Îl măsura cu un zâmbet abia mijit în colțul buzelor, foarte puțin surprinsă de nepăsarea pe care o afișa, aproape ostentativ. Îl privea direct în ochi, făcând abstracție de goliciunea lui. Nu părea unul din aceia preocupați să tragă de fiare și să-și arate mușchii, la apariția vreunei femei. Nu s-ar mai fi obosit să-l caute, dacă ar fi simțit asta. În bar, crezuse, pentru câteva clipe, chiar că este din același aluat ca Adi. Din fericire, se înșelase. Asta nu însemna că trebuia să se entuziasmeze, dar, cel puțin, se liniștise Încercă să-i citească, pe chip sau în privire, un răspuns, o teamă, o furie gata să izbucnească, un potop de înjurături. Era, în felul ei, un pic sadică, cu porniri instinctuale și avea o plăcere nedisimulată de a citi nedumerirea, chiar dezgustul, în ochii bărbaților, pe care nu-i dorea prea mult prin preajma ei. De data asta, însă, era altfel. Avea sentimentul că ar fi putut sta lângă el, în tăcere, ore întregi. Ar fi putut scormoni nisipul, în căutare de scoici sau ar fi înotat kilometri împreună. Vorbele nu foloseau la nimic, privirile însemnau totul. Ce sentiment ciudat avusese în bar, când o privise insistent în ochi. Avea să-și dea seama de ce, când îl văzuse în trenul de Mangalia. Putea să pună pariu că avea să meargă în Vamă. Știa că avea să-l găsească. La vremea aceea era pustiu în sat și-i puteai număra pe degetele de la o mână pe cei veniți să facă plajă.
Fără a-și arăta mirarea, deși ar fi fost tentat s-o mimeze, Alex replică:
- Culegeai scoici! Știi că mi-ai rămas datoare!?
- Nu, zău! râse ea, scurt. Cu ce treburi pe-aici?
- Mă întreb și eu! adăugă Alex și-i întinse o țigară de foi. Ai părinți în serviciile secrete? Te previn că nu-mi place compania când sunt la mare și prefer plimbările solitar-meditative.
- Am puterea să mă prefac și invizibilă, dacă vrei. Promit să nu mă fac prea des remarcată. Spre știința ta, nu vorbesc prea mult și prefer să răspund doar întrebată. Știu că oamenii ca tine n-aveau cum să meargă în alt loc decât acesta, deci teoria conspiraționist-securistă pică.
- Ar fi fost mult mai bine dacă nu ne intersectam, dar e bine și așa, dacă spui că tăcerea ți-e soră. Eu mi-s Alex.
Îi strânse mâna delicat și așteptă un răspuns, fie și o minciună, care veni, puțin cam târziu, dar bun și așa:
- Ina!
Neașteptat, dar suficient de scurt și provocator, încât nu se putu abține:
- De la Alina sau Cristina?
- Nu, de la Mălina. Poți să-mi spui așa, dacă ții neapărat. Mie nu-mi place, dar n-am ce să fac. Nu avem puterea să ne alegem numele, din păcate!
Aha! Era un nume cu rezonanță specială. Nu era misterios, nici comun, dar deosebit.
- Ina e frumos! Sunt lucruri pe care nu le putem face, oricât de mult ne-am dori. Dac-ar fi cu putință să ne dăm singuri nume, am face și multe alte lucruri, la care mi-e teamă să mă gândesc. Eu, de pildă, aș refuza, poate, să mă nasc. Pur și simplu!
- Mda, numai că nașterea nu e un lucru atât de simplu, iar venirea noastră pe lumea asta nu este deloc întâmplătoare. Știu că sună puțin ciudat, dar asta e părerea mea!
Îi plăcea. Ideea era că solitudinea lui se ducea naibii, în vara asta, dar avea sentimentul că nu va fi atât de grav, pe cât se așteptase, când o văzuse culegând scoici. Putuse, în definitiv, să se ridice și să plece în cameră, dar curiozitatea și ideea că o schimbare n-ar fi fost rea, cu condiția să nu-i fi tulburat liniștea prea mult, îl oprise.
Curtea lui nea Pamfil se mai îmbogăți, în curând, cu un locatar. Ina stătea pe banca de sub bolta cu viță de vie, jucându-se cu pisoii și bând vin rece, din beci, urmărind, cu atenție, mișcările ample sau migăloase cu care Alex picta sau sculpta câte un chip bizar, de idol păgân, în cioturile pe care gazda i le aducea din fundul curții, dar numai până ce faldurile moi ale nopții de vară se așterneau peste sat. Când mergeau pe plajă păstra tăcerea, așa cum promisese, și se minuna de capacitatea lui Alex de a comunica, fără cuvinte, cu nisipul, cu văzduhul mângâiat de briză sau sufocat de razele soarelui și, mai ales, cu marea. Îl lăsa să plece în căutare de scoici albe și de pietricele colorate, supraveghindu-l ca pe un copil neajutorat și-i plăcea răbdarea cu care acesta o suporta. Îi promisese că , dacă va strânge o sută de scoici albe, dar albe ca varul și ca dinții ei minunați, o va lua în căsătorie. Spunea că poate ghici viitorul, în scoici, cu condiția ca acestea să aibă suficiente striații și, într-una din cele o sută, să fi găsit o perlă, una adevărată, sidefie și fină la atingere, ca pielea ei. Râsese. Asta îl făcuse s-o privească cu o expresie ciudată, în sensul agreabil al cuvântului, ceva de genul: „Ce, nu mă crezi în stare?”. O luase ca pe o glumă, dar Alex reuși, cu ceva efort să găsească, un număr suficient de mare ca s-o îngrijoreze. Sau s-o bucure. Spre fericirea, dar și dezamăgirea ei, timpul nu-i ajunse și el amână întreprinderea până la următoarea venire, care trebuia musai să fie peste cel mult un an. Acolo, în colțul acela uitat al țării, Paradisul purta un nume – Vama Veche. Erau Adam și Eva, înainte de a cădea în ispită, bucurându-se de liniștea aproape dumnezeiască a locului și decăderea sau păcatul le erau total străine. Plaja era tot mai pustie, din cauza vremii caniculare, dar nu se dădeau bătuți și le convenea de minune să se simtă stăpâni pe întinderea de nisip, colorată doar de umbrele lor și de scoici și pietricele, ici-colo. Săptămâna se scurse între tăceri și plimbări nesfârșite, ore întregi de plutire pe luciul nefiresc al mării și minute de liniște deplină în care desenau hieroglife numai de ei știute, pe nisip. Sfâșiați de ultimele clipe la malul mării, pierdură ultima noapte lângă aceasta, până ce răsăritul le mângâie ochii, și, cu lacrimi înghițite înainte de a le spăla obrajii, înciudați de pierderea, fără vină, a Edenului, fie și pentru numai un an, plecară spre orașele hidoase și crispate, pentru a-și purta crucea cotidiană pe care n-o meritau.
Nu rezistase. Îl sună și-i propuse să vină la el, pentru o săptămână, două, cât putea s-o țină. Îi promise că n-avea să-i simtă prezența prea mult, dar că îi va ușura povara zilelor rămase până la începerea cursurilor. Trebuiau să prelungească, în vreun mod, senzația de suportabilitate față de citadin și asta nu era posibil decât dacă se reuneau, pentru ceva vreme, până când Alex ar fi revenit în București, unde erau convinși că proiectul pe care-l puseseră la punct le va lua suficient timp ca să poată să constituie un refugiu ideal, o evadare perfectă din angoasă. Alex acceptă fără prea multe nazuri; loc în casă era destul, iar ai lui plecau, pentru mai multă vreme, la munte. Biletele prin sindicat să trăiască! Oricum n-ar fi avut nici cea mai mică obiecție. În visele lor de bătrâni modești și deja resemnați cu ideea că, oricum, în partea aceea a lumii, trebuiau să se considere deja inutili și să-și aștepte numai sfârșitul, îl vedeau însurat încă de student, așezat la casa lui, cu o situație bună și un post sigur, de profesor, în Capitală, și simțeau, încă de atunci, nepoții pe genunchi. O așteptă în gară. Ea îl scuti de povara clasicei plimbări de bun venit prin urbe. La fel de mult ca și el, ura prezentările turistice de ghid ocazional și, oricum, timp de văzut, dacă era ceva ce merita, era destul. Zile toride, rupte parcă dintr-un roman sau dintr-un film horror, topeau asfaltul și blocurile hidoase, cu umbre scălămbăiate, acoperind străduțele murdare, ce duhneau a hoit și a cauciuc încins. Oamenii, prin definiție blazați aici, fugeau, în puținele zile de sfârșit de săptămână, singurele libere pentru mulți dintre ei, la pădure, care cu mașinile mai încinse decât cazanele iadului, care cu RATA. Între cafeaua de dimineață și ceaiul de seară, orele se scurgeau lent, chinuitor, apocaliptic, tăindu-le orice poftă de viață și numai muzica și dușurile reci le îndulceau întrucâtva clipele. Făceau dragoste când lent, economisind fiecare picătură de transpirație, speriați parcă să nu-și consume energia care le mai rămânea, când sălbatic, sub dușul care le biciuia pielea și simțurile, palidă amintire a apei mării și a brizei aducătoare de miresme sălbatice. Se iubeau pe mutește, sorbindu-și sevele, schimbând priviri lacome și răcorindu-se într-o ploaie de sărutări, aproape leșinând în urma efortului prelungit. Epuizați, dar cu o fericire nebună întipărită pe fețe, adormeau între cearșafurile ude, visându-se Robinsoni în insule pustii. Orele de lectură erau chinuitoare, dar obligatorii. Își impuseseră un număr de cărți, la alegere, pe care le citeau separat, comentându-le, apoi, și făcându-le rezumate savante. Zilele nisipii se scurgeau, în clepsidra timpului, atât de încet, încât avură impresia că rămăseseră suspendați în prezent, dar nu în acela pe care-l doreau. Sufocat, târgul părea un imens fluviu de foc, hrănindu-și flacăra din asfaltul moale ca o cocă. „I wanna know/Have you ever seen the rain?” suna, parcă, fiecare adiere de vânt fierbinte, care făcea și mai irespirabil aerul. Curând, transformară zilele în somn și nopțile în zile. Puseră două șezlonguri pe balcon, duseră cărțile și ceaiul acolo și inițiară jocuri țicnite: cine bea mai mult ceai într-o noapte, cine numără mai multe stele, cine rezistă mai multe ore fără să vorbească. Premiile variau, de la săruturi languroase la vafe pentru învingător și porunci trăsnite, rezervate perdantului. La ultimul dintre jocuri, Ina era campioană absolută, lucru care nu-l mai surprindea pe Alex atât de mult. O citise, în mare măsură. Știa la ce să se aștepte de la ea și chiar simțea când își dorea să facă dragoste sau să îi stea doar în brațe, pentru a-i mângâia părul deosebit de bogat și lung. Ajunsese să-i iubească tăcerea și o pictă, într-o noapte, goală, în lumina lunii pline, numind tabloul: „Tăcerea stelelor”. În noaptea aceea o iubi, ore în șir, acolo, pe balcon, ca într-un ritual păgân, din vremuri druidice, fără să-i pese de ce avea să vorbească lumea. Oricum, oamenii orașului îi erau total străini, ba, unii din ei, îl catalogaseră drept nebun și nu-l mai băgau în seamă de mult. Ceea ce îi convenea de minune.
Săptămânile se scurseră și ea plecă. Octombrie era încă departe, dar îi promise că va face totul să vină mai devreme. Avea prieteni care îi puteau obține o cameră, în P-uri, pentru o șpagă bine țintită, cu mult înainte de începerea noului an universitar, astfel încât septembrie îi găsi hălăduind prin parcuri, prin muzee și pe terasele de la Motor și de la Muzeul Literaturii. Ușor-ușor, racolară câțiva potențiali adepți ai mișcării, veșnici pierde-vară pe cele două terase, fețe mai mult sau mai puțin cunoscute din bar. Mulți din cei cu care vorbeau îi priveau ca pe niște lunatici, cu toate că nici ei nu erau oameni pe care societatea ar fi pus mare bază. În aparență erau ușor de convins, dar aveau multe obiecții și munca devenea mai grea, dar cu atât mai palpitantă. Se fereau cât puteau de tipii dubioși, cu priviri ascuțite, interesați doar de un eventual schimb de partenere, lucru ușor sesizabil din modul cum o măsurau pe Ina, ai cărei sâni ar fi înnebunit orice regizor de filme erotice sau proprietar de reviste deocheate. Cel mai greu le era când cei vizați îi luau în derâdere, foarte subtil, dar suficient de vizibil pentru că aveau clar, în minte, imaginea celor care prezentau caracteristicile ideale și știau când li se răspunde serios și când sunt luați de fraieri. Cei racolați erau, în orice caz, niște nebuni frumoși, ca și ei.