Starețul avea sprâncenele de omăt și vorba ușoară ca fulgul. Stătea liniștit în fotoliul vechi, răspunzând când la telefonul ce suna stins ca un tril de ciocârlie, când la nenumăratele cereri ale maicilor sau călugărilor ce intrau la dânsul.
Mirenii, spășiți, făceau rând de dimineață în fața chiliei, așteptând, cu răbdare, binecuvântarea părintelui. Mănăstirile erau așezate în Munții Neamțului ca niște meteoriți împrăștiați din cer de o mână nevăzută. Înfrumusețau pădurile cu aerul lor de sfințenie, întrecându-se în arhitectură, în turle semețe sau în icoane ce-și revărsau harul asupra credincioșilor. Părea că locurile pe care au răsărit bisericile au fost dinadins alese, de la zidirea Pământului. Fiecare fir de iarbă și cânt de pasăre netezeau potecile spre intrarea în sfintele mănăstiri.

Început de octombrie. Toamna, în toată splendoarea ei se oferă privirilor, în nuanțe de arămiu. Se scurge de pe munte întocmai ca o rochie de mătase foșnitoare ce alunecă pe trupul unei femei. Pădurea adulmecă surâsul grăbit al anotimpului și îi răspunde cu triluri întârziate de păsări. Soarele veghează de undeva, ascuns, spectacolul zilei. La biserica din vale, maicile stau ciotcă în jurul unor grămezi uriașe de morcov ce trebuie curățat și pus la beci pentru iarnă. Iernile sunt grele la munte. Zăpezi pufoase învăluie chiliile și par că sufocă peisajul în alb. Un alb lăptos și strălucitor ce-și menține starea de neprihănire până spre martie, când izbucnesc ochiuri de primăvară, odată cu șuvoaiele de apă de pe versanți. Credincioșii ce se perindă prin locurile sfinte aduc uneori merinde pentru călugări.
Dar asta nu-i scutește de muncă. O muncă asiduă pe care o depune fiecare după ascultarea ce i-a fost dată.
La biserica din deal sunt chiliile călugărilor. Mănăstirea e loc de pelerinaj. Zilnic, sute de lumânări se aprind în speranța că vor destrăma negura incertitudinilor. Seara, mâna nevăzută a lui Dumnezeu aruncă o mantie de catifea peste munte iar stelele, îmblânzite, surâd nopții până în zori.

Aliona stătea la rând de aproape două ceasuri în camera care-i folosea de dormitor părintelui. Nu îndrăzni să intre până când maica Elefteria îi făcu semn să o urmeze. Păși sfioasă în odaie. Auzise despre preot tot felul de lucruri frumoase. Fiecare credincios cu care vorbise îl descria ca pe un sfânt. Acum avea ocazia să-l vadă pe viu. Îngenunche în fața lui spunându-și numele, iar părintele îi așeză mâna pe capul acoperit cu broboadă, dându-i binecuvântarea. Un bătrân cu sufletul tânăr și viu. O voce caldă. Cuvintele i se topeau imediat ce-i ieșeau din gură. Îi ascultă păsul, senin. Îi liniști sufletul fără promisiuni. Nu o descurajă dar nici nu o lăsă să-și facă speranțe deșarte.

Tot drumul până la mănăstire, când mașina gonea printre serpentinele șoselei, Aliona se gândi la copilărie. Sora ei mai mică avea o problemă de sănătate. Poate de la naștere sau poate apărută într-o zi nefastă.
Când alți copii de trei, patru ani aleargă nepăsători la joacă, Lara abia reușea să se târască în patru labe. Ani de zile a fost singura modalitate de a se deplasa.
Își amintea scâncetele ei atunci când o părăsea în ograda mare și se furișa cu ceilalți copii sănătoși la joacă, lacrimile care-i ajungeau în barbă, atunci când, umblând de-a bușilea, ceilalți copii o respingeau și-i strigau:
- Oloaga!
Astfel, mica oloagă crescu, ambițioasă și dornică de a se face bine. La școală nu s-a putut duce dar și-a făcut lecțiile singură, conștiincioasă, zi de zi. A învățat astfel, fără ajutorul nimănui, să citească și apoi să scrie. Mâna care-i tremura nu voia să o ajute dar ea știa că va reuși.
Aliona își aminti și de anii de tratament pe care Lara, alături de mama lor, îi urmase la Reghin, la un tânăr medic ungur, în urma cărora reuși să meargă în picioare. Legănat și nesigur, ce-i drept, mai pe lângă pereți, dar în două picioare. Bătăturilor din genunchi le trebuiră câteva luni să se vindece. Apoi Aliona își aminti de biblioteca ei, de romanele de dragoste, de capă și spadă sau de aventuri pe care după ce le termina de citit, Lara le devora, hămesită.
Au trecut anii în care mica oloagă crescu. Nimeni nu mai îndrăznea să i se adreseze astfel. Crescu normal ca și ceilalți copii, doar mâinile și picioarele îi erau fără vlagă. Curând, după plecarea Alionei la liceu, Larei i se schimbă gustul pentru lectură. Se prăfuiseră romanele așteptând să fie citite. Lara descoperi cărțile de rugăciuni. Dorințe tainice, ascunse în mintea sa ascuțită își puteau găsi finalitatea dacă ea va descoperi secretul rugăciunii. Urmară ani în care, de bună voie, începu să postească și să se roage intens. Rugăciunile păreau să-i sporească frumusețea sufletului chinuit. Lara spera astfel, să se vindece. Cei din jur știau că destinul hotărâse altceva. Și se resemnaseră. Începu să studieze Biblia și Viețile Sfinților. Apoi, urmând exemplul pustnicilor, refuza hrana sistematic, mulțumindu-se cu câteva firimituri, întocmai ca o pasăre.
Dar starea ei nu se îmbunătăți. Lara continua să se roage zilnic, cu lumânări aprinse, în genunchi, Dumnezeului din cărțile de pe noptieră.
Într-o zi avea să o audă! Poate acum rugăciunea ei e doar o șoaptă luată de vânt, dar zi de zi ea va fi mai puternică și va deveni strigăt. Va avea forța fulgerului care de astă dată va urca spre cer, din inima ei zdrobită de chinuri și va bate la ușa Domnului! Zi de zi, credința ei creștea ca o avalanșă.
Degeaba o rugau părinții să fie mai tolerantă cu ea însăși și să renunțe la visul ei de a deveni călugăriță.
- La mănăstire au nevoie de oameni sănătoși pentru că este foarte multă treabă!
Tu nu poți, draga mamei, să faci față acolo!
- Și eu fac treabă! arăta Lara spre vasele proaspăt spălate, spre aleea măturată,
spre paturile așternute cu mari eforturi. Mă voi face sănătoasă și voi plec la mănăstire! le spunea ea. Asta vreau să fac!
Aliona încercă mult timp să afle unde ar putea fi primită fata care de ani de zile își tocise genunchii în rugăciune și căreia i se supse obrazul de post negru. Dar nicăieri nu aveau nevoie de oameni bolnavi.

Zilele se scurgeau monoton. Lara împlinise de curând treizeci de ani. Nu mai era o fetiță. O speranță stătea ascunsă în sufletul ei ca o scânteie în cenușă, gata să aprindă oricând,
o vâlvătaie. Rugăciunea devenise între timp un mod de a uita de sine. Dar, zi de zi, Lara descoperi că sănătatea ei nu se schimbase cu nimic în ultimii cincisprezece ani. Și ea sperase să meargă! Sigur și drept! Ca Aliona sau ca mama ei. Să poată face câțiva pași de dans și să alerge.
Oare îi cerea prea multe Domnului? De ce nu voise să-i primească rugăciunea?

Da, undeva, ea alerga, la început de mână cu Aliona, apoi la întrecere, apoi… Lara privi lumânările care se stingeau și nu știa dacă se rugase sau doar visase cu ochii deschiși. În ultimul timp simțise că la suprafața minții sale, ca de pe luciul unei ape, se formează niște bule colorate ca baloanele de săpun. La început nu le dădu importanță dar acum le privea cum cresc în mintea ei și în ele se întrevăd lucruri minunate cu care ea își poate pierde timpul.
Nu, nu erau cuvinte, nici lacrimi. Păreau a fi ecouri de rugăciune ce se sprijineau de sufletul ei ros în continuare de suferință, ce încercau să ajungă, asemenea unui curcubeu, la primul cer, la al doilea cer… Se făcea seară și Lara stătea pe prispa casei , așteptând.
Aștepta amurgul, întoarcerea cuiva drag cu care să schimbe o vorbă, o minune din partea Domnului, Crăciunul, Paștele, aștepta să treacă viața și să vină o alta mai bună. Se învăluise într-un fel de resemnare ascunsă într-un zâmbet ce-i trăda suferința. Primele fire de păr alb îi apărură atunci când tatăl ei plecase spre cimitir. Pe ea nu o luase nimeni la înmormântare. Rămăsese singură pe prispa casei, jelindu-și părintele iubit. Într-o zi va pleca și ea acolo. Într-o zi toți vor pleca acolo. Și privi cu drag la bulele colorate ce-și luau zborul din mintea ei…primul cer, al doilea cer… Lara alerga sau zbura…al treilea cer…soarele mergea spre asfințit…
Într-o zi rugăciunea ei va deveni strigăt…al patrulea cer…
Iov se resemnase și ea va trebui să facă la fel… Bulele colorate îi arătau ce frumuseți pot exista dincolo de hotarul minții ei.

Starețul îi oferi Alionei un medalion cu Maica Domnului, mirosind puternic a mir.
- Bogdaproste! spuse ea sfioasă.
- Le-am primit de curând de la Sfântul Munte! zâmbi preotul. S-aveți credință și
Doamne-ajută! mai spuse el.
- Doamne-ajută părinte! șopti Aliona și ieși îngândurată din odaie.

Lara fusese primită la mănăstire. În sfârșit! Nu știa dacă trebuia să se bucure sau să plângă! Împlinise deja treizeci și patru de ani. De douăzeci de ani se rugase zilnic pentru asta și pentru sănătatea ei care se încăpățâna să rămână neschimbată. De douăzeci de ani visa această zi. E adevărat că bulele colorate din mintea ei se înmulțeau pe zi ce trece dar dorința ei rămăsese neschimbată.
Ele nu făceau rău, doar că uneori se spărgeau și din ele, chipuri cunoscute îi adresau vorbe urâte, o jigneau, îi spuneau: „mica oloagă”, iar ea la început nu le băga în seamă dar uneori nu mai suporta și le răspundea cu aceeași monedă.
Acum privea din mașină văile adânci, lacul sclipitor, coamele împădurite ale munților, auzea vocea Alionei spunându-i bucuroasă numele locurilor pe unde treceau, dar ea nu se putea gândi la altceva:
Acolo sus, rugăciunea mea va deveni fulger, acolo sus, Dumnezeu mă va auzi
mai bine…
Zâmbetul ei era trist. Trist ca și toamna care alunga frunzele de pe munte.
Acolo sus voi rămâne de-a pururi, acolo… Dumnezeu coboară seara printre
oameni…
Aliona șopti ceva. Lara nu o auzi. Mintea ei se odihnea pe colțuri de rugă,
răzbunându-se pe întunericul viu din oasele ei fragile.
Al cincilea cer… frunzele arămii sunt degetele lui Dumnezeu…al șaselea cer…lumina rugăciunii va ajunge până la El… al șaptelea cer…