Supraveghez cafeaua să nu dea în foc. Îmi place fiartă.
E către amiază. Duminică.
Luna mai.
Soare.
Pașnic.
Din celălalt capăt al casei, răzbate până la mine zumzet tenace, pe două voci. Dana și Teodora fac teme.
De trei ore. Trei.
Teodora e în clasa întâi. Dana e mămica ei.
Teodora are ochii mari, albaștri. De privirea lor, în general, încerc să mă feresc. Mai ales în momentele critice, când trebuie să o cert. Nu le rezist nici măcar o secundă. E la fel de greu ca în magazinele de jucării.
Dana are ochi căprui. Tot mari. Câteodată mă feresc și de ei, dar din motive pe care nu vi le pot împărtăși. Chestiuni interne.
De ce de trei ore ?
Bună întrebare.
Un prim motiv, logic, ar fi că nu poți socoti adunări și scăderi în timp ce-ți împletești codițele. În orice caz, nu la șapte ani. Copiii nu au atenție distributivă.
Teodora nu știe asta.
Dana știe. Se aude până aici, în bucătărie.
Un al doilea motiv, la fel de întemeiat, este că după-amiază merge la petrecere. E ziua de naștere a Carlei. Emoții. Carla e colega ei de clasă. Vin toți colegii. Încă nu s-a luat decizia cu ce se îmbracă. Vrea în pantaloni. Dana vrea în rochiță. Nervi și dileme. Discuțiile au început aseară. Pronunțat caracter beligerant. Noroc că, la un moment dat, au adormit amândouă. Altfel, crăpam.
Un al treilea motiv, acesta de ordin medical, ar fi că emoția și incertitudinile accentuează consumul nervos. Crește consumul nervos, scade glicemia. Scade glicemia, scade capacitatea de concentrare, crește iritarea. Plânsete.
De vreo oră, am fost la ele în cameră. Cu două propuneri.
Prima: Teodora să mănânce o banană. Face bine.
A doua: Teodora să continue cu mine tema la matematică.
Semieșec.
Banana a fost acceptată.
Lecția la matematică nu o va face cu mine. Dana m-a privit crunt, cu subînțeles. Nu contest, e vina mea. Am tendința ca, din cauza plictiselii, să-i dictez pur și simplu rezultatul. Fără să-mi dau seama. La un moment dat, s-a prins. Prea durau puțin lecțiile.
Mi-a spus că sunt inconștient.
Tot ce e posibil.
Cafeaua se umflă, se umflă. O salvez în ultimul moment. Totuși, vărs o parte din ea pentru că, în aceeași clipă, un bubuit teribil îmi zdruncină nervii.
Uși trântite.
Alergătură prin casă, pe sub și printre mobile.
Þipete și chirăieli.
Scandal.
În cadrul ușii apare Teodora.
Plânsă, răvășită, dar fericită.
Pantaloni.
Victorie !
În urma ei, furioasă, Dana dă din umeri: Vei fi singura fetiță fără rochiță.
Și ce ?!

-----------

Plecăm, în sfârșit. Flori, conflicte mărunte, cadouri, conflicte mărunte. Nu face să le mai pomenesc. În timp ce conduc, mă gândesc la ale mele. Detașat. Trebuie mult exercițiu. Dar merită.
Ajungem.
Complimente, pupături, urări: Ce mare e mititica !
Dintr-un grup de copii o recuperez pe Teodora, îi pun cadoul în brațe și o instruiesc ce să spună. Se conformează, dar cu o viteză uluitoare, apoi dispare din nou cu colegii.
Rămânem noi să completăm. Stânjeniți: Așa sunt copiii !
Dana fumegă.
Mângâi sărbătorita pe creștet. Pare extrem de singură și nefericită. Îi recomand să se alăture grupului.
Izbucnește în plâns. Colegii nu o bagă în seamă.
Mai socializăm o vreme, apoi plecăm.

--------------

Revenim după patru ore să recuperăm fetița.
E praf. Au alergat încontinuu. Sunt toți negri, transpirați, slinoși de la frișcă.
Vorbesc deodată. Nu vorbesc. Þipă.
Îmi țiuie urechile.
Copii.
Din nou complimente, pupături, urări. Carla plânge în continuare. Sperase să fie în centrul atenției și e dezamăgită. Copiii sunt cinici. Mai mult, Edmond i-a rupt fustița.
A fost certat. Degeaba. Parcă cu pereții. Acum împinge un scaun pe gresie. Pe scaun șade o fetiță neobișnuit de grasă. Edmond e voinic și nepăsător.
În curând, ceilalți copii îl imită.
Zgomot cumplit, de laminor la capacitate maximă.
Muzica bubuie.
Amețesc și mă așez sleit.
Dana face conversație cu mama Carlei. Evident, nu se aud una pe alta, dar își zâmbesc amabil. La fel de bine ar putea să-și arunce cuvinte grele.
Observ că, din capătul opus al încăperii, tatăl fetei începe să înainteze spre mine. Scot rapid telefonul mobil și vorbesc preocupat. Cu coada ochiului îl observ cum se oprește. Pare ușor mirat. Are și de ce. În zgomotul ăsta nu vede cum m-aș putea înțelege cu persoana de la celălalt capăt. Evident, la celălalt capăt nu e nimeni.
Însă, el nu știe.
Sau, poate și-a dat seama ?
Cu atât mai bine. Să mă lase în pace.
Abia aștept să plec.

------------

Plecăm !!!
În mașină, Teodora ne împărtășește impresii. Dana o întreabă una-alta, fetița răspunde mai mult sau mai puțin coerent.
Friguri. Oboseală.
Râde.
Imită diverse persoane aflate la petrecere.
Reproduce situații.
În față, Dana și cu mine discutăm cu voce scăzută. De-ale noastre.
La un moment dat, mă străbate un fior rece.
Liniște.
Exact de ce mă temeam.
Fetița a adormit.
Are 23 de kile.
Până la etajul al doilea mai e cale lungă.
Ziua nu s-a încheiat.