Aiden se trezi întins cu fața în jos, în iarba fragedă. Un copac bătrân răspândea o umbră plăcută, ocrotitoare, deasupra lui, filtrând lumina soarelui. Un adevărat noroc, își spuse, altfel s-ar fi ales cu arsuri destul de incomode, cum li se întâmplase ultima dată…Pentru cei ce își trăiseră toată viața în subterane iluminate artificial, lumina vie a astrului zilei putea fi un chin.
Scoase dintr-un buzunar o pereche de ochelari de soare și și-i puse la ochi, așteptând ca vederea să se ajusteze la noile condiții. Pe cât se părea Trecerea se făcuse fără probleme. Ca măsură de precauție, se strădui să recite în minte cele câteva cuvinte cheie inserate acolo, care să îi demonstreze integritatea neuronilor.
Fiindcă Aislin nu se temea degeaba, își spuse. Fiecare Trecere reprezenta în sine un pericol imens. Puteau pur și simplu să se dezintegreze complet între dimensiuni, sau să se recompună anapoda, într-un mod care i-ar fi ucis instantaneu. Ori ar fi putut să-și piardă mințile. Din fericire nu se întâmplase nici de data asta, gândi, când la picioare i se așternu umbra alungită a unui trup zvelt.
Purta și ea ochelarii de soare și vioiciunea cu care se ridicase în picioare arăta că își păstrase atât facultățile fizice cât și pe cele intelectuale.
- Leneșule, râse Aislin, cu obraji îmbujorați, dincolo de care el ghici fiorul de-abia reținut al spaimei prin care tocmai trecuse.
Râdea atât de rar…
Se răsuci pe spate iarăși, gustând parfumul plin de prospețime, foșnetul ierbii strivite sub greutatea trupului, murmurul abia perceptibil al vântului printre copaci. Senzații pe care nici unul dintre cele trei milioane cinci sute șaizeci și două de suflete adăpostite în subteranele lumii lor nu le trăise vreodată. Cu excepția membrilor unității Nemesis, se corectă, trist. Cei mai vinovați și totuși cei mai liberi dintre ei toți…
Ar fi zăcut în iarba aceea mângâietoare pentru o eternitate…până i-ar fi crescut rădăcini groase, ca unuia dintre copacii din jur…senzație de contopire totală cu un regn vegetal de a cărei existență nu știuse decât din holograme…
Treceri…lupte…moarte și distrugere…iminența distrugerii…mai era oare și altceva în viață ? Nu, își spuse Aiden, nu pentru el. Nu pentru ei. Ridică spre Aislin o privire stăpânită.
— Avem șapte zile..din clipa asta, îi spuse. Crezi că vom reuși ?
Ea se îngândură dintr-o dată.
— Glumești ? știi ce mi-a cerut comandantul ?
— Nu eu sunt specialistul, zâmbi Aiden. Am înțeles însă că suntem aici pentru a găsi ceva…
— Dimensiunea asta e asediată, zise Aislin, așezându-se în iarbă, lângă el. E o problemă de săptămâni, poate luni până când va cădea…Strivi cu vârful piciorului corola unei flori de pădure, cu tulpină firavă. Până când toate astea vor fi cenușă. Dar analizele departamentului de operațiuni speciale au relevat că aici, in dimensiunea asta, s-ar putea găsi un factor genetic care să îi poată distruge…Nu ca atare, firește…Dar într-unul din programele noastre… Totuși, e vorba de un calcul probabilistic și atât. Estimările noastre arată că în dimensiunea asta ar exista aproximativ șase miliarde de oameni.
Aiden lăsă să-i scape un fluierat ușor.
— Căutăm un fir de nisip…
— Pot face niște analize, zise Aislin fără prea multă convingere. Niște modele dinamice ar ajuta…simularea profilului fenotipic pe baza genotipului și apoi prin căutare în bazele lor de date…Insă șase miliarde de oameni pot prezenta o infinitate de combinații genetice, Aiden…Nici măcar cu un sistem ultra-performant și admițând că ar exista profile computerizate pentru fiecare persoană de pe lumea asta…șapte zile e prea puțin…
— Șapte zile e tot ce avem, o contrazise Aiden blând.
Stiau amândoi ce însemnau fie și câteva secunde în plus. In dimensiunea aceea străină, corpurile lor erau supuse unei presiuni formidabile. Nimeni în afara lor nu ar fi putut să o suporte…și secretul rezistenței zăcea adânc îngropat în celulele lor. Insă limita maximă era de șapte zile…și încă nu uitaseră ce se întâmplase la primele Treceri, cu cei ce se aventuraseră imprudent…Explodai, pur și simplu, într-o masă de sânge și organe încă pulsând…din cauza enormei solicitări de a fi acolo unde nu erai de fapt…
— …daaaa….oftă Aislin prelung. Închise o clipă ochii și își ridică fruntea spre cer, spre tavanul de frunziș pe care pădurea îl așternea deasupra capetelor lor. Ar fi bine să începem.