agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-02 | [This text should be read in romana] |
Am întâlnit o lume. Este o peșteră ramificată în lumina lunii. Mintea-mi rătăcește prin ea uneori abia deslușind cotloanele întortocheate sub bătaia plăpândelor raze. Ne-am rătăcit de multe ori așa că am hotarat să ne marcăm drumul până la punctul de întâlnire, asemeni turiștilor. Acum ne putem regăsi să povestim locuri, fapte, oameni. De ce nu călătorim împreună? Simplu: vrem să poată exista înțelegere între noi. În plus, cunoaștem, trăim, iubim mai mult. Cum așa? Păi am făcut un pact: adunăm totul în același sac. Am aflat în felul acesta o mulțime de lucruri. Putem acum, de exemplu, să ocolim gropile. Le recunoaștem după zgomot, textura, uneori chiar după miros. Reușim în felul acesta să înaintăm scăpând doar cu câteva julituri. Am întâlnit și gropi care, după ce abia reușești să le sari sau pe buza cărora abia te-ai strecurat hârșâindu-te de pereți, încep să alerge după tine amenințând cu întunecimea gurii lor. Acum nu mă mai îngrozesc. Uneori chiar le las să mă înghită. Mă opresc zâmbind în fața lor și aștept să-mi dispară pământul de sub picioare. Le explorez și apoi mă cațăr pe funie înapoi în peșteră. Gura nu și-o pot închide. Ar insemna să dispară. Așa că eu întotdeauna mă pot întoarce. Mai periculoase sunt gropile pe orizontală. Sunt viclene. Nu au fund, se deghizează în tunel și te atrag cu lumina soarelui. Asa se și recunosc. După lumina.
Aici lumina este doar pentru copii. Pentru ei gropile nu sunt periculoase. Având lumină le vad, nu pot fi păcăliți, nu se pot pierde. Când i-am întâlnit m-au luat de mână nerăbdători să îmi arate lumea. Cu toate astea, după un timp s-au plictisit de încetineala mea împiedicată așa că au mers mai departe fără mine. Îmi doream să am lumina lor, să mă uit în jur la orbecăiala celorlalți, să și văd lumea nu numai s-o simt. Am și reușit de câteva ori. Dar e tare greu. Orbești trecând de la umbră la soare și înapoi. Noroc că am învățat să merg fără ochi, plus că acum mă adaptez din ce în ce mai ușor. Le mai aud din când în când vocile zglobii. Uite încă ceva special în lumea asta: Sunetul. Trebuie să-l înveți. Nu poți auzi decât după ce identifici ecoul și îl pui deoparte. Cu el afli o mulțime: cât de aproape e vocea, cât de strâmt e locul în care te afli, cât poți mișca, cât mai ai până întâlnești pe cineva. Cel mai greu de manevrat e sunetul propriu. Te păcălește ușor. Mai mereu e altfel de cum ai vrea. Înainte să-l scoți cel mai bine e să te oprești și să asculți cu atenție. Numai așa vei ști în ce loc ești și cât de tare trebuie să vorbești, ce ecou va avea și la cine va ajunge. E un loc provocator lumea asta dar după o vreme obositor. Devin plictisitoare aceleași tactici si mersul către nicăieri. Atunci mă întorc la punctul de întâlnire. Mă farmecă acolo lucruri noi, vărsate-n sac în lipsa mea, fără să mai fiu atentă la gropi, fără să am nevoie de lumină, fără să scot un sunet. Mă vărs apoi în sac cu bucurie, cu recunoștință, și dacă mi-e prea dor rămân pe loc și-aștept să ne-ntâlnim.
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy