Are febră mare.
38,8 grade Celsius.
I-am spus de vreo patrusute de mii de ori să nu mai bea apă din bazin. N-ai cu cine discuta.

Mergem la ștrand aproape în fiecare zi.
E iulie. Sunt niște călduri infernale, asta de vreo două săptămâni. Secetă. Nu plouă, strop. La știri arată tot timpul păduri, lanuri, hambare, acoperișuri care se autoaprind din cauza temperaturilor foarte ridicate. Tot orașul e la baie.
Teodora adoră apa.
Aproape că nu concepe să stea la soare pe pătură, măcar cinci-zece minute.
Mai mult ca sigur, dacă ar fi după mintea ei ar proiecta ștrandul ca pe un mare bazin care să înceapă chiar din fața porților de intrare. Cum ai plătit biletul, ți-ai și dat drumul în apă. O irită la culme cele câteva zeci de metri care trebuie străbătuți până la apă. Nu are răbdare. Þopăie, aleargă în cercuri mici și trage de noi.
- Dar haideți odată !
Zău că nu înțeleg ce-ar dori. Probabil, să fugim cu toții cât ne țin puterile și să ne aruncăm cu țoale cu tot în apă.

Eu car pături, panerașul cu mâncare, plasa cu lichide, umbrela și un delfin în mărime naturală. Gonflabil. Vin mai la urmă, împiedicat.
La câțiva metri în fața mea, Dana scrutează teritoriul. Caută un petec de iarbă unde să ne așezăm. Suficient de aproape de bazinul pentru copii și, totuși, departe de zona infernală gimnaziu-liceu. Greu.

Singurele decoruri în peisaj pe care Teodora le acceptă ca fiind o mișcare inteligentă a administrației sunt tonetele de înghețată. În jurul fiecăreia din ele zăbovește câteva secunde să se informeze. Să-și facă o impresie. O emoție. Mai târziu, evident din apă, îmi va indica foarte precis toneta, respectiv tipul de înghețată pe care îl dorește.
În apă stă cam tot timpul, adică de cănd ajungem și până plecăm acasă. În momentul în care am stabilit unde ne întindem tabăra și eu încep să scot păturile și prosoapele, o aud:
- Aici stăm ?
- Da.
Mai mult ca să știe încotro trebuie să strige din bazin când dorește ceva.
Apoi se despoaie fulgerător și dispare.
Nu ne îngrijorăm. Nu are voie decât în bazinul pentru copii, iar la cursul de înot a învățat destul de multe.
În apă sunt zeci de copii, care toți fac același lucru: dau din picioare și din mâini, agită bărcuțe, mingi gonflabile și alte elemente de susținere, fac pipi, scuipă și beau apă în proporții variabile.
Ca urmare, apa are un aspect oarecum opalescent, adică e de un verde-tulbure. Nu i se întrevede fundul, deși bazinul are cam un metru adâncime.
Fac o precizare. Nu e vina administrației. Ștrandul este impecabil. Chiar se spune despre el că e printre cele mai frumoase din țară. De fapt, e o mare bază de agrement, cu vreo șase bazine.
Însă, oricât s-ar strădui ei să epureze apa, nu te poți pune cu câteva zeci de pureci emoționați la culme. Clar.
O seamă de părinți ușor îngrijorați, bântuie mai tot timpul pe marginea bazinului, încercând să-și convingă odraslele să nu se mai comporte aidoma unor bureți.
Degeaba.
Am rugat-o și noi, insistent, să nu mai îngurgiteze chiar asemenea cantități.
Susține că ea nu bea deloc apă din bazin.
Aiurea.
Atunci, cum se face că, patru-cinci-șase ore cât stăm la ștrand, ei nu îi este sete ?!
ÃŽn schimb, o doare burta.
- Mă doare burta !, aud, în timp ce privesc tâmp la ființele angelice care defilează în jurul meu.
Normal că o doare burta. Din două motive: în primul rând, am precizat anterior, din cauză că bea apă din bazin; în al doilea rând, nu vrea să mănânce. Preferă să rabde decât să iasă din apă. Numai când chiar nu mai poate iese din apă și fuge la noi. Dar nu se așează pe pătură.
- Șezi !, îi spune Dana.
- Nu.
Tremură în picioare cu mânuțele la piept și privește într-una spre bazin.
Buzele îi sunt albastre.
- Þi-e frig ?, o chestionez eu.
- Nu-hu-hu-hu….
N-ar recunoaște în ruptul capului. Se teme că o ținem pe mal.
- Șezi aici lângă mine și mănâncă dacă vrei să mai intri în apă !, îi ordonă Dana, furioasă. Uite cum arăți ! Uite cum ți-e pielea pe degete !
Creponată.
Dana aduce mâncare de acasă. Nu-i place să cumpere din ștrand. Pe căldurile astea…
Teodora mușcă, grăbită și furioasă. Nu mestecă. Acum regretă că a ieșit din apă pentru o chestiune atât de minoră.
- Nu mai vreau !
- Ba o să mănânci tot !
Lacrimi.
- Cu cât pierzi mai mult vremea, cu atât intri mai târziu în apă, îi explic eu, calm, ca un mare maestru al logicii.
Mușcă cu lehamite și ne privește cât de dușmănos poate, anume ca să înțelegem cât e ea de ultragiată.
Privim nepăsători în jur. Abia ne abținem să nu izbucnim în râs.
- Teodora, hai la toboganele cu apă ?!
Lângă pătură au apărut două fetițe cam de vârsta ei. Sunt ude, au ieșit din bazin doar ca să o cheme și pe ea. Tremură și sunt vineții. Normal.
Subit, pe chipul Teodorei apare o expresie de parcă mâncarea i-ar face greață. Ne imploră din priviri.
- Du-te, ce mai stai !, îi zâmbește Dana. Ai mâncat aproape tot. E în regulă.
Într-o clipă e în picioare, fericită.
- Nu ți-e sete ?, susur eu.
- Nu !
Normal.
La tobogane e și mai rău pentru că, fiind niște structuri foarte înalte, sus bate un vânticel tenace care te îngheață aproape instantaneu. Coada de copii este mare. Se întinde de la baza scărilor până sus pe platformă așa că, pentru fiecare lansare, are de așteptat cam zece minute până îi vine rândul.
O supraveghez de jos. Nu am voie pe tobogan. Prima dată am dat și eu să urc, dar un tip, construit, parcă, din corpuri geometrice, mi-a pus o mână în piept:
- Maxim obzeci de chile !
În sinea mea i-am fost recunoscător și mi-a trecut brusc amețeala.
De fiecare dată când se lansează mă trece un fior pentru că, aproape instantaneu, mai iau startul vreo doi trei copii care, urlând, o urmăresc îndeaproape prin meandrele intestinului din plastic roșu. De obicei, ajung toți dea valma în bazin, apoi le mai cad în cap vreo doi.
Iese de sub apă și trage aer ca în foale, dar, per global, e mulțumită și gata să urce din nou.
După cam șapte-opt ture de astea e epuizată și de frig și de efort, așa că se refugiază înapoi în bazinul mic. Prin comparație, apa i se pare neobișnuit de caldă. Fierbinte. Probabil transpiră dea binelea pentru că îmi tot face semne că vrea să-mi spună ceva. Cam pot bănui ce dorește dar, o vreme, mă prefac că nu o observ. Să fiarbă un pic. Apoi, o observ, dar o chem și eu pe mal. Vreo două minute ne tot chemăm unul pe celălalt. Ea știe foarte bine că mă joc cu ea și râde cu gura până la urechi. E un fel de joc al nervilor. Ai mei cedează primii.
- De ciocolată și de-aia roz..., nu, nu de acolo, uite, uite de acolo. Nuuuu !!! Ui-tă-te la mi-ne !!! Acolo..., vezi ?! Lângă umbrela roșie.
- Care umbrelă roșie ?!
Nu e chiar cel mai semnificativ reper, pentru că tot ștrandul e plin de umbrele roșii. Dar,mă rog, o iau agale, oarecum în direcția indicată. Ceva tot voi găsi.
- Să vii repede !

Acum ia antibiotice.
Amigdalele i-au crescut atât de mult încât i s-au unit în fundul gâtului. Abia vorbește.
Pe căldurile astea, febra îi mai lipsea, sărăcuța.
Mi-a spus să stau lângă ea să o țin de mână.
O întreb dacă mai bea apă din bazin.
- Niciodată !, hârâie, cât poate ea de răspicat.
Aiurea ! Bineînțeles că va bea !