agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1822 .



Messer Pietro Luchese - VIII -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2009-01-16  | [This text should be read in romana]    | 



Desigur, principele Lombardo nu putea uita umilința la care îl supusese Messer Luchese. Dar considera că nu se poate răzbuna, decât după ce va reuși să ademenească în brațele lui trupul Salmei, la care tânjea noapte de noapte. „Orice femeie poate fi cucerită, gândea Lombardo, încurajându-se singur. Pot avea la picioarele mele orice femeie din Lagună, cu atât mai mult o curtezană, fostă sclavă! Stăpânul ei o tratează ca pe un accesoriu de lux și nu ca pe un trup, care tânjește după atingerea unui bărbat! Voi avea timp să îi plătesc totul și acestui străin arogant! Otrava venețiană sau asasinii bine plătiți îmi vor elibera inima de stigmatul, pe care Luchese l-a pecetluit în ea ca un fier înroșit”.
Așa că Lombardo Ufficino se hotărî într-o bună zi să calce pragul palatului Rialto. Îl întâmpinase Balthazar cu politețea-i recunoscută.
- Principe, cărui scop datorăm plăcuta d-voastră vizită?
- Voiam să îl salut pe Messer Luchese și să o văd pe Salma...
- Stăpânul nu se simte prea bine. Are o indispoziție trecătoare, o gripă rebelă datorată, cred, pelegrinărilor pe mare. Dacă doriți, puteți vorbi cu Salma...
- O, dacă ați fi amabil...v-aș rămâne recunoscător!
Balthazar nu avea cum să nu observe tremurul imperceptibil al gesturilor principelui, atunci când vorbea de Salma, ca și cum l-ar fi implorat să-i aducă în față drogul, ce numai el îi putea liniști ființa, nopțile și visele bântuite de tânăra ivită în viața lui ca o lună plină într-o noapte fără stele.
Când Salma intră în salonul de primire al palatului, Lombardo se îndreptă spre ea, fără să-l mai bage în seamă pe Balthazar, care ca un cerber asista la discuția celor doi retras într-un colț.
- Salma...Salma...bâlgui principele...ai primit modestele mele semne de prețuire?
- Da, principe și vreau să vă mulțumesc, dar vă asigur că nu le merit...o curtezană ca mine nu poate primi onorurile, cu care o copleșește un nobil de rangul d-voastră...
- Nu vorbi așa, Salma, rangurile și noblețea nu au ce căuta când...
Principele își cenzură efuziunile lirice, amintindu-și abia acum de prezența lui Balthazar. "Trebuie să fac orice pentru a rămâne singur cu ea sau să o invit din nou la palat, la una din petrecerile mele luxuriante și acolo să încerc să-i fur o clipă de intimitate", se hotărî principele.
- Mă gândeam, dacă tu și, bineînțeles, stăpânul tău, nu ați dori să mă onorați cu prezența mâine seară. Voi da un bal în cinstea domniilor voastre. Vreau să mă scuz astfel față de atitudinea mea beligerantă și deloc ospitalieră, cu care l-am tratat pe Messer Luchese.
În acea clipă, Balthazar spuse din colțul său pe un ton apodictic.
- Din păcate, Messer Luchese va trebui să mai stea la pat câteva zile. Recomandarea medicului palatului. Dar Salma poate veni la balul d-voastră. Este o cinste pentru noi invitația aceasta. Nu-i așa, Salma?
Glasul bătrânului nu concepea refuzul curtezanei, care cu ochii plecați în pământ spuse blând:
- Maestre Balthazar, cuvântul d-voastră este ecoul glasului stăpânului meu...! Voi onora, iubite principe, voi onora invitația dumitale...
- Voi trimite o caleașcă pentru a vă aduce, articulă sugrumat de emoția acceptului Lombardo, care, cu cât privea în ochii Salmei, cu atât se topea ca un ghețar aruncat de capriciile naturii direct sub cumpăna necruțătoare a unui soare deșertic.
Balul întrecuse în rafinament și splendoare pe cele cunoscute până atunci la Veneția. Principele era ca un bondar zumzăind pe lângă Salma, ceea ce nu putuse să scape ochiului prietenos al lui Adalberto, care-și spunea în sinea lui că toată această exuberanță și atitudine nevoalată în public a principelui față de frumoasa egipteancă nu făcea decât să-i surpe autoritatea în oraș. Mai mult, el îl avertizase pe bunul lui prieten, Lombardo, că, ținând cont de asprimea și aroganța străinului sosit în oraș, precum și de abilitatea demonstrată în a mânui armele, prin avansurile pe care încerca să le facă tinerei, principele nu făcea decât să-și mai bată un cui în coșciug. Dar Lombardo era surd și parcă nu auzea și nu mai vedea decât chipul fetei. După ce dansase cu ea întreaga seară, Lombardo o invitase pe terasa inundată de trandafiri pentru a privi amândoi cerul.
- Salma, îi șopti el, poate că este o nebunie ceea ce îți voi spune, dar nu pot să mai trăiesc fără surâsul și glasul tău...
- Principe, îi răspunse fata, privindu-l cu îndrăzneală în ochi. Voi, bărbații, sunteți sclavii jurămintelor nescrise și neonorate vreodată...! Am auzit în scurta mea viață de curtezană de atâtea ori acest refren, încât, zău, nu vreau să vă jignesc și să râd de sentimentele d-voastră...
- Dar ele sunt adevărate! Îți jur...îți jur pe mormântul mamei mele, principesa Renata Carbonari, îți jur pe amintirea tatălui meu. Îți jur pe cer și pe stele...!
- Principe! domoli cu glasul ei blând Salma pornirile pătimașe ale bărbatului din fața ei. Nu jura pe cer, căci acolo își are odihna Cel care ne-a făcut pe toți. Nici pe stele, căci sunt ochii Lui, care văd totul...Nici pe pământ, fiindcă este așternutul picioarelor Lui...!
- Atunci jur pe viața mea...!
- Viața dumitale? Ce știu eu despre viața dumitale? Viața dumitale este poate un întreg șirag de cuceriri amoroase și de renunțări infidele! Este viața unui om care nu știe ce este lipsa, durerea, suferința, uitarea...! Nu cred că vei avea nevoie vreodată de o femeie umilă ca mine. Veneția cea sclipitoare are femei care întrec cu mult trupul ăsta smuls de destin din învolburarea nisipurilor deșertului și dintre zvârcolirile de vânt ale caravanelor de beduini...
- Salma, vreau, vreau să aflu ce se ascunde sub acest chip, ce arome nemaiîntâlnite foșnesc sub pasul cărnii tale, vreau să privesc în tine ca într-o oglindă de mare preț...! Să văd ce ascunzi!
- Principe, îi șopti Salma la ureche, îmbătându-l cu aroma de santal și ambră a chipului ei, care lucea și mai tainic, ațâțător, sub noaptea venetă. Și soarele se pleacă zi de zi peste fruntea piramidelor, dar nu a reușit nicicând să afle ce se ascunde în ele...!
- Eu voi afla, Salma! Voi afla! Spune-mi, spune-mi ce trebuie să fac pentru a fi a mea?
- Eu voi fi femeia unui singur bărbat, principe! Și asta numai după tainica noapte a nunții! Poate te întrebi, la auzul vorbelor mele, cât este adevăr și cât este minciună din ceea ce ți-am spus. Deși sunt o curtezană, stăpânul nu s-a atins de mine niciodată! Messer Luchese este un bărbat, pentru care femeia este doar o creastă de val azurie, ce se sparge de malul indiferenței lui sau este alungată în larg de răceala vorbelor și a gesturilor lui...
- Am observat că Messer Luchese este un om deosebit de trist! spuse încet principele. Aș zice că nici nu trăiește aici printre noi, nu știe să se bucure de viața asta deosebit de scurtă și ademenitoare...
- Așa este, poartă în suflet dureri vechi, neștiute și nespuse nimănui...Și nici un alt bărbat înainte de a mă cumpăra el de la Lemessos nu s-a atins de fecioria mea...!
- Salma...vreau să fii soția mea! spuse principele îngenunchind în fața ei, chiar dacă pe după draperiile de mătase ochi iscoditori urmăreau ceremonialul subjugării în totalitate a bărbăției și caracterului ușuratic al principelui de odinioară.
- Ce îmi cereți d-voastră, principe, este un lucru la care ar trebui să mă gândesc o mie și una de nopți înainte de a vă da un răspuns...!
- De ce? De ce îți trebuie atât de mult timp pentru a deveni principesa de Ufficino?
- Fiindcă orice principesă strălucește câteva nopți și zile. După aceea, principii își reiau plasa de fluturi aruncată într-un colț al palatului și pornesc iar după exemplare rare și dorite. Câteodată se întâmplă ca biata principesă să fie nevoită să redevină iar ceea ce a fost, dacă nu acceptă ostracizarea și excluderea din viața intimă a soțului ei. Și eu nu vreau să am această soartă..!
- Spune-mi, ce dovadă vrei să-ți dau că voi fi al tău pentru totdeauna, că nu vei fi nevoită să redevii iar ceea ce ești acum?
- Vreau ca tot ceea ce vă aparține, să îmi aparțină mie. Între noi să stea o hotărâre dreaptă și legală, cum că tot ceea ce aveți îmi aparține pentru totdeauna, fără nicio clauză sau subterfugiu notarial înșelător. Abia atunci mă voi hotărî și voi deveni principesa Ufficino!
- Orice...orice..! spuse exaltat principele. Mâine, chiar mâine dimineață te aștept la palat. Un notar va consfinți dorința ta! Apoi ne putem căsători?
- Da! Voi fi a dumneavoastră pentru totdeauna!
Și a doua zi dis de dimineață, în prezența notarului Pelegrino Marconi, palatul și toate bunurile din lagună ale principelui deveniră titlu de proprietate al Salmei Zubelda.
- Iubite principe, îi spuse tânăra principelui, după ce notarul parafase întreaga înțelegere. De azi în trei zile voi veni la palat să facem pregătirile de nuntă...
- De ce atât de târziu? ripostă slab principele.
- Fiindcă vreau ca Messer Luchese să se pună pe picioare și să fie și el de față la pregătirile pentru acest moment unic al vieții mele. Încă este stăpânul meu...
- Dar bine, ești în posesia unei averi care te poate face om liber...? Fără prejudecățile sub care te-ai aflat până acum...
- Lombardo, îi spuse pentru prima dată pe nume Salma, mângâindu-i obrazul stins de nesomnul care-l măcinase în ultima vreme la gândul că această femeie ar putea fi a lui. Nu mai trebuie să ai decât puțină răbdare. Apoi voi fi cu totul a ta...

***********************************************************

Trecuseră trei zile și Lombardo aștepta nerăbdător ca Salma să apară în pragul palatului însoțită de Messer Luchese. Nu îi convenise deloc principelui că va trebui să vadă iar mutra acră și rece a străinului, dar rugămintea Salmei era pentru el acum mai mult decât o poruncă. Auzi frânturi de glasuri la intrarea în palat și se gândi că sosise clipa cea mare. Glasurile însă se transformaseră în vorbe grele, spuse pe un ton tăios, amenințând să tulbure clipa de grație care-l înconjura pe principe. În palat intrară patru soldați, însoțiți de trei portărei. În urma lor pășea încruntat Messer Luchese.
- Dar ce se întâmplă domnilor? întrebă Lombardo, căutând-o cu privirea pe Salma.
- Principe, îndrăzni unul dintre servitorii lui Lombardo, oamenii aceștia spun că au ordin să rechiziționeze palatul...
- Să...ce...? ridică glasul mânios principele, apropiindu-se de cei trei portărei, în spatele cărora luceau săbiile soldaților. Messer Luchese, ce se întâmplă aici? Unde este Salma?
- Salma...Salma este la Rialto...Nu mai are ce căuta în acest palat! Niciodată!
- Cum niciodată? Stabilisem ca în această dimineață să vină pentru a face împreună preparativele pentru nuntă...
- Nu va avea loc nicio nuntă din păcate, principe, adaugă Luchese privindu-l cu ochii lui grei.
- Dar, cum adică, nu va avea loc? Salma a devenit proprietara acestui palat, a tot ceea ce înseamnă rangul Ufficino...
- Da, asta așa este, continuă Luchese. Actele, pe care acești domni le dețin, atestă acest lucru. Dar mai este ceva, ceea ce dumneata nu aveai de unde să știi. Salma este pupila mea și în calitate de tutore legal, pot administra averea ei după bunul meu plac, până va împlini 20 de ani. Și, cum ea nu are acum decât 19 ani...! Palatul îmi parține mie și iată ce am hotărât: tot ceea ce este de preț în el se va vinde la licitație, iar banii vor acoperi nevoile așezămintelor de caritate din lagună. Sunt atâția oameni necăjiți și nevoiași pe lume! Voi închide palatul apoi și nimeni nu îi va mai călca pragul niciodată!
Apoi Luchese se adresă portăreilor:
- Domnilor, puteți începe punerea în executare a sentinței judecătorești, care îmi dă dreptul să dispun după bunul meu plac de bunurile din acest palat. Oamenii d-voastră pot să scoată bunurile din camere începând din această clipă...
Lombardo privea consternat cum slujbașii legii notau în catastifele lor bunurile, pe care apoi alți slujitori le scoteau afară.
- Cine ești dumneata, Messer Luchese? se îndreptă Lombardo spre acesta. De ce îmi distrugi viața? Este adevărat că am semnat cu Salma o hârtie, dar ea mi-a promis că va deveni soția mea, în schimbul asigurării că toate bunurile mele vor fi trecute pe numele ei...
- V-a promis și în scris acest lucru? îl întrebă Luchese, privindu-l din ce în ce mai arogant.
- Nu, am considerat că doar cuvântul ei ajunge...!
- N-ați știut principe că uneori cuvântul unei femei este mai ușor ca un fulg și că se topește imediat ce i-a ieșit de pe buze? M-ați întrebat, cine sunt? Vreți, într-adevăr, să știți cine sunt...?
Și Messer Luchese îl prinse pe după umăr pe Lombardo cu brațul său puternic și îl împinse înspre coridoarele întunecate ale palatului. Era evident că voia să-l ducă într-un loc anume și Lombardo se mira cât de ușor se orienta străinul în palatul lui, ca și cum nu ar fi intrat pentru prima dată pe sub bolțile arcuite. Când ajunseră în dreptul bucătăriei, Luchese îl împinse brutal înăuntrul ei.
- Vezi, principe, vezi coșurile astea mari de răchită? Într-unul din ele acum douăzeci de ani se ghemuia tremurând un copil nevinovat și sărac. Copil care a asistat la moartea frumoasei și blândei Stela Ambrogini...mama sa...! Moarte de care nu sunteți străin...!
- Paolo...Paolo...! murmură cu vocea sugrumată Lombardo.
- Nu, principe, eu sunt Messer Pietro Luchese! Micul Paolo a murit din clipa aceea, când a văzut trupul neînsuflețit al mamei sale zăcând la pământ. Și de atunci a murit câte puțin, zi de zi, noapte de noapte, pe marea de mijloc, unde a căutat adăpost de furia dumitale și a Renatei Carbonari, mama dumitale! Am visat clipă de clipă momentul ăsta, când te voi umili...Și când îți voi lua viața...! Dar oamenii care m-au crescut pe caravela „San Rafael”, bărbați adevărați, m-au învățat că răzbunarea prin crimă este o armă cu două tăișuri. Îți înmoaie durerea sub pansamentul ei, dar în același timp îți pune pe umeri o cruce, pe care o vei purta toată viața. Moartea ar fi fost cea mai ușoară pedeapsă, pe care ai fi putut să o primești pentru ceea ce ai făcut familiei mele. Așa că am hotărât să te fac să cunoști umilința și neputința ...Palatul ăsta va deveni loc al uitării. Ierburile îl vor cuprinde și paragina va usca între zidurile lui toată otrava din sufletele voastre, otravă pe care bolțile astea tainice au respirat-o clipă de clipă...
- Și eu, eu ce voi face? Unde mă voi duce? întrebă Lombardo, care acum parcă se micșorase sub torentul imprecațiilor lui Luchese.
- Vei lupta pe străzi pentru pâinea uscată a sărăciei și vei bea din apa neagră a durerii și suferinței. Îți vei trăi viața, atât cât ți-a hărăzit-o Cel-de-Sus, printre cerșetorii ce înnegresc cu trupurile lor schilave treptele Basilicii San Marco. Fiindcă știi la fel de bine ca și mine că toți prietenii îți vor închide ușile. Pentru prieteni nu ești folositor decât atunci când le faci bine. Când îți împarți cu ei bogățiile și îi așezi la ospețe și orgii fără număr! Atât! Nimeni nu are nevoie în Veneția de prieteni săraci și goi, ci de oameni potenți, gata să le satisfacă dorințele și lăcomia. Pentru ei vei fi ca ultimul om de pe stradă. Dar să nu crezi că cerșetorii te vor primi cu brațele deschise... Vei fi o mână în plus întinsă spre milostenia venețienilor bogați. Cerșetorii te vor alunga, poate chiar te vor bate... Dar vei reveni în mijlocul lor împins de disperarea foamei și a sărăciei, care te va înconjura ca o plantă carnivoră, implacabilă. Mors certa...principe...! Da, moartea este o certitudine pentru noi toți, sosirea ei, ora petrecerii ei însă este o nălucă pe care ai s-o aștepți, ai s-o dorești, ai s-o pândești pe la colțurile străzilor și sub podurile canalelor, unde te va prinde noaptea cu capul pe o piatră rece...
Messer Luchese scoase din buzunarul de la piept o bucată de pânză și i-o arătă principelui.
- Atât a mai rămas din buna mea mamă, bucata asta neînsuflețită, pe care ai sfâșiat-o în acea dimineață, când m-ai lăsat orfan...Acum viețile noastre nu se vor mai intersecta decât poate dincolo, când vom trece peste podul milosteniei, de care bunul meu prieten și tată, Freira, mi-a vorbit mereu!

************************************************************

Trecuse o lună de când palatul Ufficino zăcea în umbra uitării și a degradării fizice. Messer Luchese îl chemase pe Balthazar într-o bună dimineață și îi spusese:
- Maestre, este timpul să ne întoarcem la Lemessos. Vom urca în munții Troodos, la Freira. Vreau să mă rog la icoana Fecioarei Maria, aflată acolo, la mânăstirea Kikkos. Căpitanul mi-a spus că ar fi una din cele trei pictate de Sfântul Apostol Luca. Îi vom lua apoi cu noi pe Freira și Manterola. Vom face un popas la Glyfades. Împărțim bogățiile din peșteră oamenilor. Cine vrea să se întoarcă cu noi în Veneția este binevenit...Vom ridica ancora mâine, spre seară. Până atunci, de dimineață vom merge cu toții la Basilica San Marco să asistăm la Sfânta Liturghie.
Ziua praznicului împărătesc era sărbătorită cu fală de venețieni. Statui multicolore ale Fecioarei împânzeau străduțele înguste și respirând greu sub mulțimea ce luase cu asalt Basilica. După terminarea slujbei, treptele de la San Marco gemeau de rugăciunile cerșetorilor adunați ca trântorii într-un stup. Balthazar și Salma deschiseseră pungile cu bănuții de argint ce înnebuniseră parcă șirurile fără sfârșit ale cerșetorilor. Muți, ciungi, ologi, de toate vârstele, se înghionteau pentru a prinde în palmele negre și bătute de vânt bănuțul cu efigia de argint. Messer Luchese zări undeva în spatele haitei de cerșetori un bătrân, care încerca în zadar să răzbească până lângă mantia venețienilor bogați și milostivi. Se apropie de el. Bărbatul avea o barbă încâlcită, ochi sperioși, ca de viezure prins în capcană. Pe față și pe trup purta semnele luptelor crâncene date pe la colțuri de străzi cu ceilalți oropsiți ai soartei ca el. Cu greu ar fi putut cineva să-l recunoască sub hainele sordide pe principele Lombardo Ufficino. Când se apropie de el, Luchese îl privi drept în ochi și își dădu seama că stăpânul cel tânăr trăia acum într-o lume numai a lui, o lume de himere și iluzii pierdute.
- Bătrâne! i se adresă Luchese cu blândețe. De ce nu încerci să te apropii de treptele Basilicii pentru a fi miluit?
- Bunul meu domn, îi răspunse Lombardo, privind prin el ca printr-o oglindă de ape tremurătoare. Ori de câte ori încerc să mă apropii de bunii stăpâni, cerșetorii mă bat cu cârjele, cu picioarele, și nu reușesc să primesc nimic. Fie-vă milă, un bănuț, o milostenie cât de mică...! N-am mai mâncat de două zile...
Messer Luchese îl privi și își aminti că în fiecare noapte acolo, pe marea de mijloc, visase să prindă între brațele sale puternice trupul ăsta plin de răutate și păcate și să-l facă să tacă pentru totdeauna. Mâna aceasta, care acum stătea întinsă, ca o aripă de pasăre rănită, dorise să o vadă nemișcată, fără viață, pe pieptul principelui. Dar acum la vederea lui jalnică sufletul i se umpluse de milă și tristețe. Scoase o monedă de aur și o puse în palma lui Lombardo, pe care apoi i-o închise ca pe o carte de rugăciune.
- Þine, ține un ban de aur. Mergi de-ți cumpără hrană și adăpost. Căci, dacă te simt cerșetorii, îți iau milostenia și te lasă iar neajutorat și flămând. Du-te, Dumnezeu să te ierte și să te binecuvânteze, bătrâne! Când mă voi întoarce din călătorie te voi milui, ori de câte ori voi putea!
Când urcară pe puntea lui „San Rafael”, atât Balthazar, cât și Salma, citiră durerea în ochii lui Luchese. Salma se apropie de el și îi spuse în șoaptă:
- Stăpâne, cu mine ce se va alege, când te vei întoarce în Veneția?
- Salma, vei primi aur și libertatea de a face ce dorește sufletul tău bun. Poți să te întorci în Egipt sau...
Ochii tinerei străluciră de speranță pentru o clipă.
- Sau te poți întoarce cu noi în Veneția, la palatul Rialto.
- Stăpâne, pot spera că între noi doi va putea fi cândva și altceva decât prietenie?
- Salma, știi că în clipa în care Balthazar te-a adus pe punte ai luminat pentru o clipă viața mea. Am simțit mereu că ești tristă, fiindcă eu nu puteam să îți împărtășesc sentimentele. Dar cum puteam să-ți ofer iubirea mea, când știam că te voi folosi pentru a-l atrage pe Lombardo în cursă? Puteam să te amăgesc și apoi să te las în mrejele principelui..?
- Când mi-ați spus că trebuie doar să-i dau principelui impresia că voi fi a lui, m-am temut o clipă că mă veți lăsa definitiv în ghearele lui... Că toată povestea cu averea lui și nunta ce va urma nu sunt decât vorbe frumos tâlcuite de d-voastră și de maestrul Balthazar...Că vreți, într-adevăr să scăpați în acest fel de mine...Dar acum ...acum, ce simțiți pentru mine, Messer Luchese?
- Simt ceea ce am simțit din prima clipă, când te-am văzut, și inima ta de femeie nu te poate înșela...! Dacă vrei, putem fi împreună...pentru totdeauna...!
Luchese o strânse la piept și Salma știa că, dacă i s-ar fi așezat la picioare de către un alt bărbat și cerul plin de stele, nu l-ar mai fi părăsit pe bărbatul, care îi apăruse demult pe puntea acestei caravele ca un semn ceresc.
Se coborâse înserarea, dar de la pupa încă puteai vedea cum marea își încheia unul câte unul nasturii hlamidei de valuri despicate de carena caravelei. Pietro privi cerul, care cu un oftat născuse prima stea, cel mai tainic semn la liniștii, Luceafărul de seară. Din ugerul bogat al nopții țâșniră apoi primele picături din Calea Lacteee. Între inima lui și a Salmei simți căldura bucății de pânză a amintirii mamei sale dragi și se gândi că marea, peste care pluteau acum, îi ținuse loc de mamă încă de mic și îl însoțea și acum ascultătoate și tandră.
Privi înspre țărm. Luminițele orașului pâlpâiau ca o împărăție necuvântătoare de licurici.
„Voi reveni la tine, Laguna mea dragă! murmură Pietro în gând. Fiindcă sub zbaterea domoală a apelor tale se călătoresc spre țărmuri mai line părinții mei și tot în sânul tău se va odihni într-o zi și bunul Freira. Chiar dacă știu că la fiecare colț de stradă mă vor pândi ochii disperați ai principelui. Că noapte de noapte mâna lui întinsă îmi va bântui somnul. Chiar dacă știu că printre canalele tale mohorâte și în palatele înțesate de iluzii voi întâlni contradicțiile cele mai mari, care au înălțat vreodată un oraș pe acest pământ. O, Veneție, oximoron tainic de piatră și apă, în care se întâlnesc adevărul mic cât o boabă de muștar cu minciuna ca un baobab uriaș, grandoarea cu decadența, agonia cu extazul, grotescul cu sublimul, mila ca o picătură de ploaie cu ura adâncă și întinsă cât toate mările lumii la un loc! Cât de mult mă asemăn acum cu acel cerșetor bătrân, chiar dacă aparținem unor lumi atât de diferite! Pentru amândoi rămâne în suflet o durere veche și deasupra capetelor noastre stă sabia neiertătoare a timpului. Acum știu, Doamne, acum știu! Fiecare oră doare...dar numai ultima ucide...!”



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!