Dintre știrile zilei, cea mai importantă părea să fi fost o notiță aruncată printre puricii de la sfârșitul ediției privind faptul că luna care de abia începea, conține o zi neagră pentru președinte. Dar trecuse neluată în seamă de nimeni. Într-un reportaj de la mijlocul Magazinului, cineva relua de mult uitatele relatări despre călugării budiști care cu mai mulți ani în urmă ieșeau în stradă ca ciupercile după ploaie dându-și foc împotriva regimului lui Ngo-Dinh Diem! Oamenii-bombă care se căptușeau cu trotil și se amestecau în mulțime aruncându-se în aer și omorând zeci și zeci de nevinovați, nu mai suprindeau pe nimeni și nu mai constituiau o noutate. În rest, știrile de rubrică neagră abundau în amănunte macabre: violuri, crime, câte lovituri de cuțit fuseseră aplicate și în care zonă a corpului de către un asasin stângaci și pistruiat, lama cuțitului lată de atâția centimetri și lungă de atâția centimetri, note de sadism care strică digestia oricărui om cu scaun la cap. Dar nu mă las până nu găsesc și ceva mai vesel pentru restabilirea echilibrului psi: unui patron mai tânăr îi plăcea să se joace cu carbid pocnind și aruncând capacele cutiilor de metal, până când într-o zi nevastă-sa agasată de jocurile acestea de copil retardat, îi ia în lipsă instrumentarul și-l aruncă în closet. Toate bune și la locul lor. Vine omul acasă, mănâncă bine se duce în grădină, se gândește să-și aprindă o țigare și sare în aer cu privată cu tot.
Întrerup, caut niște mărunțișuri fără importanță și văd doi pisoi, parcă erau din porțelan de Saxa, jucându-se peste grămada de lemne. Probabil ai vecinului. Mă privesc cu neîncredere sporită, îmi scanează fizionomia, iau o probă de miros să mă recunoască după, și se retrag strategic.
Mai târziu ne-am împrietenit, le puneam mâncare pe o tăviță în bibliotecă, măcar cu mirosul să-i mai sperie pe șoareci. Dacă locuiesc singur și nu prea gătesc, începuseră să facă nazuri la conserve și chiar la carnea tocată (fac cuvenita precizare, de la pachet). Se apropiau în vârful lăbuțelor, miroseau atent după care se uitau la mine plini de inocentă compătimire:
- Cum mă', tu ești în stare să mănânci așa ceva?!
M-am simțit descumpănit în fața lor și mi-a fost rușine să zic da.
În schimb, se dădeau în vânt după peștele proaspăt, fără viscere, icrele tarama și când nu aveam altceva mai bun, le puneam cojițe de pâine peste care turnam ulei și totul părea să fie în regulă. În ziua de pensie, îmi permiteam și eu două biftecuri, găteam unul din care le făcem și lor parte în timp ce pe al doilea țin minte că l-am pus într-un castron acoperit, gândindu-mă dacă merită să dau drumul la frigider numai pentru atât.
M-am retras în dormitor, am dat drumul la televizor, am adormit ca de obicei cu el deschis și când m-am sculat am constatat că neastâmpărații ăștia doi, împinseseră cu botul castronul până la marginea mesei, jos capacul sărise singur, iar ei se delectaseră în voie cu biftecul meu. Neștiind cum am să reacționez, își luasaeră câte o pziție de pândă strategică pregătiți la orice eventualitate.
- Nu vreți puișori și câte o cafeluță, o țigare, hm, ce ziceți?
Dacă rămâneau peste noapte în casă, zgâriau giurgiuveaua, mieunau de parcă le tăia cineva coada fără anestezie și trebuia să mă scol să le deschid ușa.
- De ce nu mâncați, mă'?
Unul din ei ridică lăbuța dreaptă făcând cumva un semn spre stânga.
- Ce vrei mă' să spui?
Pe urmă îmi dau eu seama că data trecută le pusesem peste pâine, ulei de măsline din care nu mai aveam acum. Și cred că el asta voia să zică, ulei din ăla de data trecută.
- Și ce, uleiul de rapiță nu e bun? Regim de economat, ce vreți? Am intrat în UE, nu se vede ?
Deveniseră niște obrăznicături simpatice, asta e. Va să zică pentru mine mâncarea era bună, dar pentru ei nu. Insultătoare atitudine față de regimul meu alimentar.
Apoi a căzut știrea zilei ca o bombă: la unul din liceele bucureștene din apropierea Grădinii Icoanei, cred că înainte se numea Zoia Kosmodemianskaia, seara când ieșeau elevii de la cursuri, a avut loc un atac terorist! Cineva a aruncat din stradă o grenadă și apoi s-a făcut nevăzut. Nici un mort, dar erau răniți destui. Când s-a constatat că la ora respectivă soția primului ministru se afla în liceu, lucrurile au luat o întorsătură gravă.
Îmi terminasem treburile mele mărunte și mă minunam de motanul mare, un fel de Tom cat, parcă ar fi fost licențiat la Oxford, atâta de manierat era. Dacă voia să iasă din bucătărie, se așeza în fața ușii și aștepta în tăcere. Dacă se afla prin preajmă unul dintre neastâțmpărații ăia mici gata să miaune la orice pas, îi trăgea pur și simplu o lăbuță peste bot și-l punea repede la respect. Nu știam că și motanii aplică astfel de corecții celor mici, când nu sunti cuminți. Au luat și ei obiceiurile noastre, asta e.
Dacă mă așezam la masă neglijându-l, sta cuminte în două labe, numărându-mi dumicații și atât. Sigur că îi făceam și lui porție, dar atâta de cuminte și stilat era, că nu mă deranja în nici un fel. În timp ce cadeții ăștia din ultima generație, mergeau numai înaintea mea, că eu de teamă să nu îi calc, am căzut odată cu tigaie cu tot răsturnând-o.
Dintre știrile după amiezii, mi-au atras atenția încercările specialiștilor de a detecta de la distanță șarjele de semtex pentru a le face să explodeze de la distanță, cu teroriști cu tot, înainte ca aceștia să-și atingă ținta. Fiind vorba de un plastic special, fără miros, nici câinii dresați, nici detectoarele (de metal) nu dăduseră vreun rezultat. Se căutau alte metode de teledetecție: unde, impulsuri, radiații, ceva compatibil cu afurisitul ăsta de semtex, dar deocamdată nimic. Și o istorie cu iz de anecdotă: un om de afaceri nevoit să călătorească foarte des cu avionul în interes de serviciu, solicită unui institut de cercetări matematice să calculeze probabilitatea de a nimeri într-un avion cu un terorist înarmat, nedectat la urcare. Când i se spune rezultatul, rămâne stupefiat, atât de mare era probabilitatea. Și cum aș putea să micșoreaz acest coeficient al morții, să zicem la jumătate? Umblați, i se spune și Dvs cu o șarjă explozivă pe dedesubt, că șansa ca doi din ăștia să nimerească în același avion, este aproape nulă.
Odată știu că m-am întors supărat acasă, nu mai știu din ce motiv și le-am aruncat din ușă:
- Puișori, astăzi vă trec pe biscuiți militari. Dacă vă plac, pot să vă asigur pe săturate. Voi aveți dințișori ca lumea, de ce nu mai am eu dinți ca ai voștri? E drept că sunt cam vechi, provin din stocurile armatei scoase la reîmprospătare, dar sunt încă foarte buni, să știți.
I-am văzut luând poziții individuale de atac iminent, tupilați, capul între omoplați și consultîndu-se din ochi, ca și cum ar fi spus:
- Dacă nu ne dai ceva ca lumea, te zgâriem de nu te vezi, hodorogule!
Așa am ajuns să le iau frica și mi-am adus aminte de pățania unui fost militar american, veteran al războiului din Vietnam care a vrut să se „distreze” și a agățat un exploziv de coada pisicii, a dat foc fitilului dar s-a întâmplat ceva la care nu se gândise deloc: când a simțit foc la coadă, pisica s-a ascuns de frică sub un șifonier iar el care știa că fitilul nu arde mai mult de zece secunde, nu a mai îndrăznit să o scoată. Și așa a rămas yankeul și fără pisică dar și fără mobila din sufragerie. Mai departe vă las pe dumneavoastră să socotiți dacă aici a predominat nota de sadism care face ravagii în timpurile noastre, sau una de sminteală, care nici ea nu rămâne mai prejos, că eu unul nu am reușit să-mi dau seama.
Între timp s-au clarificat lucrurile cu atacul terorist de la liceul din București: un militar în termen avea o „gagică” (!), ați auzit bine. Comportamentul tip „manele-manelism” face carieră dar și victime, pătrunzând în mediile din ce în ce mai fragede, care acum câțiva ani numai, își vedeau cuminte doar de învățătură.
Când primesc vreo vizită, teroriștii ăștia mici atrag fără doar și poate atenția, cu giumbușlucurile lor, eu îi ofer cu toată larghețea tuturor, dar parcă ar presimți ceva necurat în insistența mea, pentru că nimeni nu cutează să zică da.
Apropo, dumneavoastră nu vreți doi pisoi simpatici? Simpatici foc!
Vi-i ofer gratuit.