Colonelul Negoescu era un pachet de nervi. Stătea la birou și stinsese în scrumiera din fața sa trupul fosforescent al unei noi țigări. Semn că avea nevoie de acest drog pentru a-și limpezi reacțiile. În cameră intră un bărbat ars de soare cu o fizionomie de șoarece de bibliotecă. Era cel mai bun specialist IT din serviciul său. Câmpeanu era un ofițer cu douăzeci de ani de activitate în spate de când colinda lumea virtuală în căutare de informații pertinente pentru securitatea internă. Imediat după el intră în birou un alt bărbat. De data aceasta mult mai tânăr. Mustața tunsă impecabil și perechea de ochelari de soare îi dădeau o alură mai apropiată de profilul pe care ar fi trebuit să-l contureze în relația cu societatea civilă un adevărat ofițer de informații. Căpitanul Lovin, căci așa se numea ultimul sosit, privi instinctiv spre scrumiera ce arăta ca o colină fumegând. Apoi îi aruncă o privire scurtă lui Câmpeanu, ceea ce ar fi trebuit să însemne: „ E de rău dacă șeful a rumegat două pachete de țigări de azi-dimineață!”. Colonelul Câmpeanu ca orice spirit practic de matematician nu luă în seamă avertismentul mai tânărului său coleg. Se cunoștea cu Negoescu din prima zi când pășiseră amândoi în această instituție. Îi cunoștea pasiunile, metehnele, rare ce-i drept, dar greu de suportat uneori, crizele scurte de personalitate dar și potențialul lui fantastic de a culege informații de acolo de unde alții ar fi avut impresia că aleargă după cai verzi pe pereți. În fond, asta este și componenta de neînlocuit a unui bun ofițer de informații. Să descopere lumina, acolo unde alții bâjbâie cu înfrigurare, gata să părăsească o pistă care pentru ei nu ducea nicăieri.
- E groasă de tot! le spuse Negoescu colegilor săi, fără să ridice ochii de pe hârtia ce o avea în față. De fapt, am belit-o, să mă iertați! Ne vine iar pe cap cotoroanța aia de lady Rowena...
- Rowena Burges? întrebă parcă un pic însuflețit Lovin.
- Da, Lovine, și ce îți strălucesc ochii ăia în cap ca la motan? Femeia asta v-a băgat pe toți în boală când a apărut acum trei ani la Conferința Internațională pe Probleme de Mass-media de la Mamaia...
- Păi, la cum arată, domnule colonel...! îi miji lui Lovin un surâs șmecheresc pe sub mustața à la Clark Gable.
- Așa-i, oftă din toată neputința vârstei sale înaintate Negoescu. Așa este! Dar ce păcat că este cadru acoperit al serviciului englez de informații, MI 6. Și ăștia nu trimit orice parașută în astfel de ocazii...știți și voi prea bine... Redactorul-șef de la „World News”, Scărlătescu, știe pe pielea lui ce a însemnat apropierea prea „tandră” de femeia aceasta...atunci la conferință...
- Și din cauza asta ați ras două pachete de țigări? îl întrebă Câmpeanu privindu-l pe sub rama groasă a ochelarilor săi.
În ciuda anilor și prieteniei care îi apropiau, Câmpeanu nu-și permisese să vorbească niciodată la persoana a II-a singular cu șeful său. Mai ales față de alți subordonați.
- Nu numai din cauza asta. Dar știți și voi că în august trebuie să-mi duc nepoții la mare în concediu. Cuvântul dat de un bunic nepoților lui este literă de lege! Așa că...sosirea cotoroanței ar putea să-mi dea peste cap toate planurile...
- De unde ați primit informația referitoare la sosirea femeii noastre fatale? adăugă Lovin căruia unda aceea de lumină încă îi traversa pupilele de un verde marin intens, ce odată obișnuite cu neonul palid al biroului renunțaseră la ochelarii de soare.
- Am primit pe filiera noastră externă câteva date. Prin curier diplomatic. Rowena vine în calitate de reprezentant al firmei de turism „ETW”...
- English...Tour...? încercă Lovin să decripteze informația șefului său.
- World...continuă Negoescu. Vine pe linie de turism. Bineînțeles, sub un alt nume. Ca și atunci la conferință... Numai că de data asta nu ne va mai lua prin surprindere. Acum știm totul despre ea...inclusiv datele perimetrului personalității sale moral-volitive. Și unde mai pui că vine nu doar pentru câteva zile. Contractul firmei ei cu noi prevede un sejur de aproape 2 luni...Își stabilește centrul de operațiuni în incinta hotelului „Cozia” din Călimănești. Baza de tratament de acolo are contracte cu englezii de ani buni de zile.
- Numai de turism nu îi va arde ei, comentă Câmpeanu, aprinzându-și o țigară, fără să mai ceară permisiunea șefului său, care între timp maltrata și el între degetele-i nervoase alta.
- Problema este că șederea ei poate să-mi strice concediul cu micuții. Sigur, numai de turism nu îi va arde ei, dar până una-alta asta îi va fi acoperirea. Mă gândesc ce-ar putea-o interesa de fapt în acea zonă? Bine, nu este exclus să bată drumurile sub pretextul turismului: Rm-Vâlcea, Curtea de Argeș...
- Sibiul...adăugă însuflețit Lovin.
- Sibiul...da, Sibiul! Orașul tinereții mele... Când mă gândesc că de atâta amar de vreme îmi bat capul cu infernul din București în timp ce ai mei gustă din dulceața liniștii și a parfumului medieval al acestui oraș, îmi vine să turbez! spuse melancolic Negoescu.
- Păi, adăugă Lovin, făcându-i cu ochiul lui Câmpeanu, dacă ați fi rămas în Sibiu, cine ne-ar fi condus pe noi azi, d-le colonel, să adulmecăm urmele Rowenei?
- Lovine, de când te știu, te-ai băgat pe sub pielea omului ca râia...! surâse blând Negoescu, semn că diatriba lui nu era decât un mod voalat de a-și alinta unul dintre subordonații preferați. Uite ce e! Va trebui să organizăm logistic și contrainformativ un triunghi care să cuprindă zonele amintite mai sus. Nu vom ști cu adevărat care va fi polul de interes al distinsei noastre adversare decât atunci când va păși pe ușa hotelului „Cozia”. Câmpeanule, vreau ca peste o oră să ne vedem cu toți oamenii serviciului în sala de tactică operativă. Înțeles?
- Am înțeles, răspunse Câmpeanu cu seriozitate, căci citise în privirea lui Negoescu că pauza de glume luase sfârșit.

***********************************************************

Dimineața strălucea sub pămătuful multicolor al luminii ce curățase de pe chipul muntelui ceața densă și răcoroasă. Soarele se înălțase binișor plonjând peste vârfurile pădurilor ce înconjurau ca o coroană căldarea Călimăneștiului. Hotelurile sporovăiau parcă de la distanță unele cu altele prin furnicarul de turiști care se îndreptau de la izvoarele termale sau de la ștrandurile în aer liber spre răcoarea și odihna de prânz a camerelor lor. Dinspre stația de autobuz, unde oprea zilnic la aceeași oră cursa de București, cobora panta spre râul Olt un tânăr. Să fi avut până în 30 de ani. Trăgea cu năduf după el un geamantan de piele uriaș. Ai fi zis că își luase cu el jumătate de existență, ceea ce în cazul unui turist de gen masculin ar fi fost o curiozitate. De fapt, cum bine se știe, doar femeile cară după ele un șifonier întreg, plus o armată de obiecte de machiaj și alte ingrediente cosmetice sau bijuterii atunci când merg în stațiuni de vacanță. Toate nefolositoare, dacă te gândești că în vacanță umbli lejer îmbrăcat, fie că o faci la munte, fie la mare. Bărbatul se opri să-și mai tragă sufletul și privi înspre salba de hoteluri. Era parcă nehotărât în care să intre. Avea fața congestionată, probabil nu atât de căldura ce se revărsa din albia clară a cerului ca o lavă de nesuportat, ci poate și ca urmare a călătoriei făcute. Semn că aerul condiționat al autobuzelor de linie București-Călimănești era doar un moft care să mai ridice prețul biletului de călătorie. Odată ajuns în autobuz realizai că tot veșnicul ziar și geamul întredeschis sunt singurii aliați împotriva caniculei.
Hotelul „Cozia” se profila la nici zece pași de bărbatul care renunță să mai aleagă și păși pe treptele ce duceau spre ușile uriașe de sticlă. Ai fi zis că nu mai avea răbdare să calce în holul unde era sigur că îl aștepta dorita răcoare. Într-adevăr, în holul hotelului două ventilatoare enorme bâzâiau din tavan ca două mori de vânt binefăcătoare. Bărbatul puse jos geamantanul lui plin de vise și căută cu privirea spre aripa unde ar fi trebuit să se afle birourile hotelului. Se opri în fața unei uși pe care era scris: „Director general”.
Bătu timid la ea. Din spatele intrării capitonate nu îi răspunse nimeni. Încercă și a doua oară. Un glas răgușit și puternic îi lovi de data aceasta timpanele: „Intră, domne’! Intră odată!”.
Tânărul băgă timid pe ușă doar o jumătate din chipul lui de rac încins și spuse:
- Se poate?
- Intrați!
- Numele meu este Șerban Plopeanu...ghid...am venit...continuă el, ascunzându-și pe după canatul ușii jumătate din fizionomia încărcată acum și de emoție.
Nu apucă să termine fraza că directorul îi spuse pe un ton răstit:
- Păi, intră domne’ odată! Ce-mi stai proțăpit în ușe...? Că doar nu vrei să te iau cu fanfara...?!
Tânărul fu de-a dreptul covârșit de duritatea tonului directorului și intră cu pași timizi.
- Șerban Plopeanu...spuse el întinzându-i mâna bărbatului ce trona în spatele unui birou îmbrăcat în piele maronie.
- Pavalache...se recomandă acesta, luptându-se cu burta-i proeminentă, ce refuza să iasă din fotoliul confortabil, ca să dea mâna cu noul venit.
- D-le director Pavalache...adăugă tânărul la fel de nehotărât...am fost trimis de domnul Șerbănescu, de la Ministerul Turismului... A auzit că aveți nevoie de un ghid de hotel...Știți, eu sunt profesor...sunt în vacanță și un ban în plus nu prinde rău nimănui...
Păvălache îl privea cam dintr-o parte. „Ce mama naibii mi-a trimis și Șerbănescu ăsta pe cap!” gândi directorul, măsurându-l biometric din toate pozițiile pe tânărul ce-i stătea în față. „Pămpălăul ăsta numai de ghid nu e bun! Uită-te cum stă proțăpit în fața mea, parcă ar cerși milă. Ce față care cere palme are! Încă un pic și ai zice că începe să și plângă. Ce specimen de ghid voi avea de mâine când vor veni cele două grupuri de finlandezi și de suedezi! Să te ții, Doamne! Ãsta numai bun nu e să țină în frâu setea nemăsurată a nordicilor care de la prohibiția din țările lor dau aici peste raiul băuturilor de tot felul! Măcar ultimul ghid, cel de plecă alaltăieri din cauza unor probleme de familie, era un bețiv înrăit. Cel puțin însă eram sigur că stă la taclale cu turiștii până când aceștia nu mai pot ridica paharul de pe masă. Și îi aduce pe toți la hotel. Pe ăsta însă nu-l văd în stare de așa ceva. Dar, în fond, trebuie să mă mulțumesc cu ce pică. Asta e! ”.
- D-le Plopeanu, ați mai fost ghid pe undeva?
- Numai de traseu...câteva excursii prin țară...
- Și, mă rog, ce predai?
- Engleza, d-le director...engleza...
- Măcar din acest punct de vedere te vei înțelege perfect cu turiștii mei. Unde ți-ai lăsat mașina?
- N-am mașină! Am venit cu autobuzul...
- Ah, da, înțeleg, ieftin, rapid și fără aer condiționat...spuse directorul sarcastic.
- Aveți dreptate...dar din salariul de profesor ce să faci mai întâi. Familia...
- Ești căsătorit?
- Da. Am și o fetiță de doi anișori...așa că îmi prind bine cele două luni, cât mi-a zis dl. Șerbănescu că veți avea nevoie de mine.
- Bine, bine, o să vedem noi cât o să am nevoie după ce vei trece botezul focului primului contact cu turiștii mei. Du-te acum, vezi că recepția este pe hol, la stânga. Spune-i recepționerei că ești noul ghid. Îți va da o cameră. La etajul unu. Să fii aproape de noi ori de câte ori vom avea nevoie...
- O pot ruga să îmi dea o cameră cu vedere la Olt, înspre munte?
- Poftim, mai facem și nazuri acum! Camerele astea sunt pentru turiștii noștri. Știi vorba aia: „clientul nostru...
- ...stăpânul nostru...continuă Plopeanu moale și dezamăgit de acest prim refuz.
Ieși, târând după el geamantanul cu o parte din visele pierdute deja pe drum și se opri în fața recepției. Avusese însă noroc. Recepționarea era o tânără căruia i se făcuse probabil milă de transpirația ce-l cotropise ca un val de mare și îi dădu o cameră exact așa cum și-ar fi dorit el. „În fond, își spuse el, de azi sunt ghidul hotelului. O persoană deja importantă aici!”. Dar în sinea lui se judeca cu severitate și își spunea că va trebui să fie mult mai dezinvolt de mâine când vor apărea turiștii. Plopeanu părea celui care-l cunoștea pentru prima dată un timid incurabil, un om care trecuse în viață pe vârfuri, fără să deranjeze pe nimeni. Intră în camera răcoroasă și tăcută. Deschise larg fereastra și respiră un strop din aerul proaspăt ce se prelingea de-a lungul cursului Oltului, care se târa ca o omidă argintie printre colții stâncilor încremenite în terasamentul căii ferate. Dincolo de râu era linia ferată, paralelă cu șoseaua iar în spate trona pădurea maiestuoasă prinsă în chingile muntelui ca o îmbrățișare de secole.
Își așeză hainele ordonat în dulap. Scoase din borsetă fotografia din care Luminița, soția sa, și Alexandra, fetița lor, îi zâmbeau parcă trist. Nu le putuse lua și pe ele. Poate fiindcă ar fi fost un efort financiar extraordinar pentru toți trei deplasarea și mâncarea în cele două luni de zile. Plopeanu se trânti pe patul imaculat. Simți cerceaful rece ca o șopârlă de gheață disipându-i transpirația ce-i lipise cămașa de șira spinării. Era atâta liniște în acea cameră și, cu siguranță, pentru un om care zilnic trebuia să ia în piept și în timpane vacarmul școlii iar apoi acasă exuberanța nestăvilită a Alexandrei, această oază de liniște era un colț de rai.
Făcu un duș și se schimbă. Apoi coborî la recepție, căci Pia, recepționera, îi spusese că vor trebui să verifice amândoi lista celor două grupuri de turiști nordici, care de mâine vor umple barurile și restaurantele din stațiune.
Tocmai când terminase de verificat listele cu Pia, pe holul hotelului apăru silueta mătăhăloasă și vocea directorului ca a unui buldozer cu motorul gripat.
- D-le Plopeanu...i se adresă el noului ghid, gâfâind greoi.
- Șerban... d-le director. Aș prefera să îmi spuneți pe numele mic...Șerban...
- Șerbane, avem o problemă! Mâine, odată cu cele două grupuri de nordici, sosește și un grup de turiști englezi. Vin împreună cu reprezentanta firmei „ETW”, d-na Rosa Tilburn...Trebuie să ne mișcăm repede. Pia, cameristele să înceapă să aranjeze camerele ce s-au eliberat astăzi. Eu merg la bucătărie la nea Gheorghe...
Directorul se întoarse apoi spre Șerban, ca și cum și-ar fi amintit ceva:
- Nea Gheorghe este cel mai bun bucătar de pe toată Valea Oltului. O să faci și tu cunoștință cu fripturile lui și cu neîntrecuta ciorbă de burtă...
- Și, bineînțeles, cu plăcintele cu brânză...adăugă Pia, lingându-se imaginar parcă pe buze.
- Numai că, adăugă directorul, e fudul la fumat! Fumează numai țigări dalea bune...Da’ nu te plâng, Șerbane, știu că la voi, la ghizi, dacă nu curge, pică...Hai, hai să trecem la treabă!
Șerban Plopeanu începuse să tremure deja de nerăbdare. În capul lui se zbăteau ca niște bondari amețitori gânduri care se intersectau ca liniile de cale ferată în triajul de la Bucureștii Noi, cartierul în care locuia cu familia sa. „Voi fi îndeajuns de bun, ca să nu-mi dea cu șutul din prima zi, matahala asta de director care nici pe departe nu pare gazda amabilă, pe care se străduiește s-o imite? Mă voi descurca cu turiștii? Mai ales cu turistele nordice, care, conform spuselor Piei, beau până cad sub masă? Sau cu morga binecunoscută a englezoilor?”.
Știa că de mâine dimineață intră în pâine și cu acest gând ajunse în camera sa stors de puteri în jurul orei 22. Cu privirea pironită pe dreptunghiul de hârtie developată, din care-i zâmbeau ființele cele mai dragi pe lume, Șerban Plopeanu adormi ca un prunc proaspăt îmbăiat și înfășat.