Așteptase zgomotul deșteptătorului, treaz. Niciodată nu putea dormi bine înainte, așa că gestul de a pune ceasul să sune ținea mai mult de un reflex. Atîția ani, cei mai mulți pe vremea lui Ceaușescu, obișnuise să fie în picioare la cinci, trezit de soneria nesuferită a ceasului. Dar asta era una dintre diminețile în care se trezea de plăcere. Era de fapt toiul nopții, o oră trei neagră cu ploaie măruntă și deasă. Pierduse prognoza meteo din seara trecută din cauza reclamelor care l-au făcut să schimbe programele pînă a amețit. Oricum, felul în care se prezenta starea vremii la diferitele posturi de televiziune îl nemulțumea profund. „Nu mai sînt prezentatorii de altădată, ca domnul Bușlega sau o doamnă cu coc, nu-i mai știu numele. Aveau prestanță, erau oameni serioși, ne arătau cu bățul pe hartă ce și cum cu fronturile anticiclonice, vîntul care sufla slab pînă la moderat, ploile în averse din Banat, Crișana sau Maramureș. Cei de astăzi, niște caraghioși, chiar și fetele astea frumoase, mai mult le privești decît le asculți”. Intră în bucătărie, căutînd în memorie numele doamnei meteorolog cu coc. „Rodica Stoian”, își aminti deodată și zîmbind, aprinse aragazul.
Într-o jumătate de oră era gata și cu cafeaua băută. Pantaloni de doc, pulover gros, cizme de cauciuc. Își puse trenciul, șapca și își luă sculele. Marfă bună, le luase de la un pescar bătrîn din Vitan, pe vremea cînd tîrgul se întindea peste toată zona de dincolo de Dîmbovița, pînă la Rîmnicu Sărat. Le vindea pentru că nu mai putea merge el, dar nu oricui, ci cuiva care să le merite. A dat un adevărat examen pentru a le cumpăra. Bătrînul i-a pus și o condiție. Să vină să-i povestească după fiecare escapadă cum a fost, cît a prins, mă rog, toate amănuntele. Era curios ca o femeie. Și foarte pofticios, așa că îi ducea întotdeauna cîte o porție de borș pescăresc sau de pește afumat.
Aerul rece îl lovi în față cînd ieși din bloc. Din fericire, putea să scoată mașina, nu era blocat de nimeni. Așeză cu grijă în portbagaj undițele, cutia cu momeli, găleata și scaunul pliant. Le găsi cu greu un loc printre nenumăratele lucruri nefolositoare, pe care orice șofer serios le poartă cu el. Se urcă la volan, dar motorul se încăpățîna să rămînă indiferent la încercările repetate de a-l porni. „S-au umezit bujiile, fir-ar al dracului de frig”. Coborî, șterse bujiile, dădu la coadă să-i vină benzină în carburator și se urcă din nou. De data asta, mașina fu mai înțelegătoare și porni. Cu poticneli, dar pe o vreme rece și umedă nici nu se putea altfel.
Semafoarele erau toate pe galben intermitent, așa că ieși din oraș destul de repede. Lăsă în urmă luminile Pantelimonului și se cufundă în noaptea udă. Caloriferul nu mai mergea demult, iar lipsa dezaburitorului de lunetă îi solicita și mai mult atenția. Noroc că drumul îi era cunoscut. La urcarea pe podul de peste șoseaua de centură, îi ieși în cale o căruță. Vizibilitatea la acea oră era aproape de zero, așa că rămase cuminte în urmă și o depăși abia după urcarea pantei. Se salută cu căruțașul, așa cum fac oamenii de la țară. Frigul era tot mai pătrunzător. Pe volan apăru un strat subțire de brumă, iar pedala de accelerație făcea de acum corp comun cu piciorul drept.
Nu era nici un drum, nici la dreapta, nici la stînga, așa că mergea tot înainte. Își aminti de Eva, unguroaica de la fabrică, ea îi spusese de balta asta. Mergea cu soțul ei la fiecare două săptămîni și se lăuda luni cu cît au prins și cum au mîncat pește prăjit, tăvălit în mămăligă și cu sos de mujdei. După revoluție, n-a mai vorbit cu ea aproape un an. „N-o să ne luați Ardealul! îi spunea, lasă că știm noi de ce v-ați revoltat cu Tökes al vostru, au dreptate Ceontea și Vatra să vă dea în cap.” Nu mai știa nimic de Eva, plecase prin ’93 în Ungaria, fără Ardeal. Imaginea ei dispăru în beznă.
De o parte și de alta a șoselei, pădurea Pustnicu ascundea în măruntaiele ei ploaia care cădea fără încetare. Copacii bătrîni, înalți și stufoși absorbeau apa ca un burete imens, de parcă acolo, în adîncul verde-închis, își avea sălașul un uriaș cu o sete nemărginită. Citise prin ziare că se întîmplaseră mai multe nenorociri în pădure, că un dement ataca mașinile parcate lăturalnic, viola femeile și omora bărbații. „Cînd venea Eva cu bărbată-său nu se întîmplau lucruri de felul ăsta, puteai să ieși în siguranță seara pe stradă sau în afara orașului, nu-ți era teamă că te omoară orice descreierat”. Era invidios pe Eva, fără s-o recunoască niciodată în public. Era o femeie realizată, bărbatul ei era șef de unitate la un restaurant din centrul vechi al orașului, aveau Renault 16, pescuitul era un moft, o plăcere de duminică. Nu pescuiau ca să aibă ce să mănînce.
Mîinile îi amorțeau pe volan, degetele îi anchilozau încetul cu încetul, dar se încăpățîna să înainteze. Frigul intra pe la fiecare colțișor al mașinii, ocupînd spațiul și așa strîmt al Daciei. Se întrupa într-un pasager antipatic și agasant cu care nici un șofer nu ar fi vrut să călătorească. Drumul continua tot mai negru și mai ud și nu vedea nici o posibilitate să vireze spre balta miraculoasă. Văzu cîinele în ultimul moment și apăsă cu putere pedala frînei. Mașina scîrțîi din toate încheieturile. Se opri la cîțiva centimetri de animal. Ochii cîinelui sclipiră în întuneric și colții îi rînjiră fioros. Doar pentru cîteva clipe și dispăru undeva în dreapta pe urmele lăsate în noroi de o mașină de mare tonaj.
Își aduse aminte de spusele Evei și coti pe urmele cîinelui. „Trebuie să fie undeva pe-aici, mi-a spus că nu am mult de mers de la intrarea în pădure. Locurile nu aveau să se schimbe prea mult în ultimul timp. Dacă n-au să intre ăștia cu defrișările, așa vor arăta și peste o sută de ani”. Mergea mult mai greu decît pe asfaltul șoselei pe care o lăsă în urmă. Pămîntul era îmbibat de apă și roțile acumulau cu fiecare rotire completă cantități tot mai mari de noroi. În cele din urmă, mașina se împotmoli. Rămase cîteva minute bune cu mîinile încleștate pe volan, incapabil să coboare. Imaginea cîinelui îi rămăsese întipărită pe retină. Simți în tot corpul un amestec de frig și frică.
Coborî în cele din urmă și descuie portbagajul. Își luă sculele și încercă să încuie capota. Metalul rece ca gheața era însă îndărătnic, așa că se lăsă păgubaș, încuie doar portiera și porni pe jos. Cizmele de cauciuc se afundau la fiecare pas și o luă pe lîngă urmele de roți, de-a dreptul prin pădure. Nu trecu mult timp și drumul pe care îl lăsase în dreapta nu se mai vedea. În jurul lui erau acum doar copaci care arătau toți la fel, apă și noroi. „Lasă că se luminează și totul va fi cum nu se poate de clar”, se îmbărbătă el. Se uită la ceas, dar acesta nu mai era la mînă. „O fi rămas în mașină, deși nu-mi amintesc să-l fi scos. Trebuie să fie vreo cinci, nu mai e mult și se face dimineață”. Se opri și ochi un trunchi tăiat de copac. Îl dureau picioarele și simți o mare ușurare cînd se așeză.
Nu-și putea explica hotărîrea pe care o luase cu o seară în urmă să meargă la balta recomandată de Eva. Ani de zile îl bătuse la cap și el rămăsese indiferent. Ajunsese să îl roage, să meargă măcar din curiozitate, va vedea că va prinde mai mult decît acolo unde obișnuia să pescuiască. Se ambiționase să n-o asculte, să nu-i facă pe plac și cu timpul renunță și ea. Se hotărîse brusc, de parcă ar fi vorbit la telefon și l-ar mai fi chemat o dată.
O căldură îi cuprinse tot corpul, ca și cum amintirea ei ar fi prins viață. O văzu acolo, tînără și frumoasă, așa cum era cînd o cunoscuse. Ochiul de apă se întindea în fața lui, ca și cum l-ar fi așteptat. Pe mal, Eva îl privea. Se apropie de el, îi șopti ceva la ureche într-o limbă necunoscută și pentru prima dată înțelese tot. Se așeză lîngă el. Nu o mai simțise atît de aproape de cînd dansaseră la balul de absolvire a liceului, ea într-o rochie lungă de seară, el în costum. Muzica se auzea foarte clar și închise ochii, mișcînd imperceptibil capul în ritmul ei. Îi simți brațele încolăcindu-i-se în jurul gîtului și zîmbi. Așa rămase pînă se lumină de ziuă și încă mult timp după aceea.