Dacă închidea ochii, aceeași imagine ar fi răsărit cu siguranță și pe retina ei. Ruinele înconjurate de umbre, pământul atât de ars sub pașii lor încât țărâna foșnea parcă strident…O lună galbenă atârna în cerul înalt, la fel de moartă ca tot ce îi înconjura. Acolo, între ruinele acelea care fuseseră cândva un oraș, dăduseră cea mai cumplită bătălie din viața lor. Fusese prima. De atunci, nimic n-ar mai fi putut s-o îngrozească. La fel cum nici pentru clipele acelea terifiante nimic nu fusese în stare să o pregătească…nimic, din toate simulările și antrenamentele lor dure nu putea întrece grozăvia secundei în care fiarele se năpustiseră asupra lor.
Iși amintea furia mocnită a lui Aiden în noaptea dinainte marii încercări.
« Nu, zău asa, nu există nici o logică în chestia asta, se răzvrătise, fără să îi mai pese de omniprezentele camere video ce înregistrau fiecare mișcare. S-a investit atât în noi, atâția ani..pentru ca acum să fim abandonați pe un câmp AFARA ! »
« Rostul nostru e să fim pregătiți să ne apărăm lumea, Aiden », protestase Layna blând. Aislin o revedea aievea, sprijintă de perete ; era mai scundă decât ei doi și întrega-i făptură emana un aer straniu de delicatețe. Părul castaniu înconjura un chip cu adevărat frumos…offf, minunile ingineriei genetice ce aleseseră ce era mai bun dintr-înșii, pe care ochii verzi străluceau plini de lumină. Părea fragilă, o păpușa de porțelan, gata să se frângă la orice atingere mai brutală. Iluzie, firește, căci ascundea o putere la fel de mare ca oricăruia dintre ei. Insă aerul acela plăpând te făcea, aproape fără voie, să îți dorești să o poți ocroti. Până și ea însăși putea simți așa. Cu atât mai mult Aiden care, de când știau că se apropie testele finale, se comportase ca un leu în cușcă. Ii arunca niște priviri deznădăjduite, în cate Aislin putuse citi limpede că nu de el îi păsa…ci doar de ea…Layna să fie în siguranță și restul lumii putea să piară…
« De acord, Layna. Insă noi…nu suntem în același timp cele mai bune minți ale acestei umanități pierdute ? Toate cunoștințele pe care le deținem...ce rost are să îți arunci cele mai valoroase arme pe fereastră ? »
Era o metaforă dintr-un timp de mult pierdut…nici unul dintre ei nu văzuse vreodată o fereastră.
Remarca îi smulsese Laynei un mic hohot de râs.
« Aiden, nu încerca să te lupți cu ceea ce este așa cum trebuie să fie… »
« De ce ? se încăpățânase el. Cine decide cum trebuie să fie ? »
« Nu ai de loc credință, șoptise ea, la fel de cald. De ce nu vrei să vrei să vezi că soarta noastră e să dăm acestor oameni un viitor mai bun ? Chiar dacă asta ne poate cere sacrificii, Aiden… »
Dar el nu putea să-i înțeleagă vorbele, pentru că el nu credea…nu în felul Laynei, înțelesese Aislin. Atunci, se simțise frustrată, fiindcă ea îi putea înțelege revolta, însă Aiden nu se obosise sa privească spre ea. Era un paradox felul în care, deși crescuți în același mediu « steril », fiecare dintre ei dezvoltase sisteme de valori atât de fundamental diferite. Layna era mistică într-un sens aproape religios…dacă ar fi cunoscut conceptul. Aiden își construise propria filozofie a damnării și revoltei…iar pentru ea însăși știința reprezenta axisul lumii.
In noaptea aceea, pe deal, se întrebase, poate pentru a mia oară, în vreme ce studia chipul încremenit în gânduri al lui Aiden, dacă Layna crezuse măcar până la sfârșit. Adică până în ziua următoare, când, in mijlocul ruinelor, fuseseră atacați și se bătuseră până la epuizare, până la deznădejde, până la moarte. Era doar un test în fond, însă testul suprem, căruia numai cei mai buni dintre cei mai buni îi supraviețuiau.
Dar chiar și acest fragil argument se spulberase când o găsiseră, în cele din urmă, între doi stâlpi prăbușiți.