Amiază.
Foarte cald.
Confuz.
Curg apele pe mine.
Aștept în mașină, în fața școlii. Ascult la radio evoluția temperaturilor în țară. Din câte spun ei, se pare că orașul în care trăim reprezintă zona de incandescență, iar epicentrul e chiar aici, în fața școlii.
Să sune odată soneria.
Lângă mașină, pe trotuar, trei mămici vociferează haotic. Ceva mai la o parte, doi bunici ascultă, gata să intervină.
Ceva despre serbarea de terminare a clasei întâi. E peste o săptămână. Copiii pregătesc o scenetă, au roluri, și, din câte reușesc să înțeleg, uneia dintre mămici nu-i convine că odrasla ei va fi lup. Personaj negativ. Cum altfel.
- Dar nu e corect ! Al dumneavoastră va fi prințul fermecat ! Om ! Al meu, animal…
- S-a tras la sorți…
- Mda…
Treptat, crescendo, se încing.
În sfârșit, bunicii intervin. Conciliant, cred eu.
Pe naiba !
Nepoțelul unuia din ei va fi iepure.
- Auziți, doamnă, iepure…
Celălalt nu se prea bagă, privește în altă parte. Pare ușor stânjenit.
- A ta ce o să fie ?!, îl somează ceilalți, curioși, parcă atunci l-ar fi descoperit.
Tușește intimidat.
- … prințesa…
Tăcere. Consternare.
- Inadmisibil !
- Eu vorbesc cu învățătoarea.
- Ședință cu părinții !
- Directoare !
- Prea târziu, observă discret mămica prințului, rolurile s-au împărțit de două săptămâni. Copiii au învățat deja textele.
- Da, da…, și costumele sunt aproape gata, intervine, precipitat, și bunicul prințesei. De aici, mergem ață la croitoreasă. A treia probă. Nici nu vă închipuiți de câte are nevoie o prințesă. Dantele, strasuri, volane, poșetuțe, mărgeluțe, pantofiori, bijuterii, vai de mine, de două săptămâni alerg prin tot orașul. Ce investiție !, se lamentează el, în timp ce ochii îi strălucesc de mândrie.
- Mă rog…, cu iepurii e mai simplu, îl întrerupe celălalt, acru nevoie mare. Chiar eu i-am croit, cu foarfeca, două urechi mari dintr-un carton ordinar. Vorba aia, urechile lungi sunt caracteristice. Oricine înțelege imediat. Pe când o rochiță, fie ea cât de împodobită…
- Ce vreți să insinuați ?!
E foarte limpede. S-au împărțit în două tabere.
Dar ce mă înspăimântă mai mult e că, de câteva minute, mama lupului mă privește insistent prin parbriz.
Preocupat, îmi fac de lucru cu comenzile mașinii. Știu ce vrea de la mine.
Dar nu i-aș putea satisface curiozitatea. Pe cuvântul meu dacă știu ce personaj va interpreta Teodora !
Acum, dacă încep să mă gândesc la treaba asta, parcă-mi e și groază. Oare să-mi fi spus maică-sa ? Nu mai țin minte.
Mai bine nu mă mai gândesc.
Mor de curiozitate.
În sfârșit !
Soneria !
Puhoiul începe să se reverse aproape instantaneu. Parcă ar fi așteptat la poartă.
Vacarm.
Aleargă. Se izbesc cu ghiozdanele de mașina mea. Evident, nu-și dau seama.
Chiuind de satisfacție, doi băieți se agresează reciproc. Unul încearcă să-l izbească pe celălalt cu o plasă în moalele capului. Nu-l nimerește. Plasa trece razant de oglinda mea retrovizoare.
Apare Teodora.
Povestește cu Clementina. Îi tot explică ceva foarte preocupată. La rândul ei, Clementina tropăie, nerăbdătoare să intervină. Pur și simplu așteaptă cu gurița deschisă. La ce bun să o mai închidă. Gata. Nu mai rezistă. Acum vorbesc deodată. Merg șleampăt și împleticit, izbindu-se una de cealaltă. Ghiozdanele imense, la modă, le atârnă pe spate, înspre genunchi.
Natural, trec de mine. Teodora nici nu mă observă, chiar dacă șterge toată partea dreaptă a mașinii cu fustița.
Le studiez o vreme în oglinda retrovizoare.
Claxonez.
Claxonez din nou.
Fetițele încep, năuce, să se rotească pe piciorușe. La un moment dat, Teodora mă reperează. Îmi face cu mâna.
Mai aștept o vreme, să-și termine poveștile și să-și ia rămas bun.
Tot e bine.
În sfârșit, smulge portiera și dă să se azvârle pe bancheta din spate. Ca în fiecare zi, nu reușește. Invariabil și inevitabil, ghiozdanul i se înțepenește în rama portierei. Și, tot ca în fiecare zi, și ca orice copil normal dezvoltat psiho-somatic, nu recurge la logică ci la forță. Adică, insistă până depășește obstacolul. De parcă pentru prima oară s-ar sui într-o mașină.
Rulăm.
Clementina știe să facă păpuși din capace.
Clementina are role.
Clementina are un frate care mănâncă furnici.
- Teodora, tu ce vei fi la serbare ?!
Se gândește un pic.
- Lebădă.
Meditez. Nu e rău. Necuvântătoare, dar elegantă.
- O să am un gât lung-lung !
Mă rog, nu prea văd cum…
Clementina se duce după-amiază la strand.
E clar.
Rulăm.