Afară era un ger de crăpau pietrele și în casă era cam la fel. La ultimul etaj se dârdâia pe rupte, la parter mai era cât de cât cald.
Doamna Marieta era îngrijorată pentru nepotul său, care răcise umblând la minus atâtea grade doar în teneși de vară și un pulover. O viață întreagă s-a luptat ea cu sărăcia și necazurile, dar acum era prea-prea situația: Dănuț era atât de bun și frumos că nu merita ceea ce i-se întâmpla.
În tinerețe, bărbatul i-se dusese la frizer când ea era gravidă în opt luni și frizer se făcuse. Nu a mai auzit de el. Pe atunci, imediat după război, era o modă ca bărbații să plece după ceva și să nu se mai întoarcă, fugind de responsabilități când le ajungea cuțitul la os.
Așa că și-a crescut singură fiica, cum a putut. Ca să o boteze a ieșit în strada mare și s-a rugat de toți trecătorii să-i fie nași, căci ea nu mai avea pe nimeni, nu avea nici bani și îi rămânea copilul păgân. Asta o speria cumplit. Cineva s-a îndurat, tot o femeie care la rândul ei s-a temut de un eventual păcat al refuzului și de consecințele sale infernale. Au numit-o Constanța.
La paisprezece ani, pe Tanța, așa era alintată, o găsește miliția în tufișuri cu vagabonzii.
Mai la optisprezece se mărită cu un băiat crescut la orfelinat o perioadă și apoi adoptat; fac un copil; o prinde bărbatul că e plecată la băi nu singură cum spusese că vrea să fie, ci cu vărul său; amână divorțul, având actele depuse pentru casă își riscau rândul; avortează în baie, într-o găleată, un făt de șase luni conceput cu vărul; obțin apartamentul; divorțează; ea dă în patima băuturii și se mută cu un fost pușcăriaș, el se recăsătorește.
Dănuț cel mic rămâne în grija doamnei Marieta, a pensiei dumneaei, a alocației minuscule de la tată, a și mai minusculei alocații de la stat.
Până în ziua cu pricina, cea friguroasă de iarnă, s-au descurcat greu, umiliți de soartă, vecini, colegi, cunoscuți și necunoscuți, dar umilința cea mare urma să se abată asupra lor azi.
Doamna Marieta nu cerșise milă decât atunci cu botezul, iar azi trebuia să o facă iar, altfel pe Dănuț l-ar fi dat gata iarna. Pune mâna pe telefon, îl sună pe tatăl băiatului, ce dispăruse din peisaj și îl imploră cu lacrimi și vorba tremurată să îi dea fiului său o haină.
-Hai mamă, înțelege și tu, a pierdut geaca băiatul, era și mică și ruptă, a uitat-o pe un gard la școală!
-Nu am! Nu am!
-Hai dragule că te vede Dumnezeu, nu uita că și tu te-ai chinuit prin orfelinate, părăsit de niște animale!
-Bine! Hai să vină la mine să îi dau o haină că am două.
Dănuț se îndoapă cu aspirine, mai trage pe trup două tricouri și pornește prin frig la un drum de o oră.
Ajuns la tatăl său primul lucru pe care îl observă era că veșnica și nelipsita mamă vitregă nu își făcea prezența. Al doilea detaliu remarcat cu un fior din ceafă până în tălpi, era că nea tatăl juca un teatru de zile mari, încruntat a părere de rău și compasiune.
-Nu te supăra băiete pe mine, dar nu mă lasă Leana să-ți dau geaca, o ținem de bună pentru când mergem și noi undeva, să nu ne facem de râs că suntem sărăntoci.
Dănuț nu zice nimic. Se întoarce pe călcâie, înfrigurat fizic și sufletește, spre direcția acasă, bunica, pat, pătură, frecții, sărind la nivelul următor: antibiotice gratuite de la dispensar.
Când peste un an le-a murit pisica, lovită cu un pietroi de un vecin negru în cerul gurii, Dănuț a jupuit-o, a tranșat-o, a împachetat-o și cum peste două zile era Crăciunul a făcut-o cadou lui nea tatal și Leanei.
-M-a trimis bunica. E păcat de iepurele ăsta pe care ni l-a dat cineva. Noi nu mâncăm, dar știm că ție îți place vânatul.
Nea tatăl saliva, nu mai mâncase de foarte mult timp așa delicatesă.
Final: această poveste are un sfârșit fericit dacă e adevărat că acolo sus cineva îl iubește pe Dănuț, cum crede doamna Marieta.
Dar nea tatăl, Leana și Constanța deja au '' murit'', au mai rămas doar fantomele lor care curând or să dispară și ele, în întunericul din care au apărut.