CEA MAI TRISTÃ BALADÃ DE IUBIRE


«Pînă la lacrimi mi-e dragă viața... »
(Dintr-un cîntec)

După divorțul consecutiv cu cea de-a doua soție, Sandu Ailenei avea deja o reputație dubioasă printre cunoscuți și rude. A încercat să înjghebe o familie, pîna obosise să tot înceapă a zidi castele din nisip. Fetele bune de mult se măritaseră. Cele pe care le întîlnea acuma îi faceau doar probleme. Se hotarî s-o încheie cu burlăcia, cînd pretinsa logodnică îl molipsi de-o boală venerică. Tratîndu-se, decise să nu se mai căsătoreasca nicicînd ca și bunicul Isidor, care după ce-i murise soția, trăi singur peste 50 de ani. Hotarî, deci, să-și ducă, resemnat, crucea burlăciei pîna la capăt.
Repară locuința cu două odăi din vecinătatea gării, își cumpără un «Renault» c-am vechișor, stabili niște raporturi de tutore față de feciorul de la prima soție. Dacă se întîmpla să mai cadă vreun ciubuc de la capii agenților economici, își acoperea datoriile, își rezerva ceva biștari pentru băiat. Feciorașul, de numai zece ani, era pistruiat și roșcat, ca și dînsul. Cunoscuții, văzîndu-i alături, vrînd-nevrînd se junghiau a rîde, constatînd totala lor asemănare.
Mai avea un frate, inginer, bun familist, aderent al «Martorilor lui Iehova», dar nu se prea ducea pe la el. Soția acestuia totdeauna se purta cu el rece, la distanță. Dacă venea în ospeție, mai că nu-i răspundea la binețe. Comportarea inexplicabilă a cumnatei, mai ales de cînd divorțase de soție, îl facea să aibă complexe. Stătea mai mult acasă sîmbetele, duminicile, consolîndu-se în lecturi.
Unica și cea mai mare grijă erau părinții care trăiau la țară, și aveau nevoie de sprijinul lui. Îi ajuta cu parale, le procura lemne pentru iarnă, cîte-o butelie de gaz, să aibă cu ce face demîncare. Din cauza asta venea mai des la Ineasca. Iarna mergea în pădurea de la Stănica cu sătenii la vînătoare. Aceștea îi cunoșteau dibăcia și agerimea ochiului, lăudîndu-i «Wencester»-ul cu două țevi. Sandu putea doborî la distanță mare căprioarele, bursucii și mistreții. La sfîrșitul zilei, lîngă dealul lutos, găurit de prigorii Hîrtopului, făceau frigărui, împarțind cu gonașii vînatul.
Fiind de doi ani burlac, se obișnuise să-și spele singur rufele, să facă demîncare, să țină casa în ordine, descoperind că a gospodări nu este atît de greu. Îi făcea chiar plăcere. Nicidecum nu înțelegea de ce soțiile se ceartă cu soții, învinuindu-i că le sînt servitoare, roabe în viața casnică. Era convins că nu-i decît un prilej de ciorovăială familiară.
La serviciu era corect, gentil cu doamnele, evita luările de mită, păstrîndu-si reputația de om onest, producînd adeseori mare învălmășeală prin instituțiile unde controla activitatea financiară. Depistase pe mulți certați cu legea fiscală, care fuseseră deferiți justiției și condamnați chiar, astfel ca pe lîngă puținii amici pe care-i mai avea, își făcuse și dușmani. În serile lungi primea telefoane anonime cu amenințări, fără să aibă vreo protecție din partea organelor puterii. O vreme trăi cu frica în așternut, apoi depășise teama și se amuza cînd îl telefona cîte-o voce de derbedeu, amenințîndu-l cu moartea. Privea cum peste gardul curții lor își ridica un adevărat palat unul dintre autoritarii lumii interlope, iar mai tîrziu, cînd fu gata, scruta pîna-l dureau orbitele geamurile în care aproape nicicînd nu se vedea lumină, din cauza perdelelor grele și negre.
Îndemnat de frate și părinți, sîmbăta și duminica mergea la biserică, serile citea uneori Biblia, convins că Dumnezeu are să-l ocrotească și-l va feri de rele. Vecinii îl admirau pentru acuratețea și atenția cu care-i trata, pentru cîte-un «servici» oferit batrînilor, repezindu-i cu limuzina la policlinică. Și doar curiozitatea lor nu înceta să crească, dorind, să afle dacă are vreo femeie. De fapt, mai tragea uneori cu piciorul pe la vădană, soția unui fost demnitar din oraș, dar o facea mai mult din necesitate bărbătească, decît să fi avut un sentiment puternic.
Într-o seară friguroasă de noiembrie, cu vînt și fulguire ușoară, se întorcea obosit din deplasare. La o benzinărie își alimentă limuzina și, cînd să iasă la șosea, o femeie îi facu semn sa se oprească. De obicei nu lua pasageri, dar de data asta fața îmbujorată de ger îi mulcomi inima. Femeia se aseză pe bancheta din spate și el putea s-o urmărească în retrovizor cum își freca mînile, suflînd în ele. Femeia de la care adia un parfum cu miros de primăvară își scoase gluga pardesiului de piele și peste spetează, spre surprinderea lui, se rostogoli ușor o gîță lungă și bogată. Femeile, la vîrsta de 30 de ani (pe care parea s-o aibă pasagera), nu prea au obiceiul să poarte gîțe...
Cînd privirile lor s-au întîlnit în oglindă, ea zîmbi enigmatic. Parcă mai văzuse acest zîmbet undeva. Da, cu certitudine îl vazuse. Era zîmbetul Monei Liza lui Leonardo da Vinci. Aroma de primăvară, cu ierburi proaspete, năvăli deodată peste ființa lui, trezindu-i fiori de plăcere. Ea tăcea și numai rar îl pișca în oglindă cu priviri încîntătoare.
— E frig și nevoie mare cu iarna asta, cercă să însăileze un capăt de vorbă șoferul. Se vede că n-aveți transport, dacă stați la marginea drumului la această oră...
— Soțul meu n-are patima mașinilor și nu-mi ramîne decît să recurg la servicii ocazionale.
— N-ajung bani, probabil.
— Așa e. Doi copii, construim casă... Amînăm procurarea mașinii pentru vremuri mai bune.
— Și dacă soțul totuna n-are pasiunea tehnicii? o mai ispiti bărbatul.
— Am să conduc eu, zise femeia sigură pe sine. Să avem mașină, șofer se va găsi!
— Stați în oraș?
— Nu, răspunse moale vocea femeii, topindu-se în comoditatea din salon. Locuim la Colonița, iar în oraș lucrez soră medicală. Și, ezitînd puțin, ea îi lămuri: Acum plec la serviciu, în schimbul de noapte.
— Și bărbatul nu se teme să vă lase de una singură, nopțile, la drum?
— Nu-i gelos. Principalul pentru el e să agonisesc bani. Iar de la Colonița pînă la Chișinau nu e decît o aruncătură de băț...
— E un soț bun, aprecie Sandu, amintindu-și de cele două soții geloase. E cuminte.
— Ca pîinea cea caldă. Unde-l pui acolo șade, surîse evaziv nevasta. Lucrează la depozitul din sat și are grijă de copii. Celelalte toate-s pe capul meu!
— Dac-ați avea transport, tot v-ar fi mai îndemînă.
— Am să dau peste-un amant cu limuzină, rîse ușurel de data asta femeia cu aceeași voce plăcută. M-ar duce și m-ar aduce de la serviciu.
— Fi-ți liniștită. Puteți considera că l-ați și întîlnit, îndrăzni să spună Sandu, căznindu-se să-i prindă privirea în lumina retrovizorului.
— Adică, dorești să-mi devii un birjar personal?— preciză femeia.
— Pentru asemenea regină cu o voce ca din rai nu-i păcat să-ți jertfești viața...
— Vai, vai! Ce cuvinte înaripate! Dar soția nu vă este geloasă? îl lua cu șiretlic femeia, dorind parcă să vadă dacă nu o ia în derîdere cu declarațiile lui juvenile.
— N-am soție...
— O istorie obișnuită! Iar surîse codana. În deplasări toți bărbații sînt flăcăi!
Limuzina stopă brusc la primul semafor. Intraseră deja în oraș și cît ținu roșul semaforului, privirile lor se întîlniră în dreptunghiul oglinzii. Femeia era cu-adevărat frumoasă. Prin surîsul buzelor rumene, se vedeau dinții sănătoși și mășcați. Sandu, cînd porni mișcarea la verde, adăugă, de data asta pe un ton mai serios:
— Aveți posibilitate să vă convingeți că vorbiți cu un bărbat într-adevăr divorțat. Mă numesc Sandu.
— Margareta, se recomandă nevăstuica. Deși, unii îmi zic Marga... Numele ista nu-mi place, e ridicol oarecum... A fost cîndva o cîntăreață: Gigi Marga!
Sandu o duse pînă la scările luminate de felinare ale spitalului. Cînd să iasă, femeia, sprijinită de mînerul porții de fier, cu zăbrele ornamentate, pe care o străjuiau doi plopi puternici, dori să concretizeze:
— Lucrul meu de fiecare zi e la policlinica stomatologică, iar aici fac de gardă o dată la trei nopți, prin cumul. La o gospodărie tînără e nevoie de bani mulți... Notați-vă dacă doriți...
Nu avea nici o bucățică de hîrtie și el scrise numărul de telefon pe o cutie de chibrituri, pe care tot atunci o ascunse în torpedoul mașinii. Savură o vreme mersul elegant al femeii care se îndepărta spre clădirea veche din cărămizi roșii cu multe etaje, oftă melancolic, apoi apăsă pe accelerator...
Din seara ceea trecuse o lună încheiată. Chipul femeii cu gîță frumoasă nu i se ștergea din memorie. Însă chestiunile de serviciu îl purtau prin obișnuitele deplasări și viața lui privată rămînea mereu pe un plan secundar. Cutia de chibrite se ferise parcă înadins de ochii lui și cînd își puse în gînd să o întîlnească pe Margareta, o căută pe la policlinica stomatologică, unde presupunea că lucrează, rătăci cîteva seri pe traseul ce unea benzinăria cu orașul, dar fără nici un succes. Voi s-o caute chiar la Colonița, dar își stăvili intenția, mulțumindu-se cu gîndul că femeile nu l-au prea iubit, mai degrabă el le-a acostat, de parcă fura toată viața dragostea lor. Se împăcă cu un gînd laș, dar lăsă să fie așa: mai bine păgubaș decît haimana. Adică ridică mînile și cedă în fața chipului frumos, cu gîța bogată, care o lună încheiată îl ținea în prizonieratul unei stranii și dulci neliniști.
Într-o vreme păru că o uitase definitiv.
* * *
Odată, întîmplător, făcînd ordine în mașină, dădu peste o cutie de chibrituri, pe care era mîzgîlit numărul de telefon. Bucuros ca un copil că regăsise firul unei amintiri uitate, peste puțină vreme auzi la celălalt capăt al receptorului vocea catifelată a acelei femei.
— Am cutreierat toate spitalele orașului, dar nu te-am gasit, porni el parcă să se îndreptățească.
— Policlinica noastră deservește persoane sus-puse și nu figurează în agendele oficiale, îi explică ea cînd se revăzură, zîmbitori, în mașină. Margareta purta o rochie vișinie, cu guler alb, iar gîța ei neagră cobora peste umărul drept acum și mai miraculos. Ochii scînteietori îl sorbeau sălbatic și plini de patimi. În obrajii ei îmbujorați de ger parcă se oglindea stofa rochiei, pălălaia roșie potolindu-se abia după ce își îmbrăcă paltonul cu guler de blană cafenie.
O repezi pîna la Colonița, de data asta cu totul aproape de casa încinsă cu șchele. Era un loc pitoresc, pe un medean de unde se zărea orașul și un larg de cîmpie înzăpezit, pe cerul căruia zburau croncănind corbii serii. Casa era cu două niveluri, neterminată, din cărămidă albă.
— Te-aș invita, zise Maragareta, dar... voi, bărbații, deși nu totdeauna dați arama pe față, ramîneți veșnic pretențioși, geloși...
— Ne revedem mîine?
— În stația terminus «Rebreanu». De-acolo iau de obicei troleibuzul.
— La ora opt e bine?
— Și un sfert, preciză Margareta.
Sandu începu să facă tot posibilul și dimineața o întîlnea, iar seara o conducea pe Margareta în stația «Rebreanu», de unde venea sau pleca spre Colonița cu o cursă. Îi facea o neasemuită plăcere să-i asculte păsurile, să-i admire obrajii smoliți, ochii mari, gîța feerică. Avea impresia că toți din jur îl invidiază. Cînd se ciocnea de privirile ei, roșea ca un flăcău la prima întîlnire. Uneori ea venea în halat alb pe sub palton, iar în salonul mașinii îl dezbrăca. În acele clipe ale gerului de-afară părea că în lumea lor intra aievea primăvara cu prospețimea ei verde și înflorită. Altă dată relațiile de-acest fel cu femeile pentru el se terminau fulgerător în așternut... Margaretei, abia peste vreo două luni izbutise într-o seară să-i sărute mîna. Atunci îi darui și un buchet de garoafe cu ocazia zilei îndrăgostiților.
— De ce nu te-așezi niciodată lînga mine, pe bancheta din față?
— Să nu cramponez parbrizul, glumi ea ștrengărește.
La cîteva zile, Sandu o întîlni cu parbrizul și geamurile tuciurii. Acum Margareta se așeză comod alături și el, cu mînile tremurătoare, îi mîngîie gîța mătăsoasă, ca să o miroase și să o sărute.
— Ce dulce e...
— Mînă, birjare! facu dînsa cu vocea ei copilărească, făcîndu-se că nu observă emoțiile.
De cînd o întîlni, Sandu uită de soția fostului demnitar de stat. Trăia zilele, nopțile într-o tainică, miraculoasă așteptare. Avea impresia că amîndoi au început a construi un castel de poveste, unde vor sta împreună imediat ce îl vor termina. Deocamdată pereții lui frumoși erau jilavi și Sandu se temea să-l clintească, ca să nu se năruie. «E ființa visurilor mele, își zicea el mereu. Cea pe care am căutat-o și o caut toată viața. Cea care ma căuta pe mine. Ce păcat e că aparține altuia. Dar care bărbat din lume nu și-ar dori să se afle acuma în locul meu?...» Observa pe zi ce trece că și Margareta se simțea comodă, dorea să-l întîlnească. Mereu îi clipea din ochii ei mari, îi zîmbea chiar dacă era obsedată de problemele zilnice și-i mulțumea cu sinceritate de fiecare dată, cînd se despărțeau, pentru ajutorul ce i-l acorda.
Acest joc de-a îndrăgostiții dură vreo jumătate de an, cînd, pe la finele lui martie, într-o după-amiază, Margareta îi telefonă acasă și-l rugă să vină la ea la serviciu.
— E ziua de naștere a prietenei mele. Vreau să bem sampanie, mărite birjar!
Asistentele se dovediră a fi vesele și destul de șotioase, mereu înșirînd anecdote. Toate iubitoare de șampanie. Doar Margareta părea mai rezervată, asculta mai mult ceea ce se vorbea și privea mîndră cînd la Sandu, cînd la colegele ei, bucuroasă de compania care o înconjura. Sandu se intimida, roșea, tocmai îi asudase fruntea și tîmplele, ochii lui scînteiau de fericire cînd prindea privirile Margaretei, care stătea lipita de umarul lui, îmbrăcată într-un halat curat si scrobit. Roșața se răspîndi peste obrajii lui pistruiați, peste urechi, nici să crezi că în viață avuse două soții, cunoscuse și alte femei.
— Frumușel roșcat are Marga noastră! Mire adevărat!
— O poartă cu avionul în mai toate diminețile și serile, o susținu altă colegă și toate se năpustiră mai abitir să-l intimideze.
— E visul fiecăreia dintre noi, toate am dori să avem un asemenea sponsor! Hi-hi. Ha-ha!... Burjare!
Dupa sindrofie Margareta îi propuse să-i facă, dacă dorește, cunoștință cu soră-sa Adelina, o femeie cam de vîrsta lui, care purta și ea gîța lungă, dar nu chiar atît de bogată și fermecătoare. Acasă la sora Margaretei îi aștepta de asemenea șampanie și o masă cu bucate. Abia aici descoperi surpriza — era de fapt ziua Adelinei. Îndată pricepu că sora e moralistă, cu educație puritană, căci îi privi suspect pe amîndoi, zicînd parcă în treacăt:
— Luați de seamă! Dacă te află Isaie, soro, nu te va putea salva nimeni!...
Seara s-au simțit fericiți, leger ca niciodată. Margareta era în bună dispoziție și, cînd urcă să meargă ca de obicei în direcția stației «Rebreanu», dînsa îl bătu deodată ușurel pe umăr, zicîndu-i cu voce dulce:
— Ești neospitalier, birjare!
— De ce? se miră Sandu.
— Comiți eroare după eroare cu nefirescul tău comportament.
— Cu ce-am păcătuit, onorata mea doamnă?
— Nu mi-ai propus nici o dată să-ți văd bîrlogul, așa cum o fac bărbații amorezați...
Sandu intui că acum e clipa astrală. Mînui dibaci volanul pe stradelele înguste și curînd mașina intră prin poarta arcuită într-o curte veche, cu cireși bătrîni, scorojiți. Apartamentul lui Sandu o făcu pe Margareta să se mire de curățenia și ordinea ce domnea în cele două odăi. Doar bucătăria trăda lipsa îndelungată a unei mîini de femeie. Ea, nestingherită, își răsuflecă mînicele pănă la coate, făcu totul lună, apoi, relaxată, în cele din urmă, zise veselă, cu obișnuita-i mină de ștrengăriță:
— De azi înainte mă oblig ca să fiu ministrul culturii bordeiului tau, Sandule! Iubițelul meu birjar!...

* * *
Cele mai chinuitoare erau zilele de wek-end, cînd Margareta trebuia să se afle în familie. În cele obișnuite se întîlneau mai mult în timpul prînzului. Sandu pregătea din timp ceva demîncare și cum serviciul ei era aproape, îi telefona și ea venea pe jos, străduindu-se să nu o zăpsească nimeni. Nu-i scăpă însă mătușii Vera, o vecină blîndă, dar bolnăvicioasă, care stătea mereu pe banca din preajma pridvorului casei lui Sandu, la aer proaspăt. Margareta începu să o salute, să o întrebe de sănătate, iar uneori să-i administreze și cîte o injecție.
— E tinerică pentru tine, băiete, îi zise într-o zi bătrîna. Nici un bărbat nu poate s-o treacă cu vederea... Vecinul cela din cetatea de peste gard mereu o fură cu ochii. Alteori o pîndește cu o ocheană de după perdele cînd voi intrați în curte...
Sandu se sfii, totodată simțindu-se flatat — mătușa nu-și permisese să zică ceva asemănător despre nici una din femeile cu care îl văzuse pînă atunci.
Curînd Sandu și Margareta începură să se întîlnească și seara. Se iubeau pătimaș, încît abia izbuteau să ajungă la timp la stația «Rebreanu», de unde Margareta prindea ultima rută de Colonița. Diminețile, așteptînd-o în stație, ca să-și potolească nerăbdarea, privea aceleași fețe ale bătrînelor, care stîrceau pe scăunașele lor vînzînd dis-de-dimineață semințe de floarea-soarelui. Odată, cînd vru să-și cumpere și el semințe, una din ele, cu șalincă de lînă pe spate, îi strecură un compliment:
— E drăguță păsărica, domnișorule, dar prea mulți bărbați îi dau tîrcoale... Și dînsa e neînfricată. Cînd nu vii dumneata, se urcă în care mașină nimerește... Bagă de seamă, să nu dea vreo pacoste peste ea...
Nu dădu mare atenție celor auzite. Împotriva unei dragoste mari și luminoase, de cînd e lumea și pămîntul, apar vorbe rele, se gîndi el. Margareta îl cucerea mereu cu cea mai curată sinceritate.
Așa trecu iarna, primăvara...
De cum veni vara, Margareta făcu în fel și chip să plece, împreună cu soră-sa Adelina, tustrei la mare. S-au odihnit împărătește, în Eforie Sud, la «Vila lui Eminescu». Adelinei îi mai trecu din asprime, împăcîndu-se cu gîndul că sora este ocrotită de un adevărat bărbat: galant, plin de atenție, cu mașină și bani... Au revenit în oraș bronzați, plini de impresii, continuînd să zidească castelul lor de poveste. Se vedeau acum aproape zilnic, căci Margareta recurgea tot mai des la ajutorul lui: ba o repezea pînă la magazinul unde se vindeau materiale de construcție, ba pînă la meșterul ce trebuia să-i tencuiască casa, ba cu alte chestiuni mai mărunte și el se străduia să-i îndeplinească cea mai neînsemntată dorință. Începu să aibă neplăceri la serviciu, dar șeful era un om înțelegător și-i satisfăcea destul de des rugămințile.
Într-o zi îi solicită să o ducă pe maică-sa, de la spital, în satul ei de pe malul Răutului. Călători aproape o oră cu batrîna îngîndurată, cu un șal vechi pe umeri. La despărțire avu să-i spună:
— Ești om bun, dar te-ai legat c-o femeie căsătorită. Dacă-i strici familia, vă tund pe-amîndoi pînă la piele! Nu te uita că sînt bătrînă! La o mînie găsesc în mine atîta răutate, că nu te salvează nici un procuror!...
Sandu rămase buimăcit. În ultimul timp și fără vorbele astea era răscolit de frămîntări, cînd se gîndea că Margareta, în afara clipelor fericite, își are viața ei, cu familie, copii.
— Hai, birjar, zi-i birjar! îl îndemna ea cu vorba cîntecului, daca el încerca să o întrebe ce ar face, pomenindu-se amîndoi față-n față cu soțul ei. Și noi avem dreptul la fericire, Sandule. Măcar un piculeț, chiar dacă o furăm. Așa e tinerețea, cu prihanele ei... Dacă n-ai mai fi tu, ajutorul tău, ochii nu mi s-ar mai usca de lacrimi...
Zbuciumul ei pentru gospodărie, pentru a finisa casa îl alerta și pe Sandu. O purta pe la ușile diferiților clienți ca să adune toate necesare pentru casă. Cînd trebuia să achite cumpărăturile, Margareta, parcă stingherindu-se, scotea din portmoneu banii, se achita, ca după o vreme să zică, într-un fel îndreptățindu-se:
— Banul se face cu trudă. Și cu frică, uneori... Unde-i interesul banului acolo poate persista și crima...
— Si cît o să mai muncești așa, ca o albină, dragă?
— Las’ că nu uit nici de suflet, le întorcea dînsa în șagă. Hai birjare, mînă faetonul spre palatul fericirii noastre! Doar acolo este fotoliul meu de ministru al culturii...
Acest îndemn îi aducea în casa lui Sandu și măcar pentru cîteva clipe se scufundau în hăul patimilor, uitînd de zbuciumul zilei încheiate...

* * *
În vara anului următor, din nou împreună cu sora ei Adelina, au mers pentru două săptămîni la izvoarele Slănicului. Sora mereu prefera să împletească pulovere cu lînă de Angora, stătea la sfat cu femeile venite să se odihnească. Lui Sandu și Margaretei le plăcea să rătăcească serile răcoroase prin colinele împădurite, numărînd pînă tîrziu noaptea stelele pe cer, le plăcea cabana, potecile pline de farmec și taine. Aici nimeni nu le încurca — nu se pomenea, spre deosebire de orașul lor, nici un derbedeu care ar înjura, nu întîlneau persoane în stare de ebrietate. Feriți de ochii lumii, în vecinătatea magnoliilor înflorite, îndrăzneau să se scalde, goi, în apa înspumegată a rîulețului ce venea din susul munților. La numai cîteva zile pielea lor se facu de ciocolată.
Lumea celor doi se izolase într-un spațiu ce nu depindea de nimeni, numai de Dumnezeu. Sora Adelina își făcu o cunoștință și nu-i împovăra prin nimic. Maragareta își despletea adesea părul ei învălurat, scăldîndu-se în apele Slănicului și captivînd toți vilegiaturiștii. Zîmbea și hohotea năstrușnic, alături de Sandu, dacă vreun turist străin se apropia cu camera de luat vederi ca s-o filmeze. Nu o interesa nici părerea Adelinei, nici ochii ce ar fi putut-o recunoaște... Se îmbrăca leger și mereu inventa ceva, dornică de a se zbînțui. În odaia din hotel se dezbrăcă odată goală-goluță și prinse a improviza elemente de striptease, pe care le demonstrau niște dansatoare, venite aici de prin regiunea Moscovei. În fața oglinzii făcea mișcări care-l întărtară și mai mult pe Sandu. Ea, veselă, apoi tristă, zicea parcă cu duioșie:
— Ce păcat că fericirea curînd va trece și iar o să mă întorc la vechile mele griji. Apoi, aruncîndu-se asupra lui în pat, ca o leoaică, începu să-l dezmierde: «Mînă, birjar, și du-mă-n noapte...».
Reîntors de la Slănic, Sandu avu multe griji la serviciu și nu se văzură o săptămînă. O întîlni ocazional, duminică, în unul din scuarele orașului. Margareta ținea de mînuță un baiețel mai mare și o fetiță mai mică. În urma lor pășea soțul, un bărbat subțire, înalt, atins în creștet de chelie. Observîndu-l, ea trecu pe-alături ca pe lîngă un străin, păstrînd o mină serioasă și indiferentă. Îndepărtîndu-se, Sandu multă vreme îi urmări, păstrînd jocul conspirației. Erau o pereche potrivită. Margareta părea că-și ține soțul la distanță. El cerca să-i spună ceva, iar dînsa parcă nici nu-l asculta, fiind întru totul preocupată de copii, care pășeau cuminți de mînă cu părinții. Întîmplător, îi prinse privirile care-i spionau de la distanță și îi aruncă, pe furiș, o ocheadă înfuriată, cu amenințări, dîndu-i de înțeles că trebuie să dispară de-acolo...
— Familia e un lucru sfînt, dragul meu, încerca dînsa să-l dojenească, cînd s-au revăzut a doua zi. Dragostea noastră nu-i decît un generator, un stimulent pentru ca ea, familia, să se facă mai trainică. Hai să ne înțelegem: eventual, dacă mă mai întîlnești cu familia, să te ferești cît mai departe de mine... Iar, pentru cînd sînt lipsă, și-mi duci dorul — poftim.
Și Margareta scoase din gentuță o fotografie de-a ei, înrămată. Din ziua ceea chipul Margaretei îl privea de pe noptiera din preajma divanului, la geamul larg al odăii, unde dînșii petreceau atît de des clipe din cele mai frumoase.
* * *
După acea întîlnire lui Sandu îi veni ideea să verifice dacă dragostea lor este sinceră și trainică. Hotarî să dispară. Își luă, fără s-o preîntîmpine, o deplasare într-un oraș portuar. Aproape o lună facu acolo o adevărată răzie printre agenții economici. Depistase o groază de evaziuni fiscale, dînd prilej organelor de anchetă să producă arestări masive printre boși de cel mai înalt rang. Despre isprăvile lui se vorbi în presă. Margareta află despre toate pe la sfîrșit de lună, stînd la masă într-o seară cu familia în fața televizorului. Se gîndi cu amărăciune că acolo unde există interesul banului urmările pot fi dintre cele mai imprevizibile. Un dor sălbatic începu să o frigă iar la inimă și nu avea răbdare să-l reîntîlnească, să-l dojenească, să fie din nou fericită. Revăzîndu-l peste o lună și jumătate, îl sărută de-a mărunțelul, iar după ce își mai potoliră patimile, îi zise cu mîhnire:
— Nu știu dacă-i bine ce-ai făcut. Statul nu e în mare cîștig, dar cei condamnați?... Te bucură faptul că stau la închisoare? Pricepi, oamenii vor căuta să se răzbune, iar tu nu ești ocrotit de nimeni... Știi că trăim acuma într-o societate coruptă, criminalizată... Iar dacă știi, atunci ce mă fac eu?
— Am depășit deja frica, zise liniștit și plin de curaj Sandu. Aseară, din partea clădirii mafiotului, vecinul meu, mi-au aruncat o piatră în geam. Nu m-am speriat, nici n-am chemat poliția. N-are nici un rost! Sectoristul e cumpărat demult cu tot cu mațe de către huiduma aceasta din lumea interlopă... Ce-a vrea Dumnezeu, aceea va face cu mine.
Despărțirea îi apropie și mai mult. Acum întîlnirile lor deveniră mai frecvente. Și numai cînd Margareta lua drumul spre casă, Sandu se simțea părăsit și uitat. Doar plimbările solitare cu feciorul în zilele de odihnă îi mai completau lipsa femeii dragi. «Ele, femeile, oricînd mi-au creat numai probleme, cugeta el descumpănit. Margareta își iubește familia, iar eu pentru dînsa nu sînt decît un refugiu permanent. Un amant ca mulți alții. După orice poezie vine starea de proză. O amantă, oricît de pătimașă, dacă nu te leagă ceva de ea, pînă la urmă nu e decît o simplă amantă... Margareta e altceva. Sau poate dînsa e mai cumpănită decît mine? Știe a-și stăvili la momentul potrivit emoțiile? Nu, trebuie să sfîrșesc cu această aventură... Romanul dintre un bărbat singur și o femeie căsătorită nu poate dura la nesfîrșit...»
Îl fulgeră un gînd să se întoarcă acasă, la părinți, să locuiască în casa bătrînească. Poate acolo va afla un suflet bun, va înjgheba o familie și va uita de chinurile care-i furară liniștea. Avea poate să ștearga orice urmă a trecutului său și să le ia pe toate de la început. Se gîndea că poate despărțirea și îndepărtarea de oamenii care te știu îndeaproape ar fi un prilej de uitare. Regăsi într-un block-notes vechi telefoanele uneia dintre femeile pe care le iubise. O săptămînă evită întîlnirile cu Margareta și plecă la acele mîngîieri demult uitate. Dar și această aventură nu-i aduse decît remușcări și repulsie. Dormea alături de altă femeie, dar gîndurile-i erau numai la ea. O oră de dragoste cu Margareta îi înlocuiau toate plăcerile avute cu celelalte femei din viața lui. Pînă la urmă se decise să accepte chinul alături de ea...
Cînd o revazu, vîntul, florile, soarele nu mai însemnau nimic pe lîngă chipul ei cu gîță bogată și setea de a o vedea azi, mîine, poimîine, o veșnicie nu-l mai părăsea. Cu fiece gînd de a se despărți de ea, valuri de dor o apropiau, o apropiau tot mai mult. O simțea, o simțea, o dorea, o dorea... Se îmbrăca frumos, își îngrijea exteriorul, iar lui totdeauna i-au plăcut femeile gospodine. Se simțea mîndru, cînd observa că nici un bărbat nu trecea pe lîngă ei indiferent. Dar fericirea asta îl frigea uneori ca un cuțit înfipt în inimă, care nu te lasă să mori, ci te plimbă așa, cu durerea prin lume, ca să te miri tu însuți de puterea vieții trupului tău. Odată, plimbîndu-se în amurgul serii pe o ulicioară mai intimă a urbei, conteni pentru o clipă lîngă ei o limuzină luxoasă, pe a cărei fereastră își scoase capul ras pînă la piele o nămilă cu lănțișor de aur la gît, cu ceas scump pe o mînă păroasă și-i strigă, țintuindu-l cu privirea:
— Nu vinzi duduița din colivie, jupîne?
Lui Sandu îi plăcu că bărbaților nu le scapă frumusețea Margaretei, chiar și după sticla întunecată a mașinii. Dar se simți frustat cînd colegul de la serviciu, văzînd-o numai pe un minut, cît îl aștepta în stradă, îi aruncă cînd ieșea pe ușă:
— Gîța asta am mai văzut-o... Călătorea într-o mașină guvernamentală... E frumoasă foc și-i atît de dulce!...
Fraza colegului îl ajunse din urmă cu ghimpele celui de-al doilea sens și, poate pentru prima oară, în inima-i scînteie focul geloziei. Hotărî să plece cu Margareta în pădurea de la Stănica, la vînătoare. Ea părea că așteptase de mult invitația, căci îl cuprinse patimaș, îl sărută ordonîndu-i copilarește:
— Mînă, birjare!...
În casuța din piatră albă, cu mansardă, petrecură o seară furtunoasă, la focul căminului, ascultînd freamătul neliniștit al stejarilor. Vîntul arunca în geamuri stropi mărunți de ploaie și frunze îngălbenite de tei. Singuri la gura sobei, gustau frigărui cu vin din poamă căpșună și dragostea părea să nu mai aibă margini. În toiul îmbrățișărilor fierbinți Sandu încerca să provoace discuția care o tot amîna de mai multe saptamîni.
— Crezi că idila noastră, dintre o femeie căsătorită și un bărbat singur, poate să contnuie la nesfîrșit?
— Birjarul meu iubit. Fii cuminte și nu fi neascultator. Peste o săptămînă plecăm amîndoi la Poiana Brașov, la Sinaia. Ești bucuros că balada noastră continuă c-o iubire adusă de către sfinții veacurilor trecute?
— Te-ai supărat cînd am încercat să te părăsesc? nu se ostoi bărbatul.
— Dacă o făceai înadins, te vînam oricum c-o lunetă, de pe acoperișul bordeiului tau. Nu uita că eu sînt Ministrul culturii!.. Și, după o pauză, îngîndurată, îi șopti cu voce plină de patimă și sinceritate: Tu ești speranța mea din urmă... Va veni o zi cînd îți voi spune multe adevăruri, pe care nici nu le bănuiești măcar.
— De ce nu mi le spui acuma?
— Păstrez și eu o taină, miraculoasă, pentru tine. Oare chiar atît de curios ești?
— Cît de mult aș vrea să-ți fie veșnic dor de mine, se predă bărbatul și-și scufundă fața în părul ei bogat și aromitor.
— Atunci, mînă, birjar...
Deși la serviciu începea o perioadă încordată, obținu de la șef învoire pentru două săptămîni. La Sinaia au cutreierat potecile munților, au schiat. Margareta dori să învețe a mînui volanul. Îi plăcea să stea în locul șoferului, să-l urmărească pe Sandu în retrovizor. De data aceasta erau numai în doi, cu lumea și mîngîierile lor...
Abia spre sfîrșitul aflării lor la munte, Sandu telefonă întîmplător fratelui, află că feciorul lui muri într-un accident rutier și fură nevoiți să se reîntoarcă acasă. «Iată cum e viața aiurită, gîndi Sandu, gonind spre casă. Tocmai cînd îți este mai mare dragul să trăiești, se amestecă durerea, răul...».
Drumul înapoi îl făcură mai mult în tăcere și mîhniți. Frînt de vestea neagră, îl podideau lacrimile. Margareta nu mai avea putere să-l liniștească. Se despărțiră apucînd fiecare drumul lui.
* * *
După Sinaia, viața de familie a Margaretei luă o întorsătură neașteptată. Soțul, pe care-l știa cu stăpînire de sine, indiferent la cele ce făcea ea la oraș, cum agonisea bani, o întîlni ursuz și bombă de capricios. Se încăpățina, nu vorbea cu ea și stătea la geam mereu îngîndurat, cu barba prinsă în palme, absent. La urechile lui ajunseră mai multe zvonuri despre aventurile ei, dar nu socoti de cuviința să-i ceară socoteală.
Și la serviciu o aștepta o surpriză. Șeful secției farmaceutice realizase multe medicamente din ajutoarele umanitare prin rețeaua de comerț și acum umbla val-vîrtej, cerîndu-i dimineața și seara dări de seamă, iscălituri pe documentele de contabilitate. Intervenise în toată afacerea parchetul general și dînsa nu-și vedea capul de griji. Medicul-șef era mereu chemat la cercetări, iar într-o zi, exaltat, îi zise cu răutate vădită:
— Ai fi putut să legi concubinaj cu orice prăpădit, numai nu cu un inspector fiscal! Amantul dumitale-i o bombă cu efect întîrziat! Oare ești atît de nechibzuită?!
La început Margareta se miră — de unde pînă unde știe șeful despre relațiile ei cu Sandu. Dar foarte repede își dete seama: de cînd a facut cursuri de contabilitate și a început să deservească, pe lîngă serviciul la policlinica stomatologică, firma farmaceutică, a prins firul unei clare și aprige lupte dintre fisc și afacerile tenebre. De cele mai multe ori, duelul se termina cu o sumă frumușică în buzunarul factorului fiscal, dar, evident, de zece-cinsprezece ori mai mică decît o eventuală amendă, dacă nu și ceva mai complicat. Sandu bănuia că în afacerea cu medicamentele era implicat și vecinul-mafiot, cu geamurile întunecate, dar nu avea de unde să știe că aici este amestecată și Margareta. Cît despre dînsa, femeia înțelesese că bărbatul cel mai drag din lume încălcase regula de joc dintre fisc și lumea rechinilor tenebri. Dar ce are a face ea aici? Și se îngrozi, cînd înțelesese că ea ar putea fi tocmai șurubașul răzbunării. «Doamne, ce să fac? Ce-o să fie mai departe?»
Era ca fiartă în oală. Prima la care alergă după consolare fu sora Adelina. Ascultînd-o, aceasta îi zise indiferentă, parcă în zeflemea:
— Ești la vîrsta cînd trebuie să răspunzi pentru ceea ce faci.
— Sandu n-are nici o atribuție la descoperirea afacerilor șefilor mei. Fiecare vrea bani mulți. Șeful a primit partea leului, eu abia de mi-am acoperit nevoile casnice.
— Știu ei cum și pe cine trebuie să se răzbune, n-ai grijă, zise Adelina. Încearcă să te prefaci că nu vezi nimic, trăiește cum ai trăit. Dar... îndepărtează-l pe Sandu din viața ta. O să fie mai bine și pentru tine, și pentru el...
Se gîndi să se retragă, dar nu mai avea încotro — șeful nu o mai asigura că se află în umbra unor oameni sus-puși și mari. Acum nu o tăia capul cum o să se descurce: toate documnetele au fost deja sechestrate. Începu să scape grijile familiei, copiilor. Soțul rămînea în aceeași înțepenire și nu îndrăznea să-i spună ce teamă o cuprinse.
— De cînd ai îndrăgit curorturile, ai uitat cu totul că avem casă, că avem copii, îi zise bărbatul într-o seară morocănos.
Ea nu mai putu ține piept stresurilor și, ca să se răcorească, izbucni în hohote de plîns. Degetele-i tremurînde ba despleteau, ba împleteau gîța. Manichiurile vișinii se afundau în șuvițele de păr, părînd niște mergelușe răscolite prin tăciuni. Cînd se mai potoli, printre suspine, începu sa se tînguie:
— Am și eu nevoie de un soare, de lumina în toate greutățile pe care le întîmpin... Nu pot ține piept singură la toate poverile...
— Nu e bine cînd încerci să-ți amăgești destinul. Nu uita că oamenii au ochi să vadă, urechi să audă și limbă să vorbească...
Voi să-i cadă în genunchi, să se spovedească de toate păcatele de care se simțea vinovată în fața lui, dar Isaie, parcă citindu-i intențiile, făcu un gest că n-are nevoie de nici o explicație și-i zise:
— Nu se întîmplă nimic. Să fie sănătoși copiii. Ei au să ne judece, cînd vor crește mari.
— Vreau să te rog ceva, bărbate, îngînă Margareta într-un miez de noapte.
— Să mă rogi?
— De se-ntîmplă ceva cu mine, să duci copiii să-i crească Adelina. Ei pentru tine au să fie o povară, dacă ai să vrei să-ți faci altă familie, cu altă femeie...
— Ce te apucă cu prostii din astea? Þi-am spus: nu s-a întîmplat nimic. Uităm de toate. Nu-i familie fără certuri...
Se decise să evite cu insistență întîlnirile cu Sandu, deși el o telefona peste fiecare ceas la serviciu. O aștepta la stația «Rebreanu», plin de frămîntări și necaz din cauza pierderii feciorului, nepricepînd ce se întîmplă cu el, de ce se ascunde Margareta.
Îl cuprinse un val sălbatic de gelozie. În zilele cînd n-o întîlnea, sîngele îi clocotea în vene. Veni de cîteva ori cu mașina pînă la poarta casei ei, dar nu cuteză să intre în gospodărie străină. Urmări de la distanță cum se jucau în ogradă cei doi copilași ai femeii lui iubite și regreta acum ca nu sînt ai lui.
* * *
Îl telefonă chiar ea, la sfîrșitul unei zile de muncă:
— Ai emoții, lighioană? încerca să pară degajată. Ma aștepți în bordeiul tău cu șampania la rece, cu frigăruii pe jăratic?
— Te caut de-o veșnicie...
— Eși în stradă, dar nu mă aștepta la locul obișnuit, ci în scuarul gării. Așa trebuie...
— Zbor la tine!
După două săptamîni încheiate Margareta era mai frumoasă și mai seducătoare și el, cu tot necazul trăit în acest răstimp, dacă i-ar fi propus să-și pună capăt zilelor pentru ea, ar fi facut-o fără a sta pe gînduri. Uitînd de doliu, făcu ca în salonul lor să se răspîndească melodia Mariei Tănase.
— Iubește-mă, șopti dînsa ștrengărește și prinse a cînta odată cu marea artistă:
«Numai inima nu-i piatră,
Ea nu uită și nu iartă...»
— Poate întîlnirile noastre îți aduc neplăceri? și inima lui începu să tremure ca nu cumva Margareta să-l ia în serios.
— Vorbești tăclale, birjare! Mînă căluțul spre castelul desfrîului nostru... Deși, cîndva, cînd o să mă satur de tine, te voi părăsi.
S-au iubit aprig, cu patimă, contopind într-un singur eter două inimi, un cer cu stele clare, care-i străjuiau la geamul larg, cu perdele vișinii, amintindu-și despre seara din casa pădurarului de la Stănica. Cînd veni ora despărțirii, Margareta îl sărută lung și dulce, apoi, deodată desprinse crucilița de aur și i-o prinse la gît.
— Nu mă refuza. Să o porți totdeauna și să știi: fără tine, viața mea nu mai are nici un sens, birjare! Nu te-am întrebat niciodata: te supără această poreclă?
— Mă amuză!
— Dar mai am o rugăminte.
— Îmi place vocea ta catifelată în seara rugăminților majore.
— Vreau ca de azi să nu mă petreci pînă la stația «Rebreanu», dar... să mă lași pe-aproape, printre casele celea înalte...
Opri mașina în vecinătatea unui bloc din preajma stației terminus. Margareta ieși, parcă furișîndu-se; el o urmări prin retrovizor cum se pierdu printre umbrele arborilor, cu pași eleganți, mărunți, în pardesiul ei roșcat. Închise ochii, zîmbi dulce chipului care stăriua în imaginația lui și care pleca fericită de la el. După clipele trăite cu femeia dragă, îi veni gust de petrecere și cum nu era ora chiar tîrzie, plecă îndată la fratele, soția căruia tocmai scotea plăcintele din cuptor. Au mesit «ciupind» cîte-o cinzeacă, apoi mai trecu pe la vărul Nicolae, care venise în ajun și se întoarse pe la miezul nopții în casa lui, unde mai domnea mirosul cald al Margaretei. Matușa Vera care mai era afară, zise plină de admirație:
— Ce minune de femeie! Vecinul din cetate o privește mereu prin geam cu ocheana... Dumnezeu să te învrednicească!
...A doua zi plecă la serviciu mai devreme. În garajul din preajma oficiului, spălă mașina de noroi, apoi participă la o ședință din cabinetul șefului și cînd reveni în biroul sau, îl surprinse la telefon vocea Adelinei:
— Unde-ați fost aseară, farmazonilor?
— Are mare importanță pentru tine? socoti că nu e dator să-i raporteze.
— Vorba e că Marga n-a tras acasă și bărbatul, copiii o caută peste tot. Dacă-i la tine, hotărăște-i să plece tot acuma acasă, că-i bucluc.
— Aseară ne-am despărțit în stația «Rebreanu». Mai mult nu știu nimic.
— Nu spune povești! Batrînele care vînd răsărită spun că n-au văzut mașina ta aseară.
Urmă o pauză lungă în receptor. Apoi, Adelina, pe un ton mai împăciuitor:
— Hai s-o căutam. Poate, doamne ferește, a nimerit la vreun spital.
Întreaga zi cutreierară spitalele, secțiile de poliție, dar zădarnic. Au căutat-o și a doua zi, și a treia...
— Spune, te rog, adevărul, îl cerceta tot mai insistent Adelina. Nu vreau să afle soțul ei despre relațiile voastre. Știu c-o iubești. Poate-ai ascuns-o în casa pădurarului și n-o lași la familie?
— Mergem s-o căutam peste tot, propuse Sandu, îngrijorat și el de-a binelea; barba i se acoperi cu broboane de sudoare.
Sora găsi în dormitorul lui doar un pulover de-al Margaretei uitat atunci seara... La despărțire însă, observînd crucilița de aur pe gîtul lui roșcat și păros, se înspăimîntă:
— De ce e la tine?
— Margareta mi-a dăruit-o.
— Am zis odată c-o să se termine rău aventura voastră! Apoi, dînd cu ochii de fotografia Margaretei, o trînti cu furie în podea să-i sară așchiile ramei. Cu ochii în lacrimi, fără a-și lua rămas bun, ieși pușca din casă ca să nu se mai întoarcă niciodată.
... Trei săptămîni rudele Margaretei au fost în căutari disperate. Apoi au anunțat procuratura. În declarație îl bănuiau pe Sandu în dispariția ei miraculoasă. Ultimul în seara ceea o văzuse el.

* * *
— Mărturisește, unde ți-i găgioala, îl luă frontal procurorul, un bărbat cu mustăți negre, mic de statură și foarte gras, mestecînd mereu o țigară cubaneză în dinți și punîndu-i din capul locului cătușele pe mîini. Avem informații că tu ai fost ultimul care-a văzut-o. Ajută-ne, să dezlegăm cumva enigma. O iubești doar...
— Dac-aș ști unde se află, oftă Sandu, m-aș duce neîntîrziat și-aș aduce-o... în rochie de mireasă.
— Așa-i, carevasăzică, oftă omul legii lung, fixîndu-l cu priviri pătrunzătoare prin ceața fumului plumburiu. Semnează, carevasăzică, aici.
Îi desfăcu cătușele și Sandu semnă pentru întîia oară un proces verbal întocmit asupra lui.
— Pleacă de te mai gîndește, îi zise procurorul, admirînd frumusețea femeii de pe fotografia ce o tinea în mînă. Și nu uita: dac-auzi ceva despre ea, anunță-ne imediat, fie ziuă, fie noapte...
Pus sub banuială, sora Margaretei, colegele ei de serviciu îl ocoleau acum. Trăia zile încordate — îl frigea dorul de ea, vroia să-i audă glasul, glumele, și totodată îl scutura în spate gîndul că în dispariția ei e pus sub negre bănuieli. După discuția cu procurorul, simțea pe mîini tot timpul cătușele reci de fier. Apăsat de gînduri, își accidentă «Renualt»-ul la o cotitura, dînd într-o bordură. Îl repară o zi întreagă și din lipsă de bani, nu mai vopsi locul îndreptat. Se puse iar pe căutat, dar zădarnic. Seara, cînd revenea acasa, privea îndelung cele două fotografii din ramă — a fiului și a Margaretei, străjuind telefonul în speranța că poate-poate va zbîrnîi și la receptor îl va chema o voce de catifea, plină de farmec:
— Alo, birjare!...
Mai fu chemat o dată la convorbire, procurorul, punîndu-i aceleași întrebari, dar neizbutind să afle ceva, îl petrecu pînă-n prag, parcă cerîndu-și scuze pentru deranj și trăgînd amețit din țigară:
— Rudele, carevasăzică, ne bombardează cu reclamații, cerînd arestarea dumitale. Dînșii presupun că dispariția Margaretei este legată numai de relațiile voastre. N-avem încotro, trebuie să verificăm...
Sandu hotarî să se ducă la o vrăjitoare din mahalaua Teleneștilor. Þiganca îi spuse ca Margareta se află în stapînirea a trei persoane: doi bărbați și o femeie, îmbrăcată în alb, care o chinuie într-o încăpere, undeva la poalele pădurii și nu se știe dacă va scăpa cu zile. Îi mai spuse că și pe el îl asteaptă o grea cumpănă... Două femei doresc să-l omoare. Dacă va trece cumpăna, are să trăiască mult, peste 90 de ani... Iar Margareta, unde se află, strigă, cere ajutor, dar scăpare n-are... O mai căută la casa pădurarului de la Stănica, pe la rude, cunoscuți, dar de fiecare dată venea acasă disperat. Se fereca în durerea sufletului său. Cei care-l cunoșteau, nu-l mai telefonau. Doar din cînd în cînd cîte-o voce anonimă îl amenința la receptor, punîndu-i în vedere că va fi asasinat, dacă nu se va găsi Margareta.

* * *
La o chindie de octombrie, doi tractoriști, terminînd aratul lanului din preajma Ineascăi, se opriră în dreptul fîntînii lui Glod, ca să toarne apă în radiator. Căldarea de la cumpănă lipsea. Sloboziră caldarea lor în adîncul pietrelor, dar vadra se lovi de ceva tare. Unul aruncă un bulgare, crezînd că a secat apa, dar se auzi un plioscăit clar. Luă atunci o oglinjoară din buzunar, vînă razele soarelui și le îndreptă spre adînc. Descoperi plutind în oglinda apei un obiect negru ca smoala. Aduseră o cangă și amîndoi prinseră să tragă greutatea la suprafață. Era ceva într-un sac, dar aproape de inelul colacului, cînd să pună mîna pe el, pînza lui se rupse și sacul căzu cu zgomot înapoi. Au mai îndreptat tot atunci fascicolul de lumină al oglinzii și s-au cutremurat: din pînza ruptă a sacului stîrcea un picior de om...
Sosind la fața locului, polițiștii, cu măști antigaz, au coborît în fîntînă, au legat sacul cruciș și l-au tras la suprafață în văzul mulțimii adunate. Sacul ascundea cadavrul unei femei în descompunere, fără haine, tunsă chilug; craniul purta în față și din spate, amprentele unor lovituri de rangă cu fileturi. Expertul legist, după autopsie, stabli că toate coastele cutiei toracice sînt strivite, fapt ce sugera versiunea unui accident rutier. Din imposibilitatea de a identifica cadavrul, după ce fură luate toate amprentele, probele, victima fu transportată pentru cîteva zile la morga din Orhei. În aceeași seară televiziunea republicană, Ministerul de Interne anunțară că în fîntîna din preajma Ineascăi a fost depistat cadavrul unei femei de 20-22 de ani, cu amprentele unei morți violente, cu semne de viol. Criminalii au imitat un accident rutier... Se demonstră și fotografia cadavrului în descompunere, care nu fusese identificat. Dupa cîteva zile, fu înhumat, sub un numar special la cimitirul din localitate. Organele abilitate deschiseră o anchetă penală...
Apoi surveni imprevizibilul... Se descoperi că în ultimele luni în organele de anchetare nu era cunoscut nici un caz de depistare a cadavrelor neidentificate. Fuseseră somate multe persoane cu posturi de răspundere din organele ordinii publice. Procurorul burtos, iritat de insistența rudelor, chemă pe Adelina și Isaie, le demonstră caseta video cu cadrele lugubre despre victima scoasa din fîntîna lui Glod. După demonstrări repetate, Adelina găsi ceva asemănare cu Margareta...
— Victima are numai 20-22 de ani? încercă să precizeze Isaie.
— Concluziile expertizei în asemenea cazuri sînt, carevasăzică, foarte aproximative, recunoscu procurorul cu vocea-i gravă, tragînd lacom din țigară.
În aceeași zi, la morga din Orhei avu loc procedura de identificare și, în prezența rudelor, Adelina își recunoscu sora după dintele de aur și manichiură, iar soțul ghici alunelele care se mai pastrau pe coapsa stîngă...
Cum victima fusese descoperită în fîntîna din marginea Ineascăi, satul de baștină al lui Sandu Ailenei, procuratura consideră bănuielile rudelor întemeiate. Pînă în seară inspectorul fiscal fu arestat.

* * *
— Acum o sa-ți amintești totul, canalie! tuna procurorul țintindu-l cu ochi răutăcioși și punîndu-i din nou cătușele pe mîini. Fabula asasinării ne este deja cunoscută... Carevasăzică, ai comis omorul în casa ta. Dupa ce ai dezbrăcat și tuns victima, pentru a n-o putea nimeni identifica, ai pus-o în portbagajul mașinii, ducînd-o într-o fîntînă părăsită din preajma satului dumitale... De ce ai facut-o, nemernicule?
Sandu nu izbuti să scoată un cuvînt. Un nod amar și înăbușitor îi sugruma glasul, răsuflarea. Privea bleg la fotografiile pe care procurorul i le înșira pe masă, cătușele îi smulgeau mîinile din umeri, pe fața-i neberbierită prinseră să-i curgă șiroaie de sudoare. Îl treceau cînd fierbințeli, când fiori de gheață.
— Nenorocita mea, Maragareta... șoptiră buzele lui speriate.
— Vecina dumitale, Vera Chirică, ne-a spus că în seara dispariției acestei femei, ai spălat portbagajul, iar mai tîrziu l-ai și vopsit... Ca să speli urmele de sînge, canalie!
În birou intrară doi polițiști, îl înșfăcară de subsuori și îl împinseră cu brutalitate în duba din curtea procuraturii. Mai dovedi să prindă privirile pline de răutate și blestem ale rudelor Margaretei, care boceau în preajma clădirii vechi, cu pereții triști și geamurile arcuite. Auzi chiar o voce plină de durere, strigînd ceva despre judecata lui Dumnezeu:
— Criminalule! Ai ucis mama a doi copii și ne-ai nenorocit și pe noi...
Cum numai fu îmbrîncit în celula penitenciarului, ușa de la intrare se deschise vraiște și asupra lui Sandu tabărîră două mătăhăli, lovind cu pumnii și picioarele în el, ca într-un sac cu paie. Înainte de a se retrage, îl mai snopiră cu reteveiurile. Cînd își veni în fire, fu scos la lumină, într-un cabinet puturos, unde-l aștepta procurorul cu mustăți negre și țigareta obișnuită în dinți. Facu sever către lucrătorii docili ai penitenciarului:
— Prea v-ați stăruit... Alcătuiți măcar cumsecade procesul-verbal... Unde-s explicațiile martorilor că bănuitul a opus rezistență în momentul reținerii? Apoi făcu către arestatul încovoiat și însîngerat: Ascultă, canalie! Probe directe, deocamdată, nu avem, carevasăzică, dar să știi că noi nu sîntem chemați să scoatem cartofi, ci să descoperim crime. Nu încape nici o îndoială ca asasinatul femeii este trebușoara ta. Faci benevol autodenunțarea sau o să te ajutăm noi să scrii cum s-au întîmplat toate?
— N-am nici o atribuție la acest omor, se gîngăvi Sandu. Nu mă chinuiți în zadar...
— E obraznic pederastul! clănțăni o voce printre zîngănitul ușilor grele de fier. Îl facem să vorbească în versuri, pînă mîine dimineață...
— Sărmănelul, încă nu cunoaște viața pușcăriilor noastre, despre care habar n-au nici miniștrii, pînă nu nimeresc aici, cugetă în voce un locotenent cu dinți de metal.
Fu îmbrîncit iar în celulă. Încercă să se dezmeticească, dacă sufletul i-a rămas în trup sau l-a părăsit. Căuta să-și reamintească ce s-a întîmplat cu el în acest scurt răstimp, dar gîndurile păreau să înoate haotic într-o mocirlă vîscoasă. Sîngele i se închegase pe buze, în nas, pe haine... În jur era beznă. Doar un mic fascicol de lumină pătrundea din coridor, prin crăpătura subțire a ușii de metal. Deodată auzi parcă niște voci bizare, simți că cineva îl gîdilă la picioare. Pricepu că sînt guzganii, care foiau în jurul lui. În acea realitate tulbure, i se păru că aude o voce foarte cunoscută și scumpă: «Mînă, birjare!. . » Două lacrimi mășcate se rostogoliră peste sîngele închegat. Nodul din gît creștea să-l sugrume, să-i oprească răsuflarea. Un scîncet înfundat se rupse din ființa lui chinuită.
Trecu vreme multă, pînă fu iarăși scos la lumină, unde-l aștepta acum locotenentul cu fața obosită, străjuind la masă cu o foaie curată și un pix.
— Vei scrie benevol, unde-ai îngropat hainele, gîța Margaretei... Tot, de-a fir a par...
— Aș dori și eu să știu, șopti Sandu, chircindu-se de durerea ce i-o produse bătaia de odinioară.
— El vrea plăceri! rîse o voce camuflată după zăbrelele unei celule. Priviți la poza lui de pederast.
— Închideți lioarba, putregaiule! reproșă acelei voci locotenentul și se adresă din nou lui Sandu: Te întreb ultimă oara: o să recunoști crima? Și fără să-i aștepte răspunsul, începu să-l amenințe: Sîntem în afara oricărui control. Facem aici ce dorim, numai să descoperim crimele
— Credeți-mă, eu n-am nici o vină...
— Duceți-l la plăceri! răcni deodată, descumpănit, ofițerul.
Fu dus din nou în celula neagră. Abia răsuflă, cînd simți că pe lîngă ușă trec niște duduițe cu pași mărunți și chicoteli desfrînate. O voce șoptită le ordonă:
— Intrați cîte una în camerele deschise. Aveți pentru relații doar o oră. Cînd vă chem, îndată să-mi ieșiți în coridor.
Curînd în jurul lui Sandu, parcă din pereții umezi, străbăteau gemete de plăcere, slobozite de prostituate... Fuseseră aduse clandestin din oraș, pe o ușă tăinuită, ce dădea în stradă, de temnicerii penitenciarului, ca să satisfcă plăcerile deținuților. O voce de bărbat slobozi peste un ceas un ordin și toate duduiele ieșiră din celule, strecurîndu-se în stradă, unde le așteptau mașinile negre ale proxeneților.
— Auzi, Mitrule, adună fiarele care s-au scăldat în plăceri și ticsește-le în celula ceea din subsol... Pentru patru curve au plătit bandiții, numai o sută de dolari.
— Lumea moare de foame aici, după ziduri, dar satanele astea nu-s mulțumite că au agonisit într-o oră o sută de dolari, se auzi o voce revoltată.
— Închideti lioarba, putregaiule!
Probabil îi era ruptă o coasta, nu putea să se întoarcă și stătea aplecat, îngenuncheat parcă. Coțcăitul guzganilor se auzea tot mai pronunțat și, înfricoșat, să nu cadă pradă rozătoarelor, lovi ușurel în ușă, chemînd santinelele. Se deschise ferestruica și o voce îl întrebă printre sughițuri:
— Ce-ți dorește rînza? E după miezul nopții...
— Guzganii, șopti Sandu.
— Credeam că la ora asta vrei să te spovedești, iar tu te dorești în palatul Versailles.
— El vrea plăceri! chicoti o voce obraznică din celula vecină.
— Poate că i-a sosit ceasul, rînji omul pazei, zîngănind cheile. Se auzi cum se deschide o ușă de metal, apoi pași tiptili. Cineva se apropia de ușa lui. Și iar vocea temnicerului, preîntîmpinînd: Numai fără victime, claponilor! Vreți amor? Banii încoa!
— O sută, anunță vocea hîrcăită și chicoti înfundat.
— Intră de-l fă cocoșel, mizerie! se mai auzi vocea gravă și cazonă.
Zăvorul de la ușă căzu și asupra lui Sandu tabărîră doi inși, care prinseră a-i rupe pantalonii, pricinuindu-i dureri sfîșietoare. Și, în timp ce santinela zăvora la loc ușa, să se facă întuneric beznă, iar guzganii speriați dispărură prin găurile lor, unul îl înșfăcă brutal de urechi, aplecîndu-i capul spre burtă, și ținîndu-l așa. Celălalt, lăsînd să-i cadă patnatalonii, îl cuprinse pe de la spate cu ambele mîni de talie, tocmai să-și înfigă unghiile... Apoi, cînd tipul, după mișcări zbuciumate, însoțite de răcnete de plăcere, își încheie mendrele, se schimbă cu celălalt... Sandu cazu ca o petică la podeaua rece de beton...
— Peste nouă luni are să nască, blegul! se auzi o voce, rîzînd cu poftă, ca îndată să ordone subalternilor: Ia, aveți grijă sa nu-l sfîșie guzganii. Dacă mai aveți dolari, pentru un seans — cocoșelul ista vă stă la dispoziție!
Iar se deschise vraiște ușa celulei, apăru o umbră de bărbat, care aruncă pe neașteptate peste Sandu o căldare cu apă clorurată, pentru dezinfecție... Pînă în zori își pierdu cunoștința și nu mai ținea minte ce se petrecu cu el. Își reveni doar atunci cînd în fața lui stătea burtosul procuror, tragînd din pipă și întrebîndu-l întăritat:
— Cum ai odihnit aici, noaptea?
— N-am nici o vină, abia rosti Sandu. Lacrimile-i șiroiau pe față fără voia lui. Pentru Dumnezeu, credeți-mă, căutați adevarații criminali...
— Aici toți devin credincioși, neprihăniți, facu procurorul enervat. Dar cine comite atîtea crime? Am devenit o societate criminală! Lumea se înspăimîntă, iar noi sîntem veșnic bănuiți că chinuim oamenii și-i punem la dubală... Apoi adăugă oțărît și obosit: Carevasăzică, am percheziționat casa dumitale, mașina, cu raze ultraviolete, dar n-am găsit nici o probă ce ar demonstra complicictatea la omor. Și n-am descoperit crima numai de aceea că ai lucrat foarte bine. Ai reușit să ștergi urmele ca un detectiv sadea. Trebușoara însă e a dumitale...
După această convorbire Sandu fu supus controlului medical. Doctorul penitenciarului îl unse pe alocuri cu iod, iar cînd se plînse că îl dor coastele, cel în halat alb, scoase din buzunar o pastilă de analgină, o rupse în două și i-o întinse:
— Jumatate pentru coaste, cealaltă — pentru gust de mîncare. În aceeași zi îl vizită avocatul, care-i ajută să facă o reclamație Procurorului general pentru torturile la care fu supus și-l asigură că-l va apăra cu mare interes, considerîndu-l nevinovat. La despărțire îi transmise vorbă de la frate și părinți, precum și o cordeluță din poale de patrafir preotesc.
— Să te rogi lui Dumnezeu, îi zise avocatul. Uneori nici noi nu putem face nimic cu bestiile de-aici. Statul se criminalizează, Sandule! Cuiva, sus, îi convine haosul...
Avocatul, îl mai ajută să scrie o contestare a mandatului de arest în instanța de judecată, dupa care îl lăsă iar pentru cîteva zile cu speranța că va fi eliberat de sub strajă. Pînă în seară fu strămutat în altă cameră, cu paturi în două etaje. I s-a făcut o injecție, care-i mai potoli durerile. Era numai cu un locatar sadea al pușcăriilor, cu tatuajuri pe spate și pe burtă, vorbind cu argouri. Insul nu-i permise să închidă un ochi două zile și două nopti, tot întrebîndu-l dacă nu are coșmaruri legate de asasinarea tîrfei celea de muieri. Apoi, în locul acestuia, veni altul, framîntat de aceeași curiozitate: unde a omorît-o, cum a tuns-o, cum a dezbrăcat-o și unde a îngropat hainele, gîța. De unde a luat sac cubanez, care-i o raritate acuma pe la noi...
Aproape că nu închise un ochi în restul zilelor. La insistența avocatului instanța examină legitimitatea mandatului de arest și, în prezența procurorului, îl declară nelegal. Spre nemulțumirea rudelor Margaretei, Sandu Ailenei fu pus în libertate.
— Cum de-ați îndrăznit să-l apărați pe un criminal?! se napustiră asupra avocatului rudele ce nu se mai dezlipeau de clădirea judecătoriei. Asasin al unei mame cu doi copii...
Mînia acestora îl treziră din starea de absență totală, în care se scufundase. Sandu se întoarse spre nemulțumiți și spuse răspicat:
— Eu am iubit-o, sînt gata să mor pentru ea. Dar n-am nici o atribuție la omor...
— Ticălosule! îl petreceau glasuri care mai de care revoltate.
— Bravo, îl bătu pe umăr la despărțire procurorul. Ai reușit, carevasăzică, să obții grațierea. Dar să știi, băiete, peste un an, peste doi, totuna descoperim crima dumitale și de-acum eu singur am să cer pedeapsa cea mai aspră... Sîngele de om nu se șterge niciodata de pe conștiința asasinului!

* * *
Reveni acasă descumpănit, indiferent la toate. Parcă nici nu-i trase atenția mătușii Vera care-l întîlni cu privirile înlăcrimate de compătimire. Nu o auzi nici cînd îl întrebă de nu are nevoie de ajutorul ei... Nu-l mai dureau coastele stîlcite, rănile de pe urma batăilor. Îl durea amarnic sufletul. Căzu peste el o scurgere tîmpă de timp pustiu, gol, fără nici o speranță, fără nici un sens. Doar din vreme-n vreme, ca un ecou surd, îi revenea în memorie, distrugîndu-l, tabloul batjocurii pe care o suportase de la cei doi homosexuali. Nu scăpă de această senzație nici peste cîteva zile, cînd procurorul îl înștiință pe el și pe rudele Margaretei, că dosarul contra lui Sandu Ailenei se clasează din lipsa dovezilor și a probelor.
...Ziua ceea îi fusese de greu blestem. Rudele asasinatei îl blamau înfuriate, promițindu-i că-l vor stîrpi de pe fața pamîntului, dacă justiția este coruptă și nu poate face dreptate. Scoase mașina din garaj, împrumută bani de la mătușa Vera și trecu în revistă toate cărările, pe care le cutreierase cîndva împreună cu cea mai iubită femeie din viața lui. Cumpără apoi o coroană din flori roșii, vii, și cu anevoie găsi mormîntul Margaretei. Prinse coroana de crucea puternica de stejar, privi o vreme cum fîlfîia în bataia vîntului panglica, pe care scrisese simplu: «Celei mai iubite femei, de la birjar» și stătu acolo, singuratic, în vîrful dealului, înconjurat de morminte proaspete, pînă pe cer prinseră a licări primele stele și luna, acoperită de nori răzleți și grei...
Cînd ajunse acasă, începu să bureze și peste geamul larg se scurgeau lacrimile cerului. Pe pervaz, indolente, dar senine și pline de voluptate, străjuiau cele doua fotografii, cu chipul gingaș al Margaretei și, plăpînd, al fiului.
Deschise toate ușile casei și vîntul umed începu să joace ușor perdelele... Apoi scoase de pe perete arma, o încărcă cu două cartușe, potrivi capatul țevilor în gură și apasă dintr-o dată pe ambele trăgaciuri...

Cele mai bengoase minuni în destinul omului se pot întîmpla atunci cînd el încearca să-și pună capăt zilelor. Clipa fatală din acea noapte se sfîrși surprinzător pentru Sandu Ailenei... Apăsînd de ambele trăgaciuri, țevile armei rămăseseră mute... Deodată el se pomenise în starea ostașului, într-un moment de răgaz al unui război greu, obositor și veșnic. În strada pustie lătrau cîinii. Vîntul vuia enervat la fereastră, perdelele tremurau în valuri, rasturnînd sticla și paharul, facîndu-le țăndări pe podea. Holba ochii înnebunit, avînd presimțirea că nu vede nimic în jurul lui. Îi clănțăneau maxilarele, mîinile i se slabiseră și scăpă arma jos. Două împușcături asurzitoare urmară una după alta, ca printre pereții casei să șuiere gloanțele rătăcite... Doar o clipă îl despărțise de trecerea lui în veșnicie. Mai trecură momente grele de haos în gînduri, pînă desluși huruitul unei mașini grele ce trecea pe drumul umed de peste geam... El încleștă pumnii, închise geamul, dadu un picior armei, ca să ajungă undeva sub divan. Toată ființa lui triumfă. O voce lăuntrică țipa ca să-i desfacă pieptul: «Sînt viu... Trăiesc! N-am murit și... Trebuie sa trăiesc!!!»
Pînă la amiază chemă niște meșteri și instală la intrare o ușa grea de fier, schimbă toate lacătele geamurilor, permută mobila dintr-o odaie în alta, puse portiere negre, ca să nu să se vada lumina de-afară. Cînd meșterii plecară, el se lungi pe divan, ținti privirile în tavan și se pomeni cu gîndul că este... nemuritor, că, odată ce moartea l-a ocolit, el va trăi o veșnicie. Un zîmbet malițios, cu nuanță lugubră i se contură în colțul gurii, buzele-i musteau în salivă, cu un ușor tremurici. Puse oglinda înaintea sa, scoase din frigider două sticle și prinse a bea încontinuu șampanie, ciocnind cu sine tot șoptind deslușit și rece: «Sa fii sănătos, birjare! Sănătate și viață îndelungată!» Neobservat pentru el, noaptea se topi cu tainele ei. Către zori oboseala îl doborî într-un somn adînc și greu. Dormi o zi și-o noapte... Prin cap huruiau șenilele tancurilor, lătrau cîinii, rîdeau femeile; doi copii, cu voce nenorocită, disperată o chemau în ajutor pe mama... Trezindu-se, buzele-i vinete parcă mai continuau sa șoptească victorioase: «Eu trăiesc! Trebuie sa trăiesc! Și n-am să dau voie nimănui să-și bată joc de mine...». Ochii lui migeau răutăcioși, declarînd că se va război înverșunat cu toți care încearcă a se gîndi că el este asasinul Margaretei. Deși, de la ea i s-au început și multe rele în viață... Da, da, de la ea... Iar dacă ea nu mai este, oare dînsul trebuie să-și ducă existența în chinuri, în necazuri permanente? Viața e unică, trecătoate. Unul trăiește, altul pleacă. Așa e de cînd lumea și pămîntul!.. Deodată el își roti privirile prin toată odaia învăluită de lumină, luă fotografia femeii iubite, o ținu o vreme în dreptul inimii, care zvîcnea ca turbată, apoi o... trînti cu furie de podea făcînd-o țăndări... Tot atunci, cu mișcări învălmășite adună țăndările cu mătura într-un pachet de celofan, pe care-l aruncă în fundul sobei. Mai aruncă din urmă niște hîrtii, le dădu foc și totul se prefăcu în cenușă... Trebuia să scape de chinuri cît mai repede... Prea tare îl ustura sufletul, care-i cerea o izbăvire de necazurile cuibărite permanent în el. Mai încercă prin mișcări stîngace de mînă să facă gimnastică. Flutura din cap aidoma unui cal nărăvaș și parcă-parcă arunca de pe umeri o povară grea ca de plumb. Apoi se băi, avînd lîngă cadă aprinsă o lumînare de parafină. Precum obișnuia uneori să se relaxeze, privea făclia îndelungat, cu privirile-i reci, fără să clipească... După ce își șterse corpul cu un ștergar aspru, îmbrăcă halatul lung, ce stătea pe el ca o mantie de preot, își călcă pantalonii, cămășile. În dricul amiezii, după multe-multe zile, se îmbrăcă îngrijit, ca un mire și ieși în oraș. La volanul automobilului, care tot timpul i se părea că aduce a miros de sînge, porni în direcția unde locuia soția fostului demnitar. N-o văzuse demult. Trebuia să-i fie dor. Înainte de întîlnire, însă, trecu pe la cancelaria judecătoriei.
— Am venit să iau copia deciziei de achitare, îi zise grefierei, o fetișcană drăguță, cu ochișori șireți de motănaș. Domnișoara, îmbrăcată elegant, într-un costum roșu, în canotieră, cu voal negru peste ochi, văzîndu-l, deodată răsuflă adînc, oarecum necăjită și-i făcu un gest cu mîna, arătîndu-i ușa capitonată cu dermantină cafenie.
— Domnul judecător a poruncit să treceți pe la el... Dorește să schimbe două vorbe, iar sentința vrea să v-o înmîneze personal...
— Doar nu e o distincție prezidențială, reproșă Sandu nemulțumit. Totuși se încumetă să intre.
Biroul, cu masă lungă, lucioasă, era înalt, cu tapete înflorate, creînd impresia unei cîmpii înfloritoare. Judele, un bărbat cu fața ovală și priviri calme, îngădui răbdător pînă Sandu veni neîndemînatic spre el. Așezîndu-și grijuliu gulerul mantiei, omul legii îi oferi printr-un gest să se așeze în fața lui. Mai isprăvind cu hîrtiile de pe birou ce avea să le iscălească, deodată îi zise:
— Vreau să mă uit încă în ochii dumitale... Uneori există cazuri cînd în documentele oficiale fixezi unele lucruri, iar intuiția îți spune cu totul altceva... Procurorul a înaintat recurs față de încheierea emisă. Încă se va mai vedea... Eu vreu să te întreb, fără protocol: ai vreo vină în moartea Margaretei ori intuiția mă dă de gol și pe mine? Spune, te rog, adevărul. Totul va rămîne între noi... Poate și dumitale îți va fi mai ușor pe suflet. E prea caraghios, din cale-afară acest caz...
— Plec la serviciu... gînguri nemulțumit Sandu, socotind că este iar amenințat. Nu pot fără de lucru... N-am să încerc a mă da la provocare, dar... aflați de la mine, și privirile lui iar se încruntară, ca pe obraji să-i apară broboane de sudoare mari ca lacrimile de femeie care plînge de-asupra mortului: cît o fi și-oi mai trăi, voi căuta făptașul. Eu, cu mîinile mele am să-l pedepsesc pe asasinul Margaretei...
— Voi fi curios să văd roadele chinurilor dumitale...
Soția fostlui demnitar îl așteptă, ca să-i sece puterile care le mai avea. El, însă nu simți nici o plăcere...

** *
La o săptămînă după eliberarea lui, Sandu se angajă contabil la o companie de livrare a petrolului. În colectiv erau mulți tineri, absolvente ale Academiei de Studii Economice. După serviciu prefera să rămînă la birou și să rezolve integrame din ziarele pe care le citea din scoarță în scoarță. Cu ocaziile zilelor de naștere ale vreunui colaborator, participa cu pasiune la sindrofiile vesele. Aflînd că este divorțat, liber adică, domnișoarele prinseră a-l ademeni cu privirile lor seducătoare, încurajîndu-l. Se străduia să fie mereu călcat la dungă, proaspăt bărbierit, parfumat, începu să poarte un colier cu lănțișor de aur și un ineluș, cu semnul zodiacal al capricornului. Fața lui devenea tot mai senină și mai liniștită. Dragostea de viață ferecă cu lacăte trainice ușa de unde puteau să iasă în orice clipă faptele lui din trecut. Doar cîte un gînd răzleț îi răscolea în memorie niște evenimente petrecute odinioară, pe care tot atunci parcă dînd cu piciorul în ele, furios, le alunga... Se gîndea că trebuie cît mai curînd să înmormînteze trecutul și să privească în viitor cu optimism. Avea peste patruzeci. Sufletul lui, însă, nu împlinise nici măcar 18 ani. Dorea să întîlnească o fată, ce ar semăna întocmai cu Margareta, femeia lui iubită, care vrînd-nevrînd arareori i se înfățișa înaintea privirilor lui, cu vorbe dulci, cristaline, plăcute, întotdeauna întrebîndu-l: «De ce a trebuit să se întîmple așa, birjare?...». Simțindu-i aievea prezența, el căuta precaut în jur, parcă dorind să se asigure că nu-l observă nimeni. Dar alte vorbe răzlețe sunau în urechile lui: «Bravo, birjare! Ai luptat cu justiția ca leul! Ești învingător!» și tot atunci auzea în tîmple nedumirirea ei: «Dar de ce ai distrus fotografia mea, birjare? Doar sînt atît de frumoasă, drăguță... Toată frumusețea mea e pentru tine, dragul meu birjar...».

** *
Străzile aglomerate, cu terase și cafenele, unde se înșirau mese albe cu umbrele colorate, havuzuri asaltate de copilași veseli, îi alinau zbuciumul. Dar, de cum venea seara, revenind acasă, Sandu parcă începea să se lupte cu sine însuși. Se așeza în fața oglinzii și încerca să se convingă, că dînsul nu are nici o vină, nu este vinovat de moartea Margaretei și trebuie să facă ceva concret pentru a se debarasa, a se izbăvi de frămîntările care nu-l lăsau să se calmeze. Uneori, intenționat, cu noii colegi, stătea pînă noaptea tîrziu la serviciu, jucînd belot. Nu-i plăcea jocul de cărți, avea repulsie față de orice joc de hazard, nu suferea fumul de țigară, vorbele nesfîrșite, dar acea atmosferă era mai calmantă decît starea de singurătate. Acasă, chiar și în compania unei domnișoare drăguțe nu-și găsea astîmpărul. Se sufoca peste numai cîteva ceasuri și o ruga să-l lase singur. Pereții casei i se păreau de la o vreme negri și el, a cîta oară, îi văruia. Se îmbrăca într-o salopetă, își punea un chipiu făcut din ziar pe cap și, ca o gospodină dădea cu var, apoi spăla pînă la luciu podelele, aerisind odaia. Și totuși, peste cîteva zile, iar simțea că îl urmăresc niște ochi gingași, plăpînzi, iar o voce cristalină îl admira: «Și-i bine, comod acuma, birjare?»... Sandu gîndi să schimbe apartamentul sau să plece la o stațiune balneară. Pentru o săptămînă, pentru o lună, să se izbăvească de privirile celea, să nu audă vocea, pe care o vedea și o asculta doar în clipele cînd venea acasă. Simțea cu fiece zi că are nevoie... să se lecuiască...

* * *
Odată, întîmplător, în stradă o întîlni pe sora Margaretei, care îl privi ca pe un monstru.
— Să știi, zise dînsa. Nimeni n-o să mă convingă că asta nu-i trebușoara ta... Dumnezeu e mare și vede. Þi-ai făcut-o cu mîna ta și locul tău e numai la pușcărie! De cîte ori te voi vedea, voi vedea moartea sorei... Ea îl privi disprețuitor, adăugînd cu răutate: Mărojel, să nu te mai duci să depui coroane... N-ai dreptul să te-apropii de mormîntul Margaretei. Las-o măcar pe lumea ceea să se izbăvească de tine...
El socoti să tacă. Plecă privirile și de-atunci, dacă o și zărea de departe, se străduia cît mai curînd s-o ocolească, să evite întîlnirea cu ea. Pentru consolare Sandu merse la avocatul, care-l apărase și i se spovedi ca în fața preotului despre toate chinurile psihologice prin care trecea la acel moment. Apărătorul îi ascultă cumpătat păsul, bătu monoton cu degetele-i groase în masa lucioasă și, spre marea surprindere, îl întrebă:
— Touși, cine a asasinat-o pe Margareta?
— Dac-aș ști... murmură Sandu și, pe dată simți că nu-l poate privi sincer în ochi, ca în toate zilele celea cumplite, cînd avocatul îl vizita la penitenciar.
— N-am nici un temei ca să nu-ți dau crezare, stimabile. Dar, dacă dorești să te purifici, nu ocoli nicicînd adevărul... Sînt un om credincios, merg sistematic la biserică. Am răbdare să ascult predicile locașului sfînt. Dumnezeu a poruncit așa: dacă este crimă, ea se purifică prin pocăință, prin suferință...
— Iar dacă omul nu se găsește vinovat? întrebă Sandu abea să fie auzit.
— Omul multe poate să le facă, multe poate să le spună, dar Dumnezeu la toate e martor. El vede și faptele bune și faptele rele... N-am întîlnit nici un client de-al meu, care a comis fraudă, să reușească a ocoli pedeapsa și astfel să fie fericit...
Avocatul îi dădu de înțeles că nu mai dorește să se ocupe de problemele lui... O povară îl apăsa ca o nălucă. Soarta-i rînjea mereu alături, sufocîndu-l, năruindu-i somnul, culorile... Cîteva zile a dispărut de-acasă. S-a dus la casa pădurarului din vecinătatea iazului. Încercă să pescuiască. Dar în freamătul stufăriilor iarăși auzea glasul Margaretei. Cît a stat între pereții pușcăriei ea, parcă nu avea loc acolo, nu-i făcea nici o vizită, nu-i vorbea și nu-i auzea vocea cristalină. Acum, reîntors la libertate, dînsa era mereu alături. «De ce mă necăjești, Margareto. De ce ?» Se cutremură cu toată ființa... gîndind că are misiunea de a face totul numai... ca să-i fie bine. Cel care-i în viață trebuie să trăiască după plac. Cîndva, moartea îl va lua și pe el în împărăția ei, dar deocamdată el trebuie să trăiască. Este și el o zidire Dumnezeiască! La urma urmei legea l-a găsit nevinovat...
Ca să se izbăvească de tremuriciul mîinilor, picioarelor, într-o dimineață a făcut un cros de lungă distanță, ocolind o deleancă, niște hățișuri, boschete, urcînd, suind niște coclauri defrișate, pînă reveni la căsuța pădurarului, mort de oboseală.
Adormi visînd sala de judecată, ochii acuzatori ai procurorului, judecătorului, dar care au declarat sus și tare că el, Sandu Ailenei, nu este vinovat și nu are nici o atribuție în moartea tragică a Margaretei. Cînd se trezi, pumnii lui erau încleștați. Avea o presimțire că ar dori să-i dezbată obrazul celuia care gîndește ceva rău despr el. În urma acelui somn, Sandu simți că necazul sufletesc din inima lui... se atrofiase. Gata! S-au terminat toate. A început ceva nou în viața lui. Adevărul pur este ascuns deja cu șapte rînduri de lacăte, nu mai putea ieși la iveală și acel adevăr... nu-l mai înfricoșa...

* * *
Sfîrșitul baladei de iubire a celor doi a fost cu totul altul... Revenind la clipele fatale Sandu Ailenei, de fiecare dată depăna în mare taină firul unor amintiri, care, cu fiece zi, îi întunecau destinul...
Margareta trebuia să plece într-o suburbie a orașului, să se înețeleagă cu un meșter în privința ușilor și ferestrelor la casă. Pe la prînz îi telefonă să-l roage:
— Ei, birjare, am nevoie să te văd, un piculeț doar...
Margareta se isprăvise cu brio cu toate dările de seamă, contabilitatea ei era în ordine și la ora fixă, de cum îl văzu pe Sandu în birou, gata de ducă, simți că, uneori, mai e nevoie de a te complace și în aventurile momentului. Îl măsură ca o ștrengăriță cu privirile, aruncîndu-și gîța mare de la spate, peste umere între piepții bine conturați...
— Să te iau în brațe?
— Birjare! aprobă ea, s-o audă colegele din birou ce admirau invidioase dragostea celor doi. Astăzi mergem la Ministerul Culturii... să facem darea de seamă a activității bordeiului nostru! Și să bem preferata cafea cu usturoi...
— Și cum facem cu deplasarea ta urgentă la meșteri?
— Nici o discuție mai mult, birjare! Mînă caii unde-am poruncit eu!
La el acasă, au băut șampanie, apoi cafea cu usturoi. Rețeta era inventată de Sandu. Margareta de fiecare dată se amuza, privindu-l cum amantul ei trebăluiește la bucătărie. Sandu fierbea apa, turna căteva lingurițe de cafea ness, apoi punea în ceașcă cîte doi căței de usturoi tăiați în felii. Acoperea băutura cu un șervet și o lăsa așa cîteva minute. După aceea, scotea cu lingurița usturoiul. Cafeaua astfel pregătită avea un gust și un miros specific.
— Ilustrul meu birjar!, exlamă dînsa fericită, cînd, după ce sorbi cafeaua, prinse a se alinta înaintea oglinzii, cu gîța ei lungă, asemănîndu-se cu Venera coborîta de pe pînzele lui Boticelli... Pornise muzica, imitînd dansul buricului ca o indiană. Îl chemă să o urmeze la dans, dar Sandu o refuză, stînd in fața ei stană de piatră, urmărind-o ca un leu în fața victimei...
— Ce te-a apucat de ești atît de veselă? o chiti el cu privirile.
— E dispoziția unei femei îndrăgostite, surîse dînsa. Vreau să-ți spun, birjare, că balada noastră de iubire astăzi... va lua sfîrșit.
— Există un motiv serios?
— M-am îndrăgostit de alt birjar... Nu fi supărat. Toată viața e o întîlnire, e o despărțire... Așa e soarta femeilor frumoase... Am impresia că mi s-au epuizat toate simțămintele față de tine... Mai departe nu pot...
— Sloboade-ți pîntecele, căci vorbești cu el...
— Doar mă știi, că nu-mi plac glumele... îl privi ea serios. Sînt femeie măritată și mult nu poate continua așa. Ne-am jucat oleacă cu dragostea și-i deajuns! După o pauză, Margareta propuse: Hai să rămînem pur și simplu prieteni! Oare nu s-ar putea și așa?
— Să ne despărțim chiar de azi?
— Din această clipă... Zicînd acestea Margareta se îmbrăcă, puse poșeta pe umăr și-i făcu semn că e vremea de plecare.
Sandu se pomeni cu amorul propriu lezat. Își dădu seama că femeia nu glumește. Nicicînd nu fusese învălmășit de valurile geloziei ca în acea clipă. Fierbea, colocotea toată ființa lui. Își imagină că această femeie dulce, gingașă, atît de atrăgătoare, curînd va deveni (sau poate a și devenit) amanta altuia. Iar el? El merită asemenea final?
— Margaretă, nu te juca cu focul! Chibzuiește bine.
— Hotărîrea mea e de nezdruncinat, amabile! Familia mea e demnă de a fi păstrată, ocrotită... Nu te deranja să mă conduci. Plec singură...
Cuvîntul «amabile» îl săgetă în inimă ca o lance otrăvită. Se simți insultat și cuprins de flăcările geloziei. Clipele fulgerau în fața lui. Margareta, ignorîndu-i toate emoțiile, apăsă pe cleampa ușii dînd să iasă... El se înfurie, obsedat de un gînd: «De ce această minune să nu-mi aparțină? Oare m-am născut pe fața pămîntului ca să n-am parte de frumusețe?»
Se puse în pragul ușii ca să-i stăvilească calea. Răsufla sufocat pe nări. Se lăsă o tăcere adîncă. După o vreme, cînd se părea că părul lui roțcat se ridică enervat ca acele ariciului, zise cu o nuanță de răutate:
— Nu trebuie să pleci de-aici, fără a te hotărî... Mergem la mine în sat, să te vadă mama!...
— Îți arde-a glumă, birjare! vocea ei era tăioasă, necruțătoare. Fața lui care exprima numai și numai agresivitate îi trezi un sentiment de dispreț... Pe dată, parcă din senin , el devenise pentru ea îndepărtat și străin. În sinea ei, se simțea satisfăcută că el își dă arama pe față. Demult voia s-o termine cu el... Să se despartă. Acuma se ivise un prilej ideal... Simțindu-se învingătoare, cu piciorul pus pe victimă, ea îl privea cu ochi indiferenți. După o scurtă ezitare îi spuse: Orașul e plin de muieri!... Nu știu cum, dar în ochii mei, dintr-odată, parcă ai devenit... altul... Scuză-mă, pentru vorbele sincere, dar simt că nu mai poate fi ceea ce a fost între noi.
— Îți bați joc de mine? își încruntă el privirile, simțind că un fior vrea să-l declanșeze pe o arenă a nebuniei. Eu nu merit să-ți fiu...? Simți că vorbele lui nu mai însemnau nimic pentru Margareta care, plină de voință și hotărîre, cerca să iasă afară.
Clipele treceau. El continua să stea în calea ei, urmărind-o cu privirile tăioase și reci. După o pauză confuză, puse mîna ștrengărește la gură și izbucni într-un rîs nestăpînit, strecurîndu-și vocea printre degete:
— Ferește-te din calea mea, că nu ai nici un drept să mă oprești! Faci mai rău...
Sandu deveni nestăpînit... O apucă strîns de mînă, fixînd-o cu privirea. Ochii îi scăpărau de furie, obrajii pistruiați i s-au acoperit (a cîta oară!) cu borboane de sudoare.
În acea clipă Margareta își aminti cum Sandu, odată, l-a bătut ca pe un cîine cu mînile și picioarele pe un șofer care-i crease o situație accidentală, ușor de evitat. El o făcea cu răutate și furie bestială. Acela răcnea neomenește, cîrceindu-se de durere. Margareta s-a speriat, dar Sandu, după ce isprăvi cu bătaia, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, urcă alături, apăsă pe accelerator și, fredonînd o melodie veselă, plecară de-acolo. A vrut atunci să-l dea la socoteală. El a întrerupt-o dur, spunîndu-i că dînsul este bărbat, iar bărbații au legile și principiile lor... Mai avusese și alt caz de coșmar. Într-o seară, cînd se întorceau de la poalele Carpaților, la o cotitură, fără a fi cineva martor, l-a strivit pe un cioban, care-și mîna turmele de mioare. În vreme ce ea se îngrozi de priveliștea ceea, Sandu, instantaneu, luă altă decizie: înșfăcă cadavrul de mîini și de picioare și-l aruncă din toate puterile, ca pe un vălătuc, în valea abruptă din marginea șoselei. Dispărînd de la locul infracțiunii, în privirile jalnice ale bîrsanelor, Sandu apăsă acceleratorul, pornind muzica lui preferată «Emanuiel». Mașina, cu roțile de sînge, era mînată nebunește... Marga a vrut și de data ceea să discute, dar el o privi sever, zicîndu-i:
— Tacă-ți gura! Ori dorești să stai la zdup?
Ea văzu în acea noapte caracterul lui schimbător ca vîntul de afară. Nu-și putea explica de ce îl iartă. Își mai aminti și reproșurile surorii mai mari care, de cum a făcut cunoștință cu el, a dat necăjită din cap: «Oare nu ești capabilă să te pricopsești cu un amant pe care-l meriți? Ia-ți de seamă, soro... Și de ce se ține scai de tine? Oare nu este în serviciu, nu are preocupările lui? Izgonește-l dracului. Nu-mi place deloc. Privirile lui... sînt de vampir...».
Margareta, obsedată de amintiri, tresări cînd el o mai întrebă odată:
— Mergem să te vadă mama? și dădu peste cap încă un păhar de șampanie. Vreau să mă-nsor cu tine...
— Poate să iau cu mine copii, bărbatul? îndrăzni dînsa să glumească.
El o smunci puternic de mînă, încît Margareta se pomeni parcă amenințată de un leopard. Se înspăimîntă, însă în suflet i se trezi orgoliul, devenind hotărîtă să se împotrivească.
— Nu-ți bate joc de sentimentele mele! răcni el. Margareta, în loc de răspuns, iarăși izbucni în hohote de rîs, și încercă să iasă afară. Sandu o întoarse cu putere spre el, țintuind-o cu privirea, repetînd obișnuitele cuvinte: Mergi să te vadă mama? Te vreau în căsătoirie...
— Iar eu nu te vreau! răspunse dînsa calm, fermă, încercînd să-și sloboadă mîinile.

* * *
Margareta, simți o lovitură năprasnică de pumn peste față, apoi încă una și încă una... Ochii ei deveniră mari-mari de uimire, pînă căzu jos pe podea. Turbulent, nestăvilit în faptele sale, Sandu luă din colțul odăii o rangă, și... o lovi cu sălbăticie peste țeastă... Numai după cîteva momente, zbătîndu-se în convulsii, corpul firav al celei mai frumoase și iubite femei pe care o avuse Sandu Ailenei în viață, se despărți de suflet... În stradă se auzea huruitul mașinilor. Peste pereți, în cealaltă locuință, vecinii stîrniseră între ei o sfadă. Nu se înțelegea nici în cer, nici în pămînt. Sandu Ailenei, cu mîinile tremurătoare, ochii holbați, înnebuniți făcea niște mișcări mașinale, fără să-i judece mințile...
I-a tuns gîța, a aprins focul în sobă și urmări atent pînă cînd părul bogat se topi sfîrîind, de-asupra cioburilor de sticlă unde arsese în ajun portretul Margaretei. Dezbrăcă cadavrul, tixind hainele pe gura sobei, după care puse corpul neînsuflețit al Margaretei într-un sac ieși cu el, furișîndu-se, în prag, după care îl aruncă în portbagajul mașinii. Reveni apoi în casă, ascultă încruntat liniștea ce se domolise de curînd, cîntărînd dacă nu l-a auzit cineva. După clipe de ezitare, spălă minuțios și grăbit podeaua. Convins că nu au rămas careva urme de sînge, privi ceasul, fotografia feciorului de pe pervaz... Era trecut de miezul nopții. Trebuia să se grăbească...
Ieșind afară, vîntul umed de aprilie îl lovi în față.
Porni motorul, încleștă volanul și, numai la cîteva minute pe șoseaua liberă și întunecoasă gonea mașina din răsputeri. Nu se gîndea la nimic, decît să ajungă în sat, la maică-sa, să i-o arăte pe Margareta, așa moartă cum era. Doar atît de mult îi vorbise, o lăudase! Peste o oră era deja în preajma casei. Privi din depărtare lumina lămpii de la geam. Satul era debranșat de la rețeaua electrică... Rătăcit în gîndurile lui, acceleră motorul și plecă mai departe, în ponoare. Cu vreo patru zile în urmă plouase, drumul era umed. Limuzina înaintă cu îndîrjire prin glodul vîscos, pînă ajunse în preajma fîntînii părăsite din mijlocul arăturii... Isprăvise totul după miezul nopții. N-a mai tras pe la mamă-sa. În zori trebuia să ajungă la serviciu, în oraș!

* * *
Vroia să creadă că acel coșmar a fost doar în vis. «Voi răspunde numai în fața lui Dumnezeu, la bătrînețe, își zicea în sine. Acuma am să trăiesc. Nicidecum nu doresc să răspund în fața legilor făcute de păgîni. Așa a vrut Dumnezeu să se întîmple... cu Margareta. Fiecare își găsește moartea de la Dumnezeu. Iubita mea a avut multe păcate, față de soț și copii. De azi înainte, toată povara păcatelor ei, trec să fie ispășite de umila mea persoană. De către mine! Și eu o să i le ispășesc cu destoinicie!» În drum spre casă, revăzu în memorie toate cele întîmplate... La mama în grădină, sub copacul de zarzăr, copacul copilăriei lui, îngropase acele haine ce nu puteau să ardă în sobă.... Vedea flăcările mici ale focului din sobă... Se auzea sfîrîitul gîței arzînd. În ochi avea întipărită imaginea corpului despuiat. Încruntă sprîncenele, amintindu-și cum, pînă a arunca sacul în fîntînă, a trecut peste el cu roțile mașinii, înscenînd un accident rutier. Vedea aievea gura colacului de la fîntîna neagră ca un abis, auzea plioscăitul surd al apei, cînd sacul legat la gură, în care era corpul neînsuflețit al Margaretei căzu la fund... Auzea scrîșnetul cleștelor, cu care tăie lanțugul, lăsîndu-l să cadă în fîntînă cu tot cu căldarea de tinichea...
Cînd ajunse în oraș, trecu pe la frate-său. Era murdar de sînge, cu scurta plină de noroi.
— Mămulică dragă, vii din funddul iadului atît de tărziu, în halul ista? îi zise acesta umit.
— Frate, zise el cu vocea-i obosită, înghițind noduri. Ia aminte, fi-i atent, te implor: dacă cineva o să te-ntrebe vreodată despre-această clipă, să zici că în noaptea cu pricina... am dormit la tine. Ai înțeles?
— Dacă așa va fi nevoie, zise fratele, fără să se împotrivească, știindu-i hărțagul. Îl petrecu speriat cu privirea, lăsîndu-l să plece la casa lui. El gîndi că Sandu a găsit o metodă de răzbunare contra celui vinovat de moartea fiului. Dacă cineva o să-l ispitească, neapărat o să-i asigure alibiul. Doar atîta frate are!
De cum ajunse acasă, Sandu iar spălă mașina, tăie covorașul din portbagaj, unde stătu cadavrul și, a cîta oară! dădu cu var pereții, împroșcați cu sînge. Se tot întreba, dacă nu i-a scăpat ceva din vedere.
Cum a stat la serviciu, numai el știa. Pe la amiază, cînd se gătea să plece cu mașina, a venit Aleutina, prietena de birou a Margaretei. Cunoscuta, privindu-l cu zîmbetu-i obișnuit, îl întrebă cu voce șăgalnică:
— Ei, și unde ați fost aseară, tu cu Marga, hulubașilor?
— Cu ea? Nicăieri... liniștindu-și emoțiile, consideră să explice: Aseară?... După ce am petrecut-o la stația terminus, am mers la fratele în ospeție unde-am și-noptat...
— Ca să vezi... Bărbatu-său peste tot o caută. Sora ei la fel. Aleutina, văzînd că mîinile lui Sandu tremurau ușor, concluzionă: Straniu... Eram convinsă că ea a rămas să doarmă la tine... Doar n-a putut să plece nicăieri din oraș...
— Nu-ți fă probleme. Dînsa niciodată nu a rămas să doarmă la mine. Știi doar... Ea a plecat acasă... Am vrut s-o petrec pînă la Colonița. A refuzat. Se temea să n-o vadă cineva...
— Ce-i cu ea? Ce fel de flirturi s-acestea? Da, n-am știut că Marga noastră e capabilă de asemenea aventuri... Oare să nu-i ajungă hîrjoana pe care o face cu tine? De ce nu procedează ca mine: am un amant, pe care-l numesc prostituata mea. Cînd am nevoie de ceva nou, proaspăt, plec la el și... El e prostituata mea de serviciu... Poftim, caz aparte! Voi, însă...
Pentru o clipă avu impresia că Aleutina bănuiește ceva. A fost adînc mișcat, cînd o auzi spunîndu-i:
— De ce nu mă iei deloc în seamă? Doar Marga este măritată, iar eu – liberă. Zilele trecute m-am certat cu dînsa. Mi-a spus clar că nu este contra ca să devenim amanți... Așa-i viața. Mereu în schimbare, în ascensiune, în perfecțiune...
— Pleacă de-aici, nu înțelesese el de ce o bruscă pe fata asta atrăgătoare și drăguță. Lasă-mă. Vreau să fiu singur...
Aleutina ieși înfricoșată, văzînd cum capul i se prăbuși obosit pe umăr. Și dispăru în drumul ei. Sandu Ailenei, pentru a se convinge că tot ce s-a petrecut noaptea a fost un vis de coșmar, mai culese cu mîna tremurîndă un număr de telefon. Acel număr găsit cîndva scris pe o cutie de chibrituri...
— Marga nu a venit astăzi, la serviciu, răspunse altă colegă, recunoscîndu-l. O caută toată lumea și nu pot da de ea. Dacă știți ceva telefonați. Vă rugăm frumos...
Toată ziua era în starea unui captiv. «De ce a trebuit să faci asta, birjare? auzea el vocea ei. Trebuia să fii mai gingaș, mai indulgent, mai răbdător cu mine... De ce mi-ai luat lumea romanticii, dragostei și frumuseții?... De ce-ai făcut-o, birjare? De ce?...»

* * *
Evenimentele tragice încercau zadarnic a se șterge din memoria lui. Sandu Ailenei dorea să se convingă că n-are nici o atribuție la asasinatul Margaretei. După multe întortocheli ale sorei, justiția a izbutit să-i confirme vina, condamnîndu-l la ani grei de închisoare. Și-a ispășit termenul cuminte, simțindu-se în locul de detenție cu mult mai bine decît la libertate. După eliberare s-a întors la vatră lipsit de sănătate și de tinerețe. Anii rămași l-au ținut mereu pe făgașul vieții cu mica consolare că și-a plătit păcatul în fața legii și, nicidecum, în fața lui Dumnezeu. Era mereu cu gîndul și visul la dulcea femeie pe care i-o dăruise tinerețea, dar pe care el a strivit-o cu cizmele murdare... Ocolea rudele și prietenii găsindu-și refugiu în mare taină, atunci cînd se furișa, printre gardul vechi, la cimitir. Ore în șir zăbovea lîngă o cruce înclinată pe o parte, bătrînă și ea... Închidea ochii a rușine, își încorda auzul să deslușească chemările ascunse sub lacătele pămîntului. De cum anii îi îngrelase picioarele, tot mai rar auzea vocea cristalină, jovială, plină de viață. I se părea că timpul, retrăirile, emoțiile i-au răscumpărat vina, dar nu păcatul... Era gata să primească cea mai grea osîndă, să fie răpus de săgeți otrăvitoare. Poate așa ar fi fost mai ușor să se despartă de chinurile ce l-au însoțit un destin întreg. Durerea lui oamenii nu o înțelegeau, mulți o și uitaseră. Era privit între crucile cimitirului ca un om lipsit de măsura timpului și de bunul simț. A vrut de cîteva ori să-și pună capăt zilelor, dar a fost scos la timp din ștreang... S-a împăcat cu gîndul că ultima lui datorie față de lume este de-a primi moartea în toate chinurile ei, așa cum îi va trimite-o Dumnezeu... Și în toată neînțelegerea vremii, bătrînul găsea să-și aline necazul, păcatul ce nu-l va părăsi niciodată, printr-o chemare de voce ce plutea spre auzul lui schilod și slab: «Ehe-e, viață! Cum se poate de trăit în brațele răului și minciunii? Cum nu crezi că noi nu trebuie să zăbovim nici pentru o clipă locului? Nu șovăi, omule... Þine căpăstrul strîns. Mînă, caii vieții, birjare! Mînă, nu sta pe loc!..»