărei faze a unei legături amoroase, băiatul să aibă consimțământul fetei. Universitatea Duke impune studierea lui Proust, a lui Oscar Wilde, a lui Byron sau a Emiliei Dickinson nu în contextul general al istoriei literare, ci în cadrul "literaturii devierilor sexuale". Ceea ce sună încă și mai bizar decât teoria unui profesor de la Universitatea Corneli care își învață studenții că vechii egipteni au construit piramidele cu ajutorul "telekinesiei" (mișcarea obiectelor fără să fie atinse).


Încă o mostră de eficiență americană. Am uitat o cravată la Nick, din cauza grabei cu care am plecat la aeroport. Azi, am primit-o, prin "poșta specială".
Mâine, plec la Chicago, cu o escală la Newark. La întoarcere, voi face o escală la Cleveland. Acum, plouă. Apăsat, duÈ™mănos. Văd pe fereastra aburită de ploaie cadranul luminat al ceasului din turnul de la Custom House, unde era pe vremuri vama pentru vapoare, la Boston, È™i vârfurile unor zgârie-nori pierdute în ceață. Probabil, pentru piloÈ›i n-are importanță cum e vremea, în condiÈ›iile moderne de zbor, dar eu ― mai spun o dată ― mă simt mai liniÈ™tit, în avion, când cerul e curat. ÃŽncât, îmi e dor în acest moment de cerul din California... ÃŽn apropiere, se a-flă un spital. Vin È™i pleacă mereu ambulanÈ›e. Sirenele urlă strident. M-am obiÈ™nuit cu ele. Uneori, urlă È™i noaptea... Păcat că n-am văzut, în deÈ™ert, "aerodromul" pentru navele cosmice. Construit, cum zic americanii, "în mijlocul a nicăieri"... Plouă mai departe. Ploaie putredă. Una din acele ploi de toamnă care-È›i răscolesc reumatismele * È™i care, în Europa, sunt un stimulent pentru "intelec-tualizarea" oboselii. CeaÈ›a s-a îngroÈ™at, a coborât, vâscoasă, acaparatoare, până la jumătatea zgârie-norilor. Pietonii, zgribuliÈ›i sub umbrele, au devenit fantomatici... Emerson ne asigura, chiar din Boston, că sufletele americanilor sunt apăsate, de dimineaÈ›a până seara, de umbra Judecății de Apoi. Oare cum se împacă asta cu siguranÈ›a arătată în afaceri? Sau de aceea sunt, oare, americanii atât de vulnerabili când au o clipă de răgaz? Nicăieri n-am întâlnit o asemenea contradicÈ›ie. Pe de o parte, "materialismul îmbibând totul", cum zicea Whitman ("Ura! Trăiască È™tiinÈ›a pozitivă! demonstraÈ›ia exactă!"). Pe de altă parte, mitinguri mistice uriaÈ™e. Poate că isteria pragmatismului american nu e decât o soluÈ›ie pentru a scăpa de umbra chinuitoare a Judecății de Apoi! Mai precis, nu cumva "reuÈ™ita" americană e un "remediu", nu un "scop"? în fond, multe s-ar explica prin nevoia de echilibru. Faptul că n-are trecut a determinat America să pună accent pe viitor. Energia ei nu era absorbită, ca a europenilor, de amintiri. Și trebuia cheltuită cumva. AÈ™a se face, poate, că, deÈ™i are în urmă doar câteva secole, America È™i-a făurit un "vis american". Pe când noi... Care e visul europeanului? Există, oare, unul anume? Nu cred. Cândva, în "Lumea Veche", au fost niÈ™te argonauÈ›i care au căutat "lâna de aur". După aceea, cam toate aventurile europene au eÈ™uat în crimă. Practic, fiecare piatră de la temelia Europei e mânjită de sânge. Sângele lui Socrate. Sângele martirilor creÈ™tini. Sângele lui Seneca. Sângele lui Giordano Bruno. Europa a îmbătrânit între melancolia lui Oreste È™i melancolia lui Hamlet, ambele stârnite de crime. Chia È™i "Lumea Nouă" a civilizat-o prin crimă. Columb a venit aici cu Biblia într-o mână È™i cu sabia în cealaltă. Nu mai vorbesc de crimele comise de fascism È™i de comunism. Normal ar fi ca europenii să trăiască terorizaÈ›i de umbra Judecății de Apoi, nu americanii. E ceva, însă, în aceÈ™ti oameni practici, puternici, siguri pe ei, care-i face, brusc, slabi, obligându-i să caute un preot sau un psihiatru. Nicăieri, psihozele nu se instalează mai uÈ™or. Rachetele ruÈ™ilor, extratereÈ™trii, orice poate arunca America în demență colectivă. Să fie de vină faptul că, sufleteÈ™te, America este mult depășită de progresul ei tehnic? Europa are avantajul că se poate blaza mai uÈ™or... Au început să se formeze băltoace. Dar nu noroioase ca la noi, unde ploile sunt singurele care spală praful... Sunt tentat să zic că Europa s-a născut direct bătrână. Din această cauză nu s-a putut concentra asupra unui vis. Ea ar fi putut să beneficieze de energia barbarilor care au avut un vis, să intre în Roma, numai că, după ce È™i-au văzut împlinit acest vis, È™i barbarii, molipsiÈ›i de oboselile Romei, au îmbătrânit imediat. N-au avut timp să treacă printr-o "Vale a MorÈ›ii" È™i să caute un Eldorado. Dar oare "visul american" nu e la fel de plin de pericole ca mizeria?... Ceasul de la Custom House abia se mai zăreÈ™te. L-a acoperit ceaÈ›a. Nici nu pot să disting ce oră este

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!