agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-08 | [This text should be read in romana] | I Cuprins instinctiv de panică, mă poticnesc locului. Inspir adânc, expir prelung, încerc să−mi controlez expresia feței. Degeaba, nu mă ajută, așa că mă văd nevoit să țin cont de ceea ce am înaintea ochilor. Ușor de spus! Căci, lăuntric, simt patinându−mi destule lucruri sensibile. Gândurile mi−au rămas undeva în urmă, mârâind ca niște dulăi ce au adulmecat ceva nefiresc în aer, tolănindu−se unul câte unul, greoi și tăcuți; nu−i mai poți urni cu picioare în burtă ori cu înjurături − simple movile fumurii băgate una într−alta, apărându−și cu încăpățânare bucata de pământ ce o cutreieră de când li s-au dezlipit pleoapele. Oare-i chiar iarbă?... Și dacă e așa cum pare să fie, faptul în sine tot stupid rămâne. Un mare stupid mă văd în primul rând pe mine, că uite, m−am oprit prostește locului și mă holbez la treptele scării de la intrarea principală. Mă veți lua peste picior, e treaba voastră, însă eu nu inventez nimic, doar vă relatez ce văd în clipa de față: scara instituției pur și simplu a înverzit! Da, este firesc să mă priviți așa, chiar și eu sunt de părere că gluma asta e groasă rău. Se vede dintr-o privire, aici nu se mai pune problema improvizației făcute în pripa unei vizite "inopinate" a cuiva de la Comitetul Județean de Partid, că prea e convingător totul. Ca dovadă că știu să apreciez o situație, îmi sare−n minte cazul de acum doi ani, când, în exces de abnegație, s−au presăsat peste tot ghivece cu flori, au fost "recondiționate” gardurile vii din curtea instituției cu vopsea duco într−o nuanță interesantă de verde și s−a folosit − cu real talent scenografic − porumb verde, înfipt pe vergele de oțel−beton, pentru camuflarea grămezilor de gunoi. Chit că atunci era de înțeles, fiind vorba de o „inopinată” de−a Tovarășului, dar numai unui ochi închis i−ar fi putut scăpa monstruozitatea ce se născuse acolo. Așa că o afirm cu toată convingerea: treaba asta de pe treptele instituției noastre este cea mai obișnuită iarbă, deloc contrafăcută, ba e cât se poate de vie, de însuflețită! Știu ce spun, puteți să mă credeți. Nările îmi freamătă a reavăn, ca după ploaie, când o calc. Cu riscul să fiu socotit un ciudat, poate caraghios, mă aplec și o răsfir cu degetele făcute greblă, îi studiez cu atenție rădăcinile ancorate atât de firesc în ciment. Mai mult, am surpriza să găsesc, strecurate acolo, două gărgărițe în plină activitate. Și, orice−ați crede, numai ieri ieșeam de la slujbă cu singura dorință de a respira și altfel de aer în locul celui stătut, de arhivă, chiar dacă peste zi îl mai amelioram eu, cât de cât, cu aburii cafelei și fumul unei țigarete «Amiral». Încă ceva mă nedumerește. Deși văd cum revelația asta − verde, blândă, impersonală − se întinde, nu așa cum m−aș fi așteptat, doar pe scări, ci și pe întreaga lungime coridoarelor, nimeni din jur nu pare a−i acorda atenție. Câtuși de puțină! Lăsați aerul ăsta fals, nu credeți o iotă, v−o citesc pe față. Nu mi−o explic nici eu; pot în schimb să observ când cineva e dezinteresat, se preface că e în criză de timp sau că afară plouă. Mai poți ști, tonul l−or fi dat cei cu răspunderi pe linie de partid, adică tovarașii−colegi, cei cărora li s−a rezervat un viitor mai aparte; ei nu și−ar permite să iasă din cuvântul «indicațiilor neprețuite»... „Vai, dar te înșeli, «tovarășe», toți cei de aici aveți asigurat un viitor luminos!”, m−ați tachina voi. Iertați−mă, dar cine naiba altcineva ar mai fi putut concepe o asemenea trăznaie «în vederea creșterii randamentului muncii»? Evident, e o schemă la mintea cocoșului: dacă tot nu are timp angajatul să iasă în sânul naturii, nu−i nimic, se poate aranja și asta, iar Domnia Sa Natura se execută și i se așterne cu tot dichisul la picioare. Cum? Ei, cum! Asta nu contează, aici vă contrazic. Noi nu suntem altceva decât transpunerea în viață a societății multilateral−dezvoltate! La fel în lift, la fel în birou. Arunc un „să trăiți!” șefului care se uită acru la cadranul din perete. − ... ’neața, Verescule. − Ingenioasă chestie, tov’șef! Pe cuvânt, e grozavă. A cui a fost ideea? și sugerez plafonul cu degetul cel gros. − Cum−cum?... Care idee? spune șeful absent, cufundat mai departe în operația de ștergere migăloasă a ochelarilor − meteahnă veche −, din care a−l rupe ar însemna, ca în primară, să te ridici singur de perciuni. − Iarba de pe jos, păi ce naiba, n−am semănat−o noi. Poate popa Tanda! Haida−de, fără copilării, tov’ șef. Mie unul îmi place, oricui i−ar... − Iarba, zici... Aha... iarbă?! Ce drăcie−i și asta, băiete? și tovarășul Calofileanu socotește că merită să−și reașeze pe nas ochelarii. E clar, șeful vrea să mă îmbrobodească. Ce nu adulmecă dulăii mei... Avea ceva bine pus în minte, am văzut−o de la început. Ia permiteți−mi să fiu și eu dat dracului, măcar azi. − Da’−mneavoastră, mă rog frumos − fac eu pe hâtrul − pe ce călcați? Și, cu elocvență, sar de doua−trei ori pe loc. Natural, stratul cel verde îmi înăbușe, elastic, salturile. Cu superiori de genul ăsta trebuie să te porți ca între panglicari: un zâmbet complice, să înțeleagă că știu multe și că nu îi sunt cea mai inspirată pildă pentru «implementarea revoluțio−narei măsuri» trasate mai mult ca sigur de undeva de sus. − Te−ai țicnit, Verescule!? Termină cu țopăiala. Gata, am zis! Ei, șefule, dacă și−n fața evidenței te lași greu, îmi pierd simțul umorului. − To... tov... tovarășe Calofileanu, ce mama naibi−i asta? și, rupând cu năduf un pumn de verdeață, i−l vâr sub clonțul de buhă. Se holbează la pumn, un pic cruciș la firele de iarbă, pare chiar s−o cântărească. Brusc, se întoarce către subalterne. Colegele mele par năucite de orbul șefului. O muscă, aceeași în ultimele zile, se aruncă pentru a mia oară în sticla ferestrei, mai s−o crape. − Anda, spun, arată−i tu cum ți s−au murdărit tocurile, că pe mine mă crede zombi. Sau uite, pe sandaua ta dreaptă, hai uită−te! Știu că nu−ți prea plac gâzele. Ea adoptă o mină vinovată, privește cu coada ochilor la șef, după încuviințare; cu prudență apoi, spre locul cu pricina. − A−ahh!... Și−a tras piciorul ca furnicată; chipul îi exprimă stupoare. − Ãăă, cred... e−o prostie! Nu umbla cu chestii slabe, Buți. Am avut impresia... Degeaba, nu m−ai speriat. Ce să caute un gândac verzui aici la noi, nu? și se agăță descumpănită de privirile echilibratei Luci. Ceva se oprește în mintea mea, din nou patinează. Și musca, iarași... − Să fim serioși, Anda, te rog! Ce altceva mai poate fi asta, uite...! Dau să−i aduc conținutul pumnului, dar este trasă de−o parte. Luci o ține strâns de braț, cu ochii țintă la mine. E impunătoare așa, cu pieptu−i masiv înălțat în fața oricăror urgii. Tov’ șef mă fixează prelung, în tăcere. S−a lăsat o liniște care mă îngrijorează; a dispărut până și zumzăitul muștei de adineauri. Bănuiesc că am o mutră... Încă puțin să mai calc pedala asta și vor da un telefon, vor deveni cordiali, mă vor ține de vorbă, va sosi dubița albă, vor intra cei doi voinici veșnic zâmbitori... Surâd. Izbucnesc în cea mai nereușită probă de râs. Hohotesc de unul singur, iar ei mă urmăresc încă circumspecți, însă fixația de a recurge la decizii extreme li se diluează considerabil în priviri. Șeful începe vădit să−și reintre în rol. Mă simt încurajat. − V−am dus! V−ați lăsat trași, ho−ho−ho! Ați luat−o pe coajă, ha−ha−ha! Iarbă, iarbă grasă de acasă, așa−i? V−am convins de−a binelea, ha−ha−ha..., îngaim printre hohotele care, nu cu multă fantezie s−ar potrivi chiar unei bocitoare. Știu că dacă nu−mi dau acum crezare, prea moale nu−mi va fi. Continui deci cu dramaticul meu haz, nu renunț până nu am rezultate certe. Așa, haideți destindeți−vă frunțile, așa Anda, haide și tu, Luci... De acord, șefule, încruntă−te și mai tare, umflă−te, fă−te fioros, zornăie armura... − Hmm, dar pramatie mi−erai, Verescule... Data viitoare, te previn, îți tai eu elanul de farsor! Þi−aș spune eu ce−mi ești... Gata, gata!, își revine pe deplin, bietul de el. Destul cu pierderea asta de vreme! și mă mai străpunge o dată cu ochii lui mici, rotunjori, de popândău. La treabă, fetelor. Tu, șmechere, ai pe birou dosarele cu consumuri. Le vreau la zece, perfecte! Și stai încă un picușor... Cu toate astea, contrar obiceiului, nu a mai trântit ușa. Părea mai degrabă nedumerit decât enervat, și asta nu miroase a bine. Îmi închipui: ,,Ce l−o fi apucat azi pe băiatul ăsta? Îl știam om liniștit, cu respect de superiori...” Da − e adevărul curat − ăsta mă știam: un bun angajat, un cetățean leal statului și partidului ce mi−au dat totul, m−au făcut ceea ce sunt. Se clatină prea multe, totuși... Cine să garanteze că voi fi și în continuare același? N−ar fi oare de preferat să mă îndoiesc puțin și de mine însumi? M−aș întreba dacă e neapărat nevoie de iarba asta care ar fi înăbușit zgomotul scontat de șef prin izbirea ușii, lucru care, de altfel, ar fi fost un avertisment îndreptățit, că în definitiv ar trebui să văd cât de cât între limite acceptabile. De asemeni, poate că nici Andei nu−i scăpaseră neapărat cuvintele „gândac verzui”. În orice caz, cel mai sănătos lucru este să−i cred pe majoritari. Fetele se tăvălesc, nu altceva; le−au dat lacrimile. Pentru ele, eu nu pot fi decât acel Buți Verescu pe care îl știu de câțiva ani buni. Își lovesc întruna palmele de genunchi, imitându−l pe Calofileanu. Ce să fac, accept convingerea lor. − Dur ai fost, Buți! L−ai făcut mototol, cam prea dur. O să vezi tu, Buți...! Într−adevăr, văd intrând pe secretarul șefului copleșit de un teanc de dosare mai vechi. ,,Tovarașul Calofileanu vă cere să le terminați până la doisprezece. Sunt scadente.” Știm noi ce înseamnă asta: un cui în peretele casei mele bătut după metoda «Pepelea». Mă voi descurca eu cumva, chit că foșnetul ierbii, pe care mi−am impus să−l neglijez, îl aud în permanență și foarte clar sub tălpi. În plus, dacă−mi așez ochelarii − posed miopia de rigoare, ca toată lumea de pe aici − într−un anumit unghi și puțin mai înspre vârful nasului, surprind imaginea mătăhălosului dulap al documentației preliminare, iar nu departe de acesta, în semi−umbră, disting tulpinile încă plăpânde, dar cu frunze mari și viguroase, ușor de recunoscut, ale unor fagi și frasini. Măi să fie, dau și de chicile zburlite a doi pini lăngă ușorul ușii! Destul, amice, fii cumincior, unde vei ajunge astfel? Mâine, oricum va arăta ziua aia, o să știu cum să mă port. Contează că astăzi, de bine de rău, am descurcat−o cumva. Și ce mă privește pe mine dacă e potrivită sau nepotrivită încăperea biroului nostru pentru copacii ăștia și că s−ar putea să mai și crească... Treaba lor, să se dezvolte cât or pofti, dar atâta cât să nu dăuneze tihnei mele de angajat întrutotul normal și cinstit. Descui dulăpiorul de deasupra mesei de lucru, scot caietele, calculatorul de birou (un soi de abac electric, cu rolă de hârtie), creioanele și radiera, cu toate răspândind miros de pâine învechită; acolo păstrez până la pauza de masă pachețelul cu sandvișuri de acasă. Scot ce a mai rămas și pun pachețelul. Îmi șterg cu un șervet de hârtie broboanele reci de pe frunte, tâmplele și pe sub guler. Sper ca pentru restul programului voi rămâne omul corect care mă știu. II În rest, toate s−au desfășurat în limitele cunoscute. Atâta doar că am asudat ca un salahor, mereu în criză de timp, iar sarcinilor le−am dat de capăt fără să mă aleg cu admonestări. ”Când vrei, poți, tovărășelule!” mi−au aruncat, înveseliți la culme, ochișorii de popândău care îmi savurau de la mare înălțime foiala, disconfortul vădit. Și curios, lucrul ăsta are, din contra, un efect benefic asupra dispoziției mele. Îmi impusesem să rezist oricărei mojicii, dar uite: nici urmă de așa ceva. Cât de candid poate fi uneori Calofileanu ăsta... Eram în stare să−l pup pe creștet. Ce mai, un copil mare încăpățânându−se în răutăți mărunte, și totul numai pentru a păstra pentru el bucata mai mare de plăcintă; nici mort n−ar recunoaște logica altuia, cât timp știe că poate să piardă bucățica cea bună. Cazul meu, după tot ceea ce mi−a fost revelat azi, conchid că − și de ce m−aș minți? − este mai de înțeles în comparație cu al lui, căci mintea unuia ca tov’ șef nu poate concepe astfel de lucruri. Iar motive el ar avea, oho, suficiente. Gata cu îndeplinirea datoriei − este ora plecării. Senzația de rufă stoarsă mă domină, fiind la pământ în primul rând cu nervii. Dar știu să mă strunesc, nu este ceva cu totul nou pentru mine. Îmi salut cu deferență colegii și superiorii întâlniți în drumul către ieșire; o fac ca unul care a mai îmbătrânit un pic, lucru care conferă un plus de detașare, de siguranță. Luând−o ca o recompensă, la starea mea se adaugă plăcerea de a avea sub tălpi o peluză omniprezentă, să o apăs cu toată greutatea, s−o balansez pe două picioare nostalgice. Îndeosebi coborâtul scărilor îmi procură senzația asta − mă revăd un copilandru cățărat pe cușma dealului, căruia în vremurile acelea îi spuneam cu mândrie munte. Și bănuiesc că, un timp, ascensorul nu mă va mai tenta. Văzându−mă ajuns în perimetrul parcării, în sfera imprevizibilului, a zgomotului, a izbiturilor, a strecurării, dacă mai ieri odată cu ambianța mi se modifica însăși optica și părăseam ușurat anosta sferă a preocupărilor de serviciu, de data asta constat că nu mă prea preocupă gândul apropierii de casă. Mă îndrept deloc grăbit spre micuțul «Lăstun» ce mă așteaptă acolo, parcat neostentativ în umbra unei onorabile «Lada». Cândva, pe vremea când abia descoperisem simțământul amețitor al traiului din munca proprie, adormeam săptămâni, luni întregi, în minte cu imaginea unui interior mai mult decât confortabil al unei berline importate din țarcul CAER, preferând «Lada» sau «Skoda», la nevoie «Wartburg»−ul; șofam chiar, imaginar, înainte să mă fure somnul în chilia doamnei Papadopol, o grecoaică rea de chirie. Iar ambiția asta crescuse în mine ca un vrej sălbatic în pământ afânat, în paralel cu soldul meu de băiat chibzuit la CEC, până ce s−a ivit ocazia. Cum o «Dacia 1300», chiar una de ocazie, era dificil de susținut din economiile făcute în răstimpul a trei ani de privări autoimpuse, am crezut că mini−automobilul cu nume de zburătoare, produs cu titlu de experiment în halele unei întreprinderi timișorene, era, pentru început, acceptabil din multe puncte de vedere. Și cu «Lăstun»−ul am rămas până azi, deși între timp am mai promovat două trepte de salarizare. M−am însurat după sfatul tatii − funcționar și el, având o bogată experiență în ungerea cu diverse alifii, pentru că a apucat și apusul „regimului exploatării burghezo−moșierești” −, mi−am pus ordine în viață, iar de atunci... De atunci este, în linii mari, cam la fel. Deși pe toți ne așteaptă mereu același viitor luminos, etc., istoria însăși bate pasul pe loc, motiv pentru care nu las să−mi scape orice prilej de a−mi asigura un trai convenabil. Și nici că−mi scapă. Aduce a meschinărie? Așa îmi pare, cel puțin acum, și mie. Uite, nici Calofileanu, cât este el de ,,șef serviciu−documentație”, nu are un autoturism cu mult mai breaz. E adevărat, are o «Dacia 1100», dar cu destui kilometri la bord, plus că o pune pe butuci aproape lunar, iar asta ar toca până și bugetul unuia cu răspunderi grele. Poate că mașina lui are mai mult spațiu interior, dar este ieșită de mult din voga românească a anilor ’70 și pare cam pipernicită văzând−o parcată lângă «Lada» de ultimul răcnet a tovarășului director Barabulă, nemaivorbind de sclipitoarele «Skoda» și noile «Dacia 1310» ale celor de la ,,județeană”. A mea, cel puțin trece neobservată, și asta contează, pentru că așa n−am bătaie de cap dacă o las îndărătul celor mari. Mai mare dragul să le vezi acolo unele lângă altele, aliniate la o perpetuă paradă, adevărată competiție pentru cei mai mulți. Poate și pentru mine, cândva, va începe una, cine știe. Însuși Bucureștiul nu cred să se mândrească cu un astfel de parching. Dimineața sunt printre primii care își parchează mașina; am locul meu, ochit și găsit cu mare grijă după câteva luni de observare discretă. Nu mă cert cu nimeni, date fiind dimensiunile și plasamentul bucății mele de teren betonat, accesibilă numai unei mici „zburătoare”. Cu alte cuvinte, automobilul potrivit la locul potrivit − dixi! Asfaltul dogorește precum focarul unei locomotive cu aburi, gura mi se usucă, fruntea și gâtul îmi sunt lac de apă; noroc de sticla cu limonadă − o umple Reli, nevastă−mea, zilnic, să nu−mi lipsească ceva care ar putea afecta buna îndeplinire a sarcinilor de serviciu. Nu prea am idee ce anume, dar îmi mai lipsește totuși ceva. Șofez apatic, fără chef. Știu la ce să mă aștept acasă. Aș avea dreptul, ca orășean din tată în fiu, să mă simt în largul meu pe autostradă − doar am un automobil, nu mă simt deloc un nimeni, nu ar trebui să−mi lipsească neapărat ceva anume. Stresul, alergându−mi ca un miriapod prin toate firidele corpului, îmi îngheață sudoarea pe după ceafă, face ca în palme volanul să−mi pară spinarea udă a unui catâr ce nu se lasă manevrat după bunul meu plac, iar lucrul ăsta mă întărâtă; îl smucesc nervos pentru a−i înmuia îndărătnicia care, altfel, m−ar arunca pe contrasens. Priviți − ce neobrăzare! −, un «Trabant» fumuriu, cu ochii lui bulbucați, de râioasă, mă injură cu pumnul scos prin geamul portierei că nu îl las în depășire. Îmi vine să urlu plopilor, stâlpilor, bornelor, tăbliilor indicatoare ce mă ignoră trecând indiferente prin dreapta și stânga parbrizului, că sunt și eu un funcționar respectabil, membru de partid, cu loc în schema unei instituții de primă mână și cu perspective − am origine sănătoasă, trăgându−mă dinspre bunici și socri din simpli muncitori, iar ei, din țărani. Dar încetul cu încetul îmi vin în fire, îmi înghit amăreala. Tot nu m−ar băga în seamă; la urma urmei cine sunt eu? Doar că posed jucăria asta hârbuita − un travesti de motoretă socialistă? Mai știi, pentru unul ca tov’ Calofileanu s−ar înclina poate cu o idee. Ce naiba mă tot apucă, așa, dintr−odată? Mai știi, chiar că−mi lipsește ceva, poate un lucru esențial la care n−am reflectat destul. De pildă, o doagă. Să admitem că sunt cam într−o ureche. Bun, accept și asta, dar de unde a mai răsărit iarba aia trăznită, cu apetit pentru betoane și linoleum? Zău, m−am țăcănit numai așa, parțial? Cu celelalte facultăți stau destul de bine, m−am verificat doar. Ridic din umeri a neputință, de parcă n−ar fi vorba de persoana mea. Lașitatea fiindu−mi la îndemână, nu rezist să nu împing cu vârful pantofului chiștocul sub covor. Mă pomenesc raționând că dacă m−aș întoarce în clipa asta acolo − ce mai contează o oră? − poate ar mai fi câte ceva de limpezit... O fi sau nu posibil să dau de câte ceva interesant, dar știu că m−am jucat și așa prea mult cu dracul, iar cu lămuririle și mai știu eu ce nu se știe niciodată, așa că stai binișor, băiete, destul pe astăzi! Le vei mărunți cât ai chef mâine pe toate, dacă−i cu adevărat ceva care s−o merite. III Mâine este azi − tot dimineață.Proaspăt ras, cobor din mașină sprințar ca un june−prim de operetă, purtând miros de benzină până și la butonieră. După ce trântesc și încui portierele − fiecare în parte −, o las pe locul marcat cu deplină îndreptățire: «143 − V. B.». Demontez ștergătoarele și le înfășor într−o cârpă; e mai prudent așa după câte se întâmplă în ultima vreme. Îmi contemplu «Lăstun»−ul pentru ultima oară. Recunosc, arată impecabil! Mulțumirea mea nu durează însă prea mult. Arunc o privire în jur și trebuie să revin grabnic cu picioarele pe pământ. Iarbă, iarăși iarbă... De la scări, pe care le−a înghițit literalmente, a trecut la pervazuri, la bordurile de marmură ce încadrează treptele. Iar asta nu este totul. Sub geamuri atârnă un fel de agățătoare, gen iederă sau viță−de−vie. Cam stridentă schimbare pentru o instituție ca a noastră, de dimensiuni considerabile, dar care, totodată − și o mărturisesc −, nu−mi displace defel. Ce se întâmplă în definitiv cu locul în care muncesc de unsprezece ani și în care până ieri aș fi jurat că lucrurile vor rămâne așa cum au fost dintotdeauna, că Istoria noastră este de neclintit, pur teoretică, ,,beton”, ca toate disciplinele școlare, iar dacă toate ciudățeniile ăstea ne invadează așa, tam−nesam, fără drept la apel, de ce totuși ei, necunoscuții mei confrați, pot să rămână la fel de impasibili când urcă treptele cele înverzite, consultându−și ca obsedații ceasul, preocupați doar de îngustele lor probleme și îngrămădindu−se bădărănește la gurile ascensoarelor? Să fie oare o taină rușinoasă a subiectivității umane, o etapă a vârstei, despre care probabil nu e indicat să se amintească nici măcar în cărțile de specialitate? În mare, da, cu excepția, poate, a celor de psihiatrie... Mă urnesc din locul în care amorțisem. O bandă de prefăcuți! N−au ei timp de fleacuri − cum ar fi de exemplu iarba asta. Să ne gândim un pic: ce motiv ar avea să se holbeze la ea? În schimb pentru mine, ca spirit nesofisticat, este o mană de−a dreptul providențială. Serios vorbind, aș spune−o răspicat oricui, numai că mă îndoiesc să intereseze pe cineva elucubrațiile unui exaltat ca mine. IV Nu pot spune că−mi amintesc cu mare plăcere acele zile în care nu se întâmpla practic nimic. Momentan, într−o perioadă când, după câte se pare, Istoria românilor dă semne că s−ar pune, în sfârșit, în mișcare, pregătindu−și ieșirea dintr−o lungă hibernare − și nu tocmai în direcția sortită «viitorului strălucit» prezis de prim−secretarii P.C.R. la toate congresele −, am atâtea treburi pe cap încât nu−mi permit să gândesc prea mult. Singure, ședințele de partid − interpretate după partiturile aceleiași flașnete politice −, îmi oferă puținul răgaz să−mi fac socotelile de strictă necesitate. Acasă, nevastă−mea îmi spune din timp unde se dă ulei, carne, hârtie igienică sau cafea cu orz, când trebuie să fug, să ocup loc la coadă până nu află prea multă lume. Mă duc, le fac și pe acestea, însă, ca un blestem, gândul îmi zboară în cu totul altă parte. Azi am condus ca zăbăucul pănă la instituție; am urcat câte două−trei trepte cele cinci nivele, am dat buzna în birou. Mă veți întreba ce naiba altă scrânteală am acum, iar eu vă răspund că aveți tot dreptul s−o spuneți, este un unghi de vedere oarecum întemeiat, dar dureros pentru mine, pentru că voi, cei din afară, oricum n−aveți cum să îmi înțelegeți prefacerea intimă. De după anosta ușă maronie a biroului mă întâmpină soarele pe care îl cunosc doar eu. Acolo îmi simt fața încălzită pe amândouă părțile − pe dinăuntru, mai ales. Mă încântă să știu că un soare îmi este rezervat numai mie, un soare de a cărui existență nu se pomenește nicăieri și pe care îl poți aprecia doar în comparație cu cel cunoscut. Ce să faceți, vouă nu vi se interzic comparațiile cu exteriorul, cu tot ceea ce nu ține de «mărețele succesele ale comunismului», deci cam greu să mă înțelegeți. Dacă stau un pic să judec, un lucru asemănător mai simt doar când reușesc să fur câte ceva cu urechea pe la «Europa Liberă», lipit la ore târzii de calorifer, unde se recepționează mai ca lumea. Și în ultima vreme nu s−ar zice că sunt printre puținii care o fac. Totul se fură, ,,dragi tovarăși și pretini”, chiar și puțină libertate; dacă altfel nu se poate, măcar pe unde scurte. Ca să fiu mai clar: pereții biroului nostru sunt ca inexistenți pentru mine − au dispărut mai în întregime −, lăsând pentru demarcare doar câteva cărămizi sufocate de tufe, parcă desprinse cu o lamă fină de ceea ce fusese zid. „Auzi, dincolo, acuma!” ați pufni, sâcâiți, voi. „Un cuvânt, nu dovezi. Lămurește−ne, dacă ești bun...” Și cum să nu zâmbesc? Desigur, în locul vostru aș bombăni la fel. Adevărul e că voi nu mai sunteți aceiași, a trecut mult de−atunci, vă amintiți vag, cu mare greutate, și uitați că tot ceea ce voi luați acum drept baliverne, pentru mine sunt lucruri cât de poate de reale − le văd, întind mâna și le pipăi. Se înțelege, poate aș fi rămas și eu unul dintre nesimțiți dacă Dumnezeu nu m−ar fi înzestrat cu naivitatea celui ce nu face bine distincția între a fi binevenit și un nepoftit, un intrus. Imaginați−vă un diamant cât pumnul, neșlefuit, ajuns prin voia Domnului pe trotuarul din centrul metropolei; cine credeți că va fi favorizat să−l găsească primul? Vedeți, aici gândiți cu toții la fel... Eu zic că naivul. Cum adică de ce? E cât se poate de firesc: el vede pretutindeni șanse, oferte ce i se fac, crede în comorile care i−au fost destinate spre a le descoperi. Voi, ca și trecătorii de altfel, n−aveți ce pierde; veți lovi nestemata cu piciorul, ca pe−o piatră oarecare, voi nu puteți concepe ideea averii abandonate pe−un trotuar infect. Dar care a fost naivitatea mea? Un raționament la îndemână: dacă ei tot nu vor să știe de iarbă, o voi păstra doar pentru mine. Și ea m−a condus până aici, unde încep, sau mai bine zis, se întind domeniile mele. Locuri fără limite, fără compartimentări și tăblițe avertizoare − un peisaj cu dealuri albăstrui, de pe care tocmai se ridică ceața dimineții, între ele un pârâu, câteva ochiuri de baltă înconjurate de mănunchiuri de pipirig și papură, în spatele acestora distingându−se vag culmi muntoase; cât despre pajiști... Locurile acestea par a fi desprinse din imaginația unui literat romanțios, dar ce să fac, nu găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru noul meu spațiu de existență. Adevărul e că nu mă prea interesează părerea voastră. Luci și Anda își văd de treburi; frunzăresc amândouă hârțogărie și bat la mașină copii peste copii. Cu toate acestea, sunt convins că atunci, în prima zi, Anda zărise într−adevăr gândăcelul cel verde, când reușise s−o scălde cu sperietura. Mai nou, o deranjează vizibil pinul înălțat foarte aproape de masa ei, care, cu două crengi destul de lungi, îi incomodează luarea micului dejun în bune condiții. Îi observ agasarea ori de câte ori e nevoită să le dea la o parte ca să scoată ceva din dulapul cu norme. Am surprins−o chiar urmărindu−mi înmărmurită plimbarea în jurul bălților, cu care îmi încep ziua de lucru; mă privea ca pe o halucinație, iar eu pășeam agale, cu haina și cămașa făcute sul în mână, cu spatele înfierbântat de un soare mult prea concret ca să−l ia drept plăsmuire. Pe zi ce trece se întâmplă ceva anume cu mine, o simt, n−am nevoie de explicații. Constat doar. Nu mai sunt funcționarul cel gata oricând să calculeze ore în șir, să umple tabele nesfârșite pentru un aconto simbolic din partea superiorilor, cel pe care îl încântă posesia unui fleac oarecare, cu condiția să−i confere un plus de nu−știu−ce înaintea altora. Tatăl meu − îi semăn izbitor în multe − m−a învățat că unica satisfacție pe care o oferă viața este aceea procurată prin stăruință, încăpățânare depusă în atingerea oricărui scop, indiferent de mărimea lui. Acum mă îndoiesc până și de sfatul tatii. Pentru mine toate principiile și−au modificat nuanța, multe din valorile în care credeam cu ardoare și−au pierdut strălucirea, devenind amorfe, întunecate ca o casă năpădită de bălării. Pe când altele, care mă lăsau de obicei rece, acum îmi controlează până și tensiunea arterială. Și totul de când a intervenit, acaparându−mă, locul pe care îl numesc, poate cu emfază, «lumea mea». Este a mea, fiindcă sunt primul care își poartă pe aici pașii, primul care îi taie cărările, întâiul care ascultă, culcat pe spate, foșnetul pâlcurilor de arbori cu trunchiul neîntinat de poluare. Întâiul, poate ultimul. Simt că acestui pământ îi trebuie o dragoste neposesivă, el dăruind incoparabil mai mult decât primește, iar eu de așa ceva aveam nevoie: de un pământ stabil sub tălpi, în care să mă încred ca într−o mamă; căci altfel, fără un răspuns pe măsura dragostei mele filiale, m−aș pierde cu siguranță în mărunte subterfugii. Un fiu risipitor − asta m−am considerat dintotdeaun. De fapt, când naiba am mai iubit eu o lume întreagă? Stai nenișorule, că prea mă avânt. Mă tem că am căpătat un aer distinctiv, ceva în sens aristocratic, Calofileanu mi−a și reproșat−o iritat. Știu că măcar n−o fac de dragul pozei, ci fiindcă sunt realmente un senior − primul, deocamdată. Dar reflectând un pic mai calm, oare Dumnezeu să fi creat numai pentru mine acest tărâm? Nici vorbă. Nu−mi doresc să rămân aici de capul meu, singur cuc. Datoria mea va fi ca, atunci când vom fi mai mulți seniori, să nu las pe nici unul să spună următorului sosit: „Ajunge, eu am fost ultimul, schema−i completă! Tu ne vei fi vasal.” Nu voi permite nimănui să instituie legea primului picior pus pe insulă, mai ales că eu însumi n−o fac, deși aș avea căderea. Și n−are sens, atâta vreme cât aici nu există delimitări, deci nici inegalitate de șansă. Fiecare își va delimita, prin înțelegere cu cei din jur, un petec de pământ numai al său, și pe care, firește, după înzestrările personale, le va mări, schimba, sau chiar juca la cărți. Încropesc astfel de perspective mai tot timpul, nu găsesc pentru moment alte preocupări, cufundat în liniștea atât de plăcută dintre arbuștii de păducel; îmi întind haina pe iarbă, mă pun pe burtă și meditez pe îndelete asupra prejudecăților − vizavi cu dreptul spațiului interior −, asupra condiției omului fără imaginație, chiar la viitoarele mele funcții... − Buți... Hei, Buți!... Anda îmi face semne. Ce v−am spus − mă vede! Probabil ea, dintr−o bucată cum o știu, nu mai suportă atâta ipocrizie. A ales adevărul; altfel mi−ar infirma intuiția de la−nceput. Dacă mă gândesc bine, chiar și înainte de schimbare, în toată ciorba birocratică a instituției, tot Anda a fost cea care mă băga cu adevărat în seamă. N−ar trebui, deci, să mă mire. Apropiindu−mă, îi zâmbesc timid: − Așadar semănăm, Anda? Luci pare a nu mă auzi; concentrată, bate la enorma ei mașină. Anda e îmbujorată, îmi evită privirea. − Da... Și ce vrei? Apoi, în timp ce întoarce o filă din interesantul ei dosar, spune: − Un motiv în plus să mă cred scrântită. Dar nu−i adevărat. Am o minte clară, o judecată de om sănătos. Știi ceva, Buți, n−am chef de nebunia ta! Mă înțelegi? Nu te supăra, sunt cam nervoasă, șeful cel puțin... − Care șef, Anda? Nu vezi că el poate fi șef numai celor ca tine, care nu−i ies din cuvânt? Mie unul, uite, nu−mi mai e. Ba vezi foarte bine, dar nu ai curajul s−o recunoști. Și nu pentru asta m−ai strigat? Sau vrei cumva să trag cortina − e mai comod așa −, să−ți vezi mai departe de sarcini, ca o funcționară cumsecade cum ești? − Da−da, sunt o funcționară și asta voi rămâne! Te−aș ruga să încetezi cu tot bâlciul ăsta pe sub ochii mei. − Sper să nu−ți închipui că sunt Dumnezeu, Anda. Așa cum le vezi, la fel am găsit și eu locurile astea, cu deosebirea că pe mine ele m−au convins mai repede. Fii atentă un pic, uită−te la ei − îi observi? Nimeni altcineva în afara noastră nu−și dă seama! Eu, angajatul Buți Verescu, cutreier meleaguri cât mă trage inima, fac baie, plajă, iar ei se comportă ca și cum, după obicei, aș rămâne cumincior la birou. Ce părere−ți faci? Lasă, te−nvăț și pe tine cum se procedează, e−atât de simplu! − Cum adică, după tine, ei, Luci, șeful, tov’ director... Nu, că e prea de... Chiar să n−aibe habar?! șoptește ea, îmbujorată. − Anda, stăpânește−te și ascultă−mă: doar noi doi care le putem vedea! Mai e nevoie să te conving de asta? N−am idee cum de e posibil, poate fiindcă ne convine să le vedem... De fapt nu știu explicația și nici n−o caut, îmi e suficient că așa îmi pot trăi viața din plin. Raționând la rece, orice miracol este ceva ilogic, plauzibil doar pentru țânci. Noi însă trăim toate astea pe viu, simțim acest miracol pe pielea noastră, așa că nu−l mai putem respinge ca pe−un lucru imaginar. Rețineri am avut și eu la început, te înțeleg. Durează până ce realizezi că e necesar să−ți revizuiești concepțiile... Ce aberație că−ți teoretizez ceea ce îți vei da singură seama! E de ajuns să treci dincoace, peste resturile astea de zid. Hai! O aștept cu mâna întinsă. Șovăie încă, fixând același punct de pe masa ei. Se ridică totuși, aranjează în deplină tăcere, fără grabă, hârtiile într−un biblioraft maromiu, cu muchii roase. Ezită, se poticneștede−un scaun, nesigură − e furnicată de frisoane. Dar înaintează spre mine... O ajut cu delicatețe, dar cum o văd copleșită, neatentă unde pune piciorul, o iau cu hotărâre pe sus. Scoate un țipăt. O sprijin cu ambele mâini; are respirația agitată, se strânge în mine fără a−mi da drumul. În ochi îi pulsează câteva clipe groaza, apoi uimirea că n−a pățit nimic și că țipătul ei n−a alarmat−o pe Luci. − Buți, șuieră cât s−o pot auzi, n−am vrut!... Dar e sigură treaba cu zidul, nu? Drept răspuns, i−o arăt pe Luci. Aceasta tocmai întorcea capul întrebând ceva înspre scaunul părăsit de Anda, apoi întinde într−acolo un tabel pe o coală de hârtie. Anda freamătă, mă apucă de mânnă; palma i−e umedă și rece. Fila cu tabelul ajunsese cu bine pe masă... Îi spun că poate urla dacă vrea să−și descarce sufletul; de auzit, la ceilalți, chiar detonarea unei bombe brizante n−ar avea șanse de−a le atrage atenția, poate fi liniștită. Am plecat după aceea să înconjurăm bălțile, așa, ca o recunoaștere. Dar parcă numai bălțile sunt de văzut! Odată vom ajunge cu siguranță pe vârful munților din zare, iar de acolo ni se va deschide un alt orizont. Naiba știe câte ne mai rezervă o aventură ce abia începe. Am știut să fim în birou la timpul potrivit − nici un minut peste. Cu ora plecării nu se glumește; s−ar provoca încurcături de neimaginat. Dacă mă roade totuși ceva e gândul că un altul îmi poate ține locul acolo, în birou; resimt o oarecare frustrare în clipa în care un vid abia simțit mă soarbe, mă fixează pe scaunul datoriei. Cine garantează că în momentul întoarcerii, ,,schimbul” nostru nu se mută ușurat dincolo, că de fapt Anda și cu mine n−am făcut decât să asigurăm cu dubluri un spectacol la scară planetară?... Oricum, o las baltă, îmi voi rezerva mâine timp și pentru alte presupuneri. Secretarul Vanea a venit să preia − și credeți că rețin a câte−a oară!? − dosarele documentate în amănunt, de la mine cel puțin patru−cinci. I le−am pus în brațe cu aerul cel mai cooperant din lume, mimând umilința victimei. − Tov’ Verescu, spune privindu−mă galben, cum naiba vă mai arde de plajă după cât vă freacă șefu’, că eu pic de osteneală de cum intru−n casă și pun capul jos cel puțin două ore! Băgasem și eu de seamă că din oglindă, în ultima vreme, îmi imită gesturile, ba chiar se rade în același timp cu mine, un ins bronzat arămiu, cum e mai frumos; nici în prima tinerețe nu arătasem mai în formă. I−am satisfăcut nedumerirea, pe ton confesiv: secretul constă în ajutorul oferit de bunul meu «Lăstunaș», care, precum armăsarul hrănit cu jăratec din poveste, învinge depărtarea cât ai bate din palme, dilatându−mi astfel timpul liber. Vanea a plecat cu o anume dezorientare, încercând − și deloc nu−l prindea − o figură preocupată; rezolvasem atât eu cât și colega mea toate dosarele, unde pui că tov’ Calofileanu declarase sus și tare că le va alege dinadins pe cele problematice, ca să stârpească odată ,,cuibul delăsării” de la «documentație». Și, cu toate astea, uite, dosarele se rezolvă în vrac − nu tu nemulțumiri, nu tu muștruluire. Vanea se scarpină în cap obosit, dându−și seama cât de mort este după o gură, fie ea și rece, de cafea. V A mai trecut o vreme. Ar fi ele toate bune și frumoase dacă n−aș fi fost luat la ochi de unii superiori − le pun în pericol scaunul obținut cu destulă umblătură și compromisuri −, de−o grămadă de colegi, agasați, fiindcă exagerata mea ,,conștiinciozitate” le poate strica convenabila normă a muncii − ce mai, calc în strachini pentru multă lume din instituție. Noni Rusu − securistul nostru − a fost, ca de obicei, pe fază. M−a chestionat după tot tipicul. Acolo, în cabinetul de la «administrativ», cu el învârtindu−se în jurul scaunului fără spătar pe care m−a așezat, privindu−mă ba pe sub sprâncenele−i straniu de roșcovane în comparație cu restul părului, ba adoptând o uluire bășcălioasă, ba împungându−mă cu o întrebare−standard. Urla exploziv exact în momentele în care păream dispuși să depănăm împreună cele mai plăcute clipe petrecute pe când absolveam, la aceeași școală generală, ultima clasă, eu în a VIII−a B, el în a VIII−a A. Îmi dădeam seama că fosta noastră colegialitate îi crea serioase greutăți. Știam că misiunea care−i fusese încredințată în ceea ce mă privește nu era una deloc simplă, cuprinzând probabil până și aflarea cantității de lapte matern ce−l supsesem în pruncie, iată motivul pentru care nu l−am ținut mult timp pe ghimpi; am trecut la mărturisiri complete. − Te întrerup, iartă−mă, Buți, dar n−aș fi crezut să mă iei chiar tu în balon! și Noni, indignat la culme, a trântit un picior zdravăn în podea, făcându−mă să mă cutremur. Îți zic ultima oară...! Nu−mi mai amintesc cu claritate dacă a priceput Noni ceva din bolboroselile mele, dar tot ce pot afirma este că nevastă−mea, Reli, s−a arătat îngrijorată de petele negre−violacee care−mi ieșiseră pe pomeți, arcade și urechi de la cele două ouă fierte pe care mi le pusese dimineața în pachețel. În fine, Rusu a avut cu mine câteva zile nefaste, gândindu−mă numai la rapoartele ce trebuia să le prezinte superiorilor săi după fiecare interogatoriu. Cum alte frecături n−au mai urmat, pot afirma că fostul meu coleg mi−a ținut totuși spatele. De neînțeles însă a rămas de atunci relația noastră. Bănuiesc că mă ocolește, căci dacă îi tai uneori calea − chit că îmi aruncă automat un zâmbet −, îi surprind imediat neliniștea din priviri. Niciunul din ai mei nu avea idee despre ceea ce mi s−a putut întâmpla; atât doar că aerul întinerit ce−l degaj de−o vreme încoace nu putea rămâne cu totul nebăgat în seamă. Reli a devenit suspicioasă, crezând, după uzanța urbei, că am dat de un filon arhicunoscut de complicat situația familială − altă femeie − și că probabil fug de la serviciu. Am fost pus la curent de−un coleg binevoitor cum că, fără știrea mea, ea venise pentru a discuta chestiunea cu un ,,tovarăș de încredere”, mai în măsură s−o înțeleagă și s−o ajute, negăsindu−l decât pe șef. În parte, are și ea, sărăcuța, dreptatea ei; ce vreți, vremurile se schimbă... Ați mai putea spune că pentru mine timpul trece cumva fără rost? Mi−ați fost martori, cred. Și nu regret nimic; atâta doar că singurul interval din zi care încă mă exasperează sunt zorii. Abia le pot răbda încetineala, vreau numai să mă văd odată ajuns pe−un anumit trotuar, colț cu strada Sf. Pantelimon − în minte îl numesc „al nostru” −, unde mă întâlnesc cu Anda. Câteodată se întâmplă să o găsesc așteptându−mă de minute bune, dar nu−i nimic, îmi scuză impolitețea − la o adică, eu am o familie, obligații... De acolo plecăm împreună, febrili, ca doi complici într−o acțiune subversivă, ne precipităm fără alte vorbe pe străduțe lăturalnice, cu pietrele caldarâmului lucind umede în ceața dimineții − două umbre ce alunecă grabite de−a lungul caselor cu ferestre întunecate, ajungându−le să se știe lângă cel cu care împarte un privilegiu de nemărturisit. Momentele penibile amândoura, în care urcăm scările instituției și ne salutăm colegii în stânga și în dreapta − unul luând−o, se înțelege, înainte, pentru a nu bate la ochi −, cele în care deschidem ușa biroului și surâdem matinalei Luci, trec ceva mai greu, dar totuși trec. Supliciul durează până ce depășim acreala acestui antract dantesc − căci asta au devenit pentru mine și Anda spațiile instituției, îmbâcsitul nostru birou unde ne−am mâncat atâția ani micul dejun și nervii −, nu mai mult. De aici încolo problemele noastre dispar, frunțile ni se înseninează, pentru că pătrundem încrezători într−o lume pe care n−o mai pot numi «a mea», ci ea aparține acum amândoura. Singura noastră grijă rămâne aceea de−a ne drămui la maxim timpul; ne verificăm și ne potrivim ceasurile. Totul pare un vis prea frumos ca să nu ne dăm silința pentru a−l mai prelungi câtuși de puțin, numai ca acel puțin să nu aparțină trezirii la cotidianul știut. În doi ne putem convinge mai ușor de ceea ce trăim. Ca o paranteză, îmi voi permite să vă mai destăinui un mic secret de−al meu. O parte a memoriei îmi invadează uneori, în joacă, atenția, o leagă la ochi și−mi derulează, în exclusivitate mie, un film tare vechi... Acolo mă revăd licean în anul doi, pe când, ridicând privirea deasupra peisajului familiar, deci deasupra celui subînțeles − strada pe care locuiam cu bunicii, casele vecine și grădinile lor minuscule, mai degrabă negricioase decât verzi, garduri din plasă de sârmă, pe alocuri ruptă, salcâmi sfrijiți cu scoarță neagră, o centrală termică netencuită, Școala Generală nr.6; în rest, blocuri și iar blocuri −, am avut surpriza să trăiesc sentimentul descoperirii unui lucru straniu, de o frumusețe și concretețe tulburătoare. Încastrată într−unul din versanții muntelui pe care îl contemplam de obicei în depărtarea dinspre răsăritul orașului − un petec de munte care nu−mi mai atrăsese înainte atenția −, descopeream o porțiune ce părea să aibe legile ei proprii. Era neatinsă de alburiul cețurilor înconjurătoare, având propria ei pădurice, o poiană, un orizont cu alți munți în spate, și totul fiindu−mi expus în plin soare, cu toate că peste tot, cât vedeai cu ochii, vremea era închisă, apăsătoare − ce mai, un fragment aparținând unui alt peisaj! Surpriza asta s−a repetat în mai multe rânduri, după−amiaza, când ieșeam pe mica noastră terasă, pentru a mă dezmetici după scurtul somn al prânzului. Deși eram convins că spre seară ori în dimineața următoare împrejurimile orășelului de munte vor arăta după cum le știam, ceva îmi șoptea totuși că acolo, în minuscula și strălucitoarea depărtare ce mă recompensase cu ineditul ei pentru anevoiosul și negânditul efort de a mă rupe de obișnuință − ridicasem ochii acolo unde nimănui altuia nu i−ar trece prin cap să se uite, să caute adormit, ca mine, mierle albe −, acolo era ținutul asupra căruia am drepturi nelimitate, iar că în orașul bunicilor mei eram un simplu vizitator, un chiriaș temporar ce adună în taină resurse de tot felul în vederea unei viitoare colonizări... Visam cu ochii deschiși, călare pe banca vopsită în verde închis, la înălțimea terasei, de unde vedeam cum lucrurile din jur îmi devin deodată de nerecunoscut, străine; nu încercam nici măcar să mă conving să le fi considerat cândva familiare. Încă de pe atunci mă simțeam un privilegiat, un senior. Aproape la fel, însă mult mai intens, trăiesc cu Anda viața de când am devenit parteneri. Peste universul nostru nimeni nu poate sufla aer cald spre a−l topi, aidoma unui desen zgâriat pe geamul înghețat al tramvaiului de−un copil rătăcit, făcând să reapară sub el chipul colțuros al realului de zi cu zi. De pildă, cui i−ar sta în putință, aici, să ne șteargă de pe cer soarele? Trăiesc o necontenită beție! Anda are sentimente identice cu ale mele. Mi−a destăinuit−o de cum s−a convins de seriozitatea intențiilor mele, nu fără un răstimp de frământări și scrupule vechi de când lumea, înțelegând totuși că o familie întemeiată doar pe conjunctură, ca cea a mea cu Reli − am fost chemat cu discreție să ajut organizația P.C.R. de bază la rezolvarea unei situații jenante, cu serioase implicații politice, contra unor avantaje ce−au aprins imaginația tatii, ea fiind pe atunci soția unui activist cunoscut − nu este ceea ce se numește o familie în firea lucrurilor. Și cum Cel de sus n−a voit să avem copii, asta ușurează mult decizia Andei. Când și−a descărcat în fața mea tot ce avea pe inimă, eu i−am ridicat ușor bărbia cu arătătorul, până i−am întâlnit ochii. În rest, n−ar trebui să fiți curioși... Dar să las naibii pudibondismele. O iau zilnic de mână și cutreierăm ore în șir coclauri din ce în ce mai cunoscute, mai fermecătoare. Nu știm să ne mai fi bucurat atâta de spații cât vezi cu ochii, de sălbăticie aspră dar prietenoasă, de fierbințeala de pălincă a unui soare pur, de munte. Ne întrebăm cel puțin o dată pe zi dacă ne−ar mai putea obliga cineva să ne întoarcem. VI S−a produs și lucrul de care mă temeam. Amploarea! Lumea întreagă (nu fiți perfizi cu zâmbrele voastre, se înțelege că vorbesc de cea din instituție) a căpătat deja curaj să−și creadă ochilor și urechilor. La un moment dat, ca din întâmplare, pe ușa biroului «documentație» și−au făcut apariția grupuri de câte doi−trei colegi interesați − chipurile! − de niște dosare clasate mai demult; ciudățenia s−a lămurit de îndată ce i−am surprins dialogând muțește când le întorceam spatele − deci ne filau pe furiș. Chiar dacă le−am făcut cu mâna, încurajându−i, cum făcusem cu Anda, nu obțineam decât descumpănire și guri căscate. N−a durat însă mult − au îndrăznit să creadă. A început cu vecinii de la 49−B, «serviciul financiar» − biroul lor a devenit cea mai originală plajă, situată după câte se pare de−a lungul unei coaste mediteraneene. Au urmat cei de la 51−B cu un țărm californian, 59−B cu o stână pe Parângul Mare, 50−B bis cu cherhana din Deltă, și așa mai departe până la epuizarea serviciilor de la nivelul nostru, ca apoi să se extindă la 110−C, 116−C bis, la «serviciul omologare» de la 119−H, ș.a.m.d. N−a scăpat nici tronsonul conducerii. Vă cam închipuiți cum am reacționat când, aducând tovarășului director Barabulă o „rezolvare” de−a mea la sfârșitul programului, și neținând seama de interdicțiile Oanei Cuță − o secretară drăguță dar isterică −, fiindcă eram sătul de conveniențe inutile, am intrat fără menajamente într−o autentică oază de tip Canare, cu un tov’ director, ce mai, gol pușcă dormitând în hamacul întins între doi cocotieri... Un lucru se conturează în mintea mea: fiecare birou, fiecare colectiv, are parte de un peisaj al lui propriu, iar natura acestuia depinde în mare măsură de gustul, de idealul ori, mai știi, de imaginația și mentalitatea indivizilor care îl compun. Concluzia asta mă bucură și mă întristează în egală măsură; eu și Anda vom păstra doar pentru noi o lume căreia nimic nu i se mai poate lua sau adăuga, însă nu putem ocoli întrebarea: ce se va întâmpla oare cu instituția, în ansamblul ei? Un ghiveci peisagistic asemănător mai poți găsi doar în operele suprarealiștilor, ori în ale mai puțin echilibraților mintal, iar așa ceva n−ar avea șanse să dureze prea mult. Un străin venit cu treburi prin instituție n−ar avea cum să bănuiască adevărata natură a acelei atmosfere generale − de o seriozitate ieșită din comun, de o abnegație exemplară la mai tot pasul, iar pe coridoare alunecând fantomatice făpturi copleșite de importanța sarcinilor, de caracterul strict secret al hârtiilor pe care le păzesc în mape cu cifru, după care dispărând prin crăpătura câte unei uși ce li se închide imediat în urmă. Mulți dintre noi am înțeles prin asta o mână providențială; alți câțiva, însă, exact contrariul. De controale sau de vizite, oricum, nu se mai temea nimeni. Am asistat recent la sosirea unei tovarășe de la minister; o recunoști repede după linia bine ajustată a taiorului, a fustei, a coafurii înalte și bombate, asemeni celei a Tovarășei − gen turban de vizir − care, însoțită de−o parte și de alta de prim−secretarul nostru, Guzgău, de tov’ director, de președintele sindicatului, Trandafir și, nu chiar ultimul, de Calofileanu al nostru, a străbătut în trombă instituția, călcând cu demnitate energică pe niște tocuri metalice, singurele capabile să−i susțină trupul rubensian, multilateral−înfloritor, provocând o adevărată canonadă pe coridoarele cu mozaic; chipul ei întunecat îi trăda nemulțumirea „trasată” de unele foruri ce presimțeau a fi ceva necurat în ultimele rapoarte. Însă a trebuit să se mulțumească doar cu mici nereguli organizatorice, retrăgându−se în cele din urmă, bosumflată, în sala de protocol, unde o aștepta obișnuita masă de protocol. Pentru mine a fost chiar hazos să le urmăresc schimele, unisonul expresiei de o gravitate impresionantă a figurii lor încruntate, modul convingător în care tov’ director Barabulă aproba părerile inspectoarei privind până și la timpul probabil − mă cuprindea ilaritatea, cunoscând adevărata cauză a aspectului mototolit, de rufe aruncate cu furca, a hainelor sale, contrastul ăsta amuzându−mă teribil −, ca și mersul mărunt și rapid al lui Calofileanu, care avea grijă ca inspecția să decurgă în limite corespunzătoare, deschizând primul ușile, nu înainte de a se asigura că totul este acolo în ordine. Privirile lui de popândău scrutau neîncetat ca nu cumva să −i scape cuiva pe jos pixul ori vreo foaie de hârtie. Lui Guzgău și lui Trandafir le revenea rolul, decorativ în mare parte, de a asigura permanenta prezență a Partidului, cu deosebire că, față de ceilalți, în caz că erau consultați, aprobarea lor venea abia după un răstimp de aprofundare a problemei, ca apoi să dea din cap cu gravitate. Pentru noi, funcționarii de rând, greutatea constă de fapt în recunoașterea fățișă, în consens general, a noii realități care ne tapetează acum existența. Or părea ele a fi deocamdată numai ale noastre − plaiuri idilice cu pajiști, păduri, luminișuri, bălți, dealuri, munți, râpe stâncoase, grohotișuri prin care șerpuiesc izvoare și pârâuri, plaje la mare ori la ocean, locuri numai bune de−o partidă de fotbal, de tenis cu piciorul, și de ce nu, de table, de golf sau schi nautic pentru cei pretențioși −, dar cât timp va mai putea fi păstrată această taină? Și apoi, o instituție de importanță națională cum este a noastră, pe care se bizuie în conducerea științifică a treburilor țării cadrele superioare de partid, în frunte cu însuși Tovarășul, clarvăzător și genial conducător al oștilor clasei muncitoare, ar fi oare normal să rămână practic nesupravegheată, transformată peste noapte într−o stranie casă de odihnă, ceva în stil parnasian, cu toate huzururile imaginabile la îndemâna angajaților? Glumeam. Sunt întrucâtva de acord cu voi, numai că și toleranța are limitele ei, iar faptul că treburile, sarcinile pe cap de funcționar, se rezolvă de la sine, este o treabă cu care nu pot fi de aceeași părere. Singure nu au cum s−o facă, asta nu mi−o puteți dovedi, e−o chestune de bun simț, mai degrabă aș fi îndreptățit să cred că serviciul acesta ni−l fac „dublurile”. Raționând la fel, pare plauzibil, că doar am avut nu o dată ocazia să le simțim prezența, cu condiția să nu ne întrebăm la ce dracu’ le−ar putea servi lor niște roluri deloc ispititoare, care impun o conștinciozitate pe măsură, atunci când ne sunt preluate. Chiar dacă motivarea le−ar fi una distractivă − dificil de imaginat cum anume s−ar numi ea, de presupus fiind una echivalentă cu eliberarea noastră, ca indivizi, că altceva nu−mi vine în minte − nedreptatea creată prin avantajarea noastră vădită mi−ar da remușcări de nesuportat. Gândiți−vă un pic: ceea ce primim noi este libertatea de a ne manifesta după placul inimii, devenim noi înșine, mai adevărați ca nicicând; lor, în schimb, acolo unde ajung, le mai estre îngăduit oare ceva? Nici vorbă! Li se îngăduie însă lucruri ,,prețioase”, ca de pildă parvenirea pe cale papagalicească, scrupulele de prisos, o condiție obligatoriu duplicitară, „ungerea” ca lege nescrisă, invidia, ranchiuna. Judecați dacă e un schimb leal; mă bizui pe imparțialitatea voastră. De noi, cei de acum, dedați la tot ce ne trece prin cap, nu mai sunt atât de sigur − am cam pierdut sensul originar al acestor noțiuni. Nu trebuie uitat nici fenomenul de respingere instalat din capul locului la unii dintre colegii noștri o dată cu generalizarea fenomenului. Cel puțin ilogic în situația de față, dar câțiva refuză să accepte noul pretextând că acesta li s−a infiltrat în tabieturi fără a le cere consimțământul. Ei sunt traumatizații noștri, cei cu înțelegerea blocată, rămânând dezorientați chiar și după ce reintră în normalitate, la finele programului de lucru. N−o să mă credeți, dar nu s–ar lăsa convinși nici măcar de−o palmă receptată în plină figură, dacă ea vine dintr−o direcție unde știau că se află un perete gol și nimic altceva. E puțin spus că ne inspiră compasiune, unde mai pui că aceștia nu sunt cei la care ne−am fi așteptat − ca Guzgău, Barabulă, Trandafir, chiar Noni Rusu − ci inși obscuri, cuminți, care n−au deranjat vreodată pe cineva; se limitau la a−și îndeplini obligațiile de servici, salutau și, odată plecați de lângă tine, îi uitai cu desăvârșire, de ei aducându−ți aminte abia în dimineața următoare, când le răspunzi la salut în ultimul moment, dându−ți seama că, într−adevăr, îi cunoșteai. Un caz cu totul aparte este cel al tovarășului Calofileanu al nostru. Se înțelege, n−a scăpat nici el − vede ceea ce vedem cu toții. Cu nuanța că nu chiar orice și oricând, ci numai la aprecierea lui; aici stau, de fapt, diferențele față de restul cazurilor, ceea ce îl plasează undeva între struț și cămilă, lucru care îl transformă într−un pericol real pentru noua ordine acceptată de majoritatea colegilor. De exemplu, momentul inițial: nu mică ne−a fost surpriza să−i auzim zbierătul pe când ne prăjeam mai bine pe promotoriul stâncos din apropierea biroului «documentație» − încă ne mai bântuie comoditatea sedentarului de profesie, ni se pare obositor și timp pierdut să căutăm locuri situate prea departe − deasupra unei vâlcele ce ne oferea o priveliște mulțumitoare. Ne−am întors pentru a−l zări ciudat de palid, răcnind în direcția noastră dintre mesele de lucru; nu părea doritor să treacă dincoace de linia de demarcare. „Domnișoară Prepeliță și tu, Verescule, de ce nu sunteți la locurile voastre?! Vă reamintesc... Veniți imediat aici!... ordine!” Natural, nu ne−am sinchisit. Auzi, acolo nu era ordine... „Pentru actul ăsta de nesupunere, de indisciplină, vă voi trage la răspundere în fața C.O.M.−ului, să știți! Voi de acolo de sus, mă auziți?! ... dați afară din partid! Vă desfac contractul, ajungeți la canal, asta vreți? Ați înnebunit cu toții!” Ne uitam cum țipă agitându−și dezordonat mâinile, căznindu−se în așa fel ca mesajul său autoritar să ne parvină până la ultima intonație. Știam că trebuie lăsat să se descarce cumva de tensiunea în care trăia de−o vreme încoace. Observasem luminița ce i se aprindea în ochi ori de câte ori se anunță o inspecție, un control ori o vizită din afară, și, deși îl știam incapabil să descrie cuiva adevărata situație din instituție, nu suflam ușurați decât dacă îl vedeam că−și relua mina familiară nouă, aceea acră, ba mai mult, când se apropia de noi fluturând anemic o hârtie ce purta antetul celor mari, prin care colectivul «documentației» era gratificat, premiat pentru operativitate, etc. Ne inspira milă zâmbetul chinuit cu care ne anunța el vestea cea bună − ca șef al serviciului, ar fi trebuit să fie primul care să se mândrească cu acel petec de hârtie − căci nu actoria a fost punctul său forte în viață. Mai trebuie spus că prin preajma șefului au rămas prea puțini oameni de încredere. Vanea secretarul a fost primul care l−a trădat; a șters−o braț la braț cu Maia, oxigenata de la «aprovizionare», cea cu care schimba de multișor ocheade pline de înțeles, cu gândul la un luminiș intim de pădurice, iar acolo să−și descarce împreună afecțiunea. Până să o transforme pe sărmana Veta în secretară, Calofileanu găsise totuși resurse interne − își adusese singur un teanc de dosare și le trântise în mijlocul a ceea ce fusese odată încăperea serviciului său, căci birourile și mesele de lucru se volatizaseră fără explicații cu câteva ore mai înainte, cu mașini de scris, cu tot ce conțineau ele. Luci, chibzuită cum o știm, s−a retras de când cu schimbarea într−un loc cum nu se poate mai potrivit firii ei închise, unde − sub o salcie melodramatică − pare să moțăie mai tot timpul, având o cărțulie în mâini, cu mintea stându−i, de fapt, la mai știi ce altceva. Îl zărise și ea pe șef; probabil se întrebase la ce îi foloseau acestuia ochelarii săltați din nou pe nas cu tot ceremonialul, la ce bun răsfoia el documentele din dosare în poziția aceea inedită − în genunchi, pe iarbă − și cum ordona hârtiile dufpă un sistem numai de el cunoscut. Negăsind răspunsul, l−a lăsat în plata Domnului, întorcându−se la visele ei molcome, de domnișoară bătrână. Calofileanu părea pe de−a−ntregul absorbit de munca lui și a rămas în acea poziție anevoioasă până noaptea târziu, sub lumina stelelor. Mă bucură faptul că relațiile pe care le am cu Noni Rusu în ultimele săptămâni au reintrat pe făgașul bun, cel uzual − suntem iarăși vechii colegi de primară cărora le face plăcere să se întâlnească. Mai muilt, Noni a devenit acum un camarad de nădejde. El îmi dă informații folositoare pentru viitorul carierei mele, cum și ce anume ar face el în locul meu într−o astfel de perioadă oportună, când destinele țării sunt pe cale de a fi luate în alte mâini decât cele pe care le știm amândoi − aici tonul lui devenea confesiv, complice, ochii îi erau jucăuși, de copil pus pe deschis în cămară borcanul tabu, cu dulceață de vișine − mi−i arată pe cei cu funcții, pe tov’ director , pe prim−secretarul nostru, pe șeful de la «personal», pe psiholog, cum că ei știu să se adapteze din mers noului curs al vremii. Am ascultat chiar, împreună, un pic la «Euroropă Liberă», ieri dimineață, în cabinetul administrativ − mă luase aproape pe sus, cu degetul la buze, băgându−mă imediat acolo. I−am dat dreptate: ce se întâmpla la Timișoara îndreptățea schimbarea ce−o trăiam cu toții, ne−o făcea cu atât mai necesară. La despărțire, a pronunțat conspirativ: ,,Gorbaciov!” și mi−a făcut un semn ciudat, cu degetele ținute nu−știu−cum, el rămânând în cabinet, la adăpost de priviri indiscrete. VII Uite, a sosit și ziua care−ar fi trebuit să fie lesne de anticipat, ceea ce însă, curios, n−a preocupat până acum pe nici unul dintre noi. Din inconștiență, poate din ezitare de a lua pe față o decizie incomodă − a cărei lipsă o resimțeam totuși presantă −, am preferat să ne facem că plouă. Și fatalitatea nu așteaptă consimțăminte; când i−a sosit sorocul, ea este gata înființată. Ieșirile și intrările în încăperi, scările, culoarele, orice alte căi de acces − ia−le de unde nu−s. Nimic! Pierdute printre copacii tot mai prezenți, acoperite (mai degrabă substituite) de câte un mănunchi de oțetari, pâlc de mesteceni sau de carpeni, în fine, au devenit de negăsit. Fuseseră singurele treceri care ne permiteau, la sfârșitul programului, să facem drumul de întoarcere. Iar așa, repere numite slujbă, acasă − refugii ale echilibrului personal −, sunt acum doar de domeniul abstractului, dincolo devenind într−adevăr o simplă noțiune. Granița cu acest dincolo se va numi de aici încolo aducere−aminte. După învălmășeala de la început, oamenii s−au așezat pe iarbă obosiți, cu mintea confuză. Totul se contopise în jurul lor, rezultatul fiind o nesfârșită întindere, o lume cu orizont cât vezi cu ochii, curbat pe dealuri și pe munți, nimic nu mai amintește de spațiul în care viețuiseră dintotdeauna. Este copleșitor să accepți că ceea ce luaseși mai mult ca pe−o joacă, ca pe−o găselniță de a−ți colora cumva existența, peste noapte a devenit lucrul în ale cărui coordonate ești nevoit să te înscrii pentru a putea trăi. Un ținut înfiorător de concret, plaiuri cât să le străbați întreaga ta viață, dacă te interesează descoperirile geografice. Un ținut în care poți să și mori de foame. Dulăpiorul în care țineam pachețelul de acasă, ca de altfel întregul mobilier al biroului, sau ceea ce mai rămăsese în ultima vreme din acesta, s−a transformat în aer proaspăt, pur ca niciunde. Noroc că eu și Anda suntem deja un cuplu, chiar dacă nu unul cine știe ce potrivit, dată fiind diferența de vârstă − în jur de cinsprezece ani −, dar unitar în tot ce face. Anda a observat prima lipsa tovarășului director Barabulă. De aici, și imediat, au mai fost remarcate nu puține alte absențe notorii. Talpă de la «aprovizionare», Budu de la «export», Firăroiu de la «personal», Boancă de la «creație», sunt doar câteva persoane a căror lipsă a sărit atunci în ochii colegilor. Și tot Anda a fost cea care a dezlegat șarada: respectivii se aflau bine−merçi pe meleagurile la care jinduiseră în secret de−o viață, adică pe undeva prin insulele polineziene, pe câte−o coastă a Pacificului ori prin creierii Anzilor peruvieni, cu alte cuvinte la câteva meridiane bune distanță − un picușor cam departe pentru posibilitățile noastre... O ipoteză plauzibilă, mai ales că dumnealor au țintit dintotdeauna porcul cel gras. Și, în definitiv, ce mai contează toate astea? Dacă de aici încolo tot este să fie lumea noastră, măcar acum să profităm de ocazia ce ni s−a oferit pe căi atât de insolite, căci în minți avem deja acumulată o Istorie − deloc exemplară −, să cugetăm deci cu luare−aminte înainte de−a o reclădi așa cum vom crede, ținând seama că urmașii noștri, la rândul lor, o vor judeca. O altă istorie... Mă sperie cum sună; e ca și cum m−aș auzi declamând sentențios: ,,Anul unu, întâiul pas al unei ere!” Dar care eră? Fără nume și pompă deocamdată; în viitorime vor fi suficienți savanți care să se ocupe de asta. Sarcina mea și a Andei este de a ne trăi prezentul după capul nostru, o răspundere în nici un caz ușoară și deloc firească pentru niște foști funcționari, ca noi. Doamne, unde mi−e zeflemeaua?... Văd că mă fandosesc cu patetisme potrivite mai degrabă vodevilului, însă mă consolează faptul că nu sunt singurul care ia lucrurile mai în serios decât e nevoie. La tot pasul aud șușoteli, planuri și proiecte pentru adăposturile de vreme rea, procurarea celor de−ale gurii; nici unul nu se lamentează. Observ că s−au mai format cupluri ca al nostru, chiar dacă nu numai pe baza afecțiunii împărtășite. Oricum, cu toții par a uita cu desăvârșire să revendice ceea ce au pierdut, după cum se vede, ireversibil. E foarte posibil ca dincolo − ce să fac, nu−mi vine alt cuvânt pe limbă − să existe totuși cămine liniștite, în care neveste destoinice își mulțumesc niște soți convingători, serioși. Diferența care contează acum pentru noi este că acolo aveam neveste, iar aici, iubite; acolo, pereți care aud absolut orice mișcare − aici, un orizont cât vezi cu ochii, unde poți hăuli după pofta inimii. Sunt destui quasi−necunoscuți printre noi, lucru care de fapt nu mă miră − inși care poate mă depășeau ca vechime în instituție, dar cu care nu avusesem vreo amiciție ori legătură profesională. Trecusem unii pe lângă alții fără a ne băga în seamă, învăluiți în nebuloasa preocupărilor proprii. Numai că acum suntem prea puțini pentru noua noastră lume − poate univers −, ca să ne mai neglijăm în continuare, așa că în curând cu siguranță ne vom cunoaște mai de aproape. Dacă tot mă joc cu raționamente paralele, de ce m−aș feri de ipoteza, deloc improbabilă, după care undeva, într−un timp numit 1989, 1990, ar exista o instituție leită cu a noastră, cu funcționari corecți, iar printre aceia, unul Verescu, chiar unul Calofileanu... Mai mult ca sigur, ei își văd conștincioși de treburi, mașinăria funcționând la parametri optimi, bine unsă, și mulțumind astfel interese superioare de partid. Nu, dați−mi voie să nu fiu de acord cu explicația voastră. Acolo nu poate fi totul o simplă goliciune, o coajă, un fard peste un fals grosolan. Cum de−o puteți afirma atât de ușor? În capul meu, mă rog, al lui ,,Buți Verescu” de acolo, chiar să nu se învârtă nimic, din moment ce el rezolvă toată ziua dosare peste dosare? VIII Îl compătimesc sincer pe tov’șef. Se vede că n−are de gând să cedeze noii realități. Nu−și mai dă jos ochelarii, legându−și−i chiar cu sfoară pe după cap, se agață mai departe de ordine, țipă după cei care−l ocolesc. A reușit să păstreze nu știu prin ce mijloc un dosar oarecare, unul obișnuit dar adevărat, pe care însă îl strânge sub cot în tot ce întreprinde, găsind în el un considerabil sprijin moral. O surprinsese sub salcia ei, singură − ne−a povestit Luci, indignată −, și, transfigurat ca de−o inspirație demult așteptată, se repezise asupra−i cu ochi scântăietori. ,,E−un pericol public Calofileanu ăsta, un descreierat!” Auziți aberație, s−o pună să−i copieze în cinci exemplare varza aia de dosar, iar când i−a explicat ca unui ramolit ce e, cuvânt cu cuvânt, că acolo unde se aflau mașina de scris, hârtia−carbon și foile ministeriale sunt cu toate de domeniul trecutului, asta i−a smuls șefului răgete agonice, chiar spume. Căzuse apoi dinaintea ei îngăimând să fie ajutat de cine−o fi, că la nevoie va crede în orice divinitate, căci altfel, fără acel ajutor toată strădania lui se va risipi în cele patru vânturi și l−ar obliga să consimtă la ceva de neconceput. A implorat cu atâta înfocare Cerul (pe care l−a consemnat de când îl știu la capitolul «iluzii îndobitocitoare»), cerșind măcar două din acele unelte − ceva hârtie și o mașină de scris −, așa încât Luci n−a avut altă cale decât să−și strângă lucrurile și să−și caute un loc mai liniștit. Din spate, șeful i−a aruncat amenințări că va fi excomunicată, că ereziile n−au scapat nicicând nepedepsite. Auziți, acum și inchizitor... ,,O fiară în agonie era atunci Calofileanu”, a mai ținut să precizeze Luci, dezgustată. Chipul ei reflecta echilibrul care o caracterizează atât de bine, ceea ce de altfel a ferit−o și de samavolniciile unui mariaj cu un bărbat − de regulă, profitor. Luci s−a mândrit totdeauna cu puritatea ei de fată bătrână. De la o cunștință am aflat ulterior că șeful găsise până la urmă resurse ca să−și depășească criza. S−a făcut de pomină, însă, fiind găsit cățărat într−un pin viguros − aici să nu fiu înțeles greșit: nici pomeneală ca el să fi întreprins ceva pornind de la convingeri asemănătoare cu ale unui personaj de−al lui Calvino, el neputând fi înțeles altfel decât ca om practic. Cică văzuse un bandit ascunzând acolo un «Olivetti» cu car dublu, ca acela din inventarul «documentației». De pe creanga pinului, șeful amenința să i se dea imediat ceea ce−i aparține de drept, că de acea mașină răspundea cu semnătura sa, altfel... Șantajul n−a ținut. Se vedeau nevoiți să−l coboare cu forța, dar până la urmă n−a mai fost cazul; s−a calmat în ultimul moment, aparent fără motiv, supunându−se în tăcere celui ce i−a întins brațul și l−a ajutat să coboare din incomodul său refugiu. O docilitate bizară, care pe mulți dintre noi i−a pus pe gânduri. Pentru că−l cunosc de atâta vreme și sunt convins că n−a fost o cedare din partea lui, la mijloc fiind cu siguranță altceva. Comportamentul lui este de atunci unul enigmatic, nemaideranjând pe nimeni. N−o să vă vină să credeți, dar necesitățile comunității noastre au născut deja primele progenituri! Au apărut pentru început comercianții mărunți. Apoi, cu încetul, tăietorii de drumuri și transportorii. Iar nu cei din urmă, agricultorii. Prima cantină−restaurant a deschis−o Lenuța Zam, grăsana de la «plan», cu bărbatu−su cel nou, Ghiță. Dintre atâtea schimbări ce ne asaltează acum, știrea că s−au observat fumuri ridicându−se de după dealurile din vecinătate a fost decisivă. Deci nu eram singuri! Ce a urmat nu era greu de prevăzut. Ideea formării unui mic grup care să se ocupe de contactarea celorlalte comunități, să trateze diferite trocuri pentru a ne procura alimente, țigări, cafea, țesături, chibrituri și lumânări, cuie și topoare, lopeți și târnăcoape, i−a venit, poate nu întâmplător, lui Noni Rusu. Și tot el, împreună cu Trandafir și Gârbău, s−a ocupat ca alegerea primului nostru „sfat al bătrânilor” să se facă pe baza votului individual și secret, nu prin ridicare de mâini. Din modestie, s−a trecut ultimul pe lista candidaților, și tot aceasta l−a făcut să ne lămurească cum că, pentru starea de început ce o trăiam, crearea mai multor partide politice concurente nu era deocamdată oportună și constructivă − un fel de tichie de mărgăritar. ,,Unul și bun, domnilor!” Au fost însă multe voci care i−au adus suficiente argumente contrare, așa că Noni a strâmbat doar din nas, căci nu le mai putea face nimic. Și astfel s−au născut «puterea» și «opoziția». Eu cu Anda suntem ocupați până peste cap cu ridicarea căsuței noastre. Odată găsit locul ce trebuia să satisfacă cerința stabilității terenului, orientarea către sud a pantei dealului, accesul suficient de dificil pentru eventuali agresori, a urmat problema procurării bârnelor, a pietrei pentru fundație, a trestiei din care vom face acoperișul, etc. Discuțiile cu prietenii și vecinii le purtăm îndeosebi seara, în jurul focului cel mare pe care îl întreținem cu toții aducând din pădure brațe de vreascuri, crengi din copacii uscați. Învățăm unii de la alții cum se frământă și se presează în formă chirpiciul, cum se fac îmbinările bârnelor fără piroane, cum se fac gropile−capcană, cum se argăsesc blănițele de jder, și câte și mai câte. Nu−mi mai iese din cap și suflet prima noapte dormită cu Anda alături, sub acoperământul căsuței noastre, care, deși încă neuscată în interior, este îndeajuns de solid ridicată pentru a ne apăra de frigul iernii care va veni și ne dovedește că merită să avem încredere în brațele noastre, în ceea ce ne stă în putință... „Ce−ai? Nu−ți place cum a ieșit arpacașul?” „Ba e chiar foarte bun!” am liniștit−o pe Anda, știind−o curioasă să−mi afle reacțiile la ultimele ei realizari pe linie culinară; mi le aștepta fără vorbe, trebăluind de formă pe lângă mine ori prin colțul încăperii unde convenisem să se ocupe de pregătirea mâncării. Adevărul e că pe mine, la ora aceea, mă îngrijora în primul rând faptul că mâinile mele își pierduseră forma îngrijită, că bătăturile din palme îmi dădeau o neplăcută senzație de insensibilitate. Mă întrebam în ce fel aș mai putea scrie acum cu stiloul, închipuindu−mi−l că mi−ar aluneca mereu dintre degete, cum pățisem de atâtea ori cu bățul, tăiat în formă de lopățică, pe care îl folosim în locul furculiței și a lingurii, iar cauza, așa simplă și dureroasă cum este ea, trebuie luată ca atare: o piele bătătorită nu devine moale, umedă și aderentă la coada săpăligii decât abia după multe minute de efort susținut. Norocul meu e că, momentan, n−am nevoie de stilou. IX Pe Calofileanu l−am reîntâlnit într−una din zilele vânatului, pe când ieșisem bine−dispus cu alți doi camarazi, tustrei purtând de−a curmezișul pieptului arcuri din lemn de cireș sălbatec proaspăt întinse și la bandulieră cu mănunchiuri de vergele din lăstari de alun, bine ascuțite, în speranța de−a ne întoarce acasă cu un prânz pe cinste. Era o dimineață dintre acelea rar întâlnite, în care te domină senzația de prospețime − începând cu iarba înaltă ce îmi mângâia gleznele și terminând cu luminozitatea aparte, de un albastru translucid, de apă marină, a cerului de septembrie −, iar asta mi−a marcat hotărâtor dispoziția. Numai așa îmi explic motivul pentru care am găsit de cuvință că merita să−i dau binețe și lui, să−l scot puțin din aerul ursuz în care se izolase în ultima vreme de toți ceilalți. Vă întrebați ce tot am cu Calofileanu ăsta, acordându−i întreaga mea atenție. Sincer să fiu, nici eu nu eram lămurit pe deplin în această chestiune. Abia acum, când lucrurile au ajuns într−un punct de unde este cam târziu să mai pot da înapoi, asemeni deținutului care, pe nepregătite, văzându−se abandonat pe peronul unei libertăți hărțuitoare, singur, cu bocceluța în mână, se sperie, se retrage într−un ungher obscur și tânjește la siguranța lipsei de orizont cu care era obișnuit. Așa că nu numai curiozitatea m−a împins dacă i−am lăsat pe cei doi prieteni înainte și m−am oprit să−l observ de aproape. Adoptase o altă atitudine. Resemnat − așa părea la prima vedere −, așezat direct pe iarbă, cu hainele în dezordine, duhnind a nespălat, a transpirație veche, Calofileanu scormonea acum depărtările cu un aer de apatie, de spășire destul de convingătoare. Ochi apoși și inexpresivi, înfrânt, dezumflat − își pierduse aura dominatoare, aroganța, nervii. Cât pe ce să îl plâng. Îmi părea bătrân, foarte bătrân, mult peste vârsta lui reală. Lângă el, cenușa unui mic foc și oasele unei păsări ce o doborâse probabil cu piatra. A ridicat către mine niște priviri șterse − cred că mă aștepta. „Ascultă−mă, Verescule, se vor întoarce vremurile... Þi−o spune unul care știe el ce știe, să ții minte asta. Dacă m−am priceput vreodată la ceva, apoi află că am știut oricând să miros tendințele, direcțiile imediate, politica. Tu, băiete, în definitiv la ce te pricepi? Spune, hai! Și, cum, surprins de o asemenea temă, eu încă ezitam, a continuat: − Vezi? Taci... Ești un boem, un visător, n−ai fost niciodată în stare de ceva făcut ca lumea. Păcat că nu−ți dai seama... Pe deasupra ești și mândru de tine... Deocamdată!” Vorbise mocnit, cu privirea întoarsă din nou înspre zări nedefinite. Nu cred că−mi aștepta de fapt răspunsul; a rămas așa, neclintit, minute în șir. Boarea îi prăfuise hainele, părul crescut în șuvițe lungi și rare, nasul, fruntea, obrajii, aducându−l foarte aproape de condiția unui mineral; numai astfel îmi explic aerul de străvechime, de înțelepciune matusalemică pe care−l degaja, aș spune, chiar cu insolență. În definitiv, asta și era: unul dintre ultimii prăfuiți târâți de hazard într−o lume nou−nouță. „Ascultă... Știi la fel de bine... Totul depinde de cine−i mai stăpân pe situație. M−am gândit mult la asta, că nu m−am plâns de timp. Până acum, îți mărturisesc, ai fost mai tare. Felicitări! Nu m−aș fi așteptat să reușești... Dar, vezi tu, lumea mea era măcar verosimilă, pe înțelesul românului cel simplu, care se vrea condus, nu să−și bată singur capul, ci lui să−i pună nevasta blidul pe masă, să doarmă liniștit cu ea în brațe și dis−de−dimineața să plece voios la spartul pietrei, în carieră. Că așa−i românul, greu în toate...” „Iar cei ca dumneata?” „Nu asta−i problema... Regula socialistă se ține minte ușor: unul conduce pentru toți.” „Mai sunt și alte păreri!...” „Ãia să meargă unde vor ei... Veto, niște apă, te rog! Ãia ducă−se...” Cu toate că rațiunea îmi spunea că e stupid ce făceam, dar nu știu de ce, mi−am rotit privirea în căutarea aceleia căreia i se adresase. Și, ca pentru a−mi da cu tifla, din tufele de cătină a ieșit tocmai Veta, femeia noastră de servici! Era îmbrăcată mai îngrijit de cum o știam, având coafura complet rearanjată − cocul ei cuminte, din coadă împletită, fusese înlocuit cu acel soi de caier de păr tapat, specific secretarelor de tot felul −, aducea, cu prudență exagerată, și având aerul că noul rol o pune la grea încercare, o tavă de inox, iar pe aceasta, un pahar cu apă rece. Nu−mi credeam ochilor: o cu totul altă Veta! „ ...cluzie crezi c−am ajuns, ă? Ei, o spune fața ta uimită. Haide, nu−i așa că ai fost de când te știi la cheremul meu? La o adică, tot eu rămân șeful, recunoaște−o!” «Măi, vulpoiul ăsta a luat−o razna!» mi−am zis, amuzat de lațul ce mi−l întindea cu atâta perfidie. Să−i răspund cu un afront? Mă mai gândesc un pic − nu pot avea neobrăzarea să nu−i dau întrutotul dreptate. Pe tov’șef Calofileanu doar îl cunoscusem numai în postura de șef al meu și−al celorlalți. Dar treaba asta nu avea nimic de−a face cu adevărul înaintea căruia s−ar pleca orice nătâng. „Ai avut și tu o scurtă hegemonie, poate fiindcă ești la vârsta critică. O altă adolescență, o nouă dragoste... Da, da...” a mai spus, aparent degajat, tov’Calofileanu, după care a urmat o tăcere de calvar pentru mine. Socoteam că nu aveam nimic de împărțit cu el, mai ales că ceea ce ni s−a întâmplat tuturor n−a fost nimic pregătit dinainte, vreun complot, vreo revoluție sau așa ceva. E absurd; e ca și cum i−ai cere socoteală lui Dumnezeu pentru cum conduce destinele lumii. Ceea ce a fost să fie trebuie acceptat pe deplin, fără vreo pică și părere de rău. Asta mi−era credința și prea prost nu mi−a mers până atunci. „Eu unul nu v−am făcut nimic rău, tovarășe Calofileanu!” am îndrugat cu toate astea, fără a−mi da seama că astfel mă recunoșteam un outsider, afundându−mă și mai adânc în cele urât mirositoare. Și , mai inconștient ca oricând, am pus și−un moț ,,tortului” meu: „Sper că nu credeți ca eu să fi conceput toată această lume − și mira−m−aș să înțeleagă careva cum ar fi posibil −, ci doar Dumnezeu care le știe... Luați−o de bună, zău, e spre binele dumneavoastră. Nu e atât de absurdă pe cât vi se pare, credeți−mă.” După expresia schimbată a feței, primise exact ce−i lipsea. „Ba tu, nimeni altul, sunt sigur acum! De când îți tot simțeam împotrivirea, dorința de a mă discredita cu orice preț... Da! Iată de ce mi−ai conspectat mereu alandala cuvântul la ședința de vineri: ca să mă fac de râs! Tu i−ai prostit pe toți cu iarba ta, tu ai fost cel care i−ai ademenit cu marafeturi de−alde astea, i−ai asmuțit asupra mea, numai tu puteai fi izvorul relelor. Cel puțin până acum te−ai ținut deoparte, ai făcut de capul tău ce vrei... Mi−ai scăpat din căpăstru, asta e. Dar, spre fericirea ta, ai recunoscut−o până la urmă − chiar și aici, eu sunt pentru voi tot tovarășul Calofileanu! Ascultarea superiorului o aveți în sânge, o simțiți cu toții...” A da replica unor asemenea elucubrații însemna să te cobori alături de cel care le emite. Să−i fi vârât din nou pumnul de iarbă sub ochișorii de popândău, să−i fi arătat ce cuib frumos mi−am ridicat eu cu Anda pe coasta dealului, să−i fi arătat oasele de pasăre de la picioarele lui? Dezgustat, am dat să părăsesc cât mai repede acel loc, să mă depărtez cumva de respectiva sursă a viitoarelor mele nevroze. Voiam să−mi ajung din urmă camarazii; ei se îndepărtaseră între timp considerabil, devenind două puncte vagi înspre orizont. M−am smucit. „Heeei, așteptați−mă! Stați că vin, băieți!” Ce se întâmpla, Doamne, cu mine? Nu mă puteam mișca din loc, iar în scurt timp i−am pierdut și pe ei din ochi. Mă comportam absurd, ca în visurile cu trenul apropiindu−se vijelios de mine cel încremenit în mijlocul șinelor, fără vlagă, ca în transă. Tot ce am reușit a fost să îngăim: „Tovar... domnule, tot ceea ce vorbiți n−are pic de sens...!” Degeaba mă corectasem; el nu obișnuia să scape din mână vreun avantaj, oricât de mic. „Zi, zi, că zici bine! Tovarășe!... Tovarășe!...” repeta cu satisfacție Calofileanu. Iar apoi, ridicând vocea: „Verescule, te−ai născut mic! Ce știi tu... Eu, tovarășul, așa cum mă vezi și te văd, voi fi salvatorul vostru, al nației române, eu, cu forțele divine de partea mea, mai curând decât crezi... Iar partida noastră atârnă de cine e − nu−i așa? − mai dat dracului...” O sclipire, ceva care mă înfiora, niște inflexiuni parcă olimpiene s−au reflectat în ochii lui − de obicei atât de meschini −, însă, deodată, atât de vii. Tot atunci, ca o descărcare nervoasă mult așteptată, a râs nefiresc de zgomotos. Apoi, în sfârșit, explozia. „Încetați! Încetați! Încetați!” Urlase cu venele gâtului mai să−i pleznească, cu mâinile ridicate deasupra capului. Făcea semne în cât mai multe direcții. „Nu mai suport anarhia asta, gata! Priviți pentru cine ne strofocam și dădeam noi reprezentații!... N−o merită săracul de el... Nu mă înduioșezi cu tâmpenia ta, dar deloc, Verescule! Și tocmai de tine mă temeam că−mi vei lua scaunul... Ptiu! Hei−hei, voi ăia, n−ați auzit?! Sfârșim comedia!” a mai strigat el cu voce strunită, sigur pe autoritatea lui. „Apă, apă, Veto, dă−mi odată...” Și−a scuturat disprețuitor hainele până la ultimul fir de praf, a scos de la pieptul sacoului o batistă incredibil de curată, iar cu ea a început să−și șteargă meticulos, fără grabă, ochelarii. Cu câtă plăcere o făcea... Ce m−a frapat este că dacă până cu câteva clipe mai înainte avusese o chică crescută, șuvițe neîngrijite, soioase, acum îl aveam înainte pe «tov’șef», pe Calofileanu cel dintotdeauna, având vechea lui cărare impecabilă și firele de păr lucind de briantină. „Rusule dragă, ia−l pe Vanea și pe Firăroiu și mobilizați oamenii pentru curățenia cea mare!” s−a răstit el pe tonul cunoscut, bățos. „Să terminăm odată cu toată aiureala asta!” Atunci, pentru a doua oară în viață, mi s−au prăvălit dulăii. Unul câte unul, ca secerați, cădeau încâlciți, într−o teamă de moarte. Iar fără ei, cine mai eram eu... Vedeam cum, într−adevăr, în jur încetaseră toate. Rămăsesem în picioare, dar simțeam cum mă fărâmițam încetul cu încetul pe dinăuntru, că mă puteam surpa în orice clipă. Nu știu, deși mă îngrozea iminența unor tenebre neiertătoare, nimic din mine nu−mi dădea ghes să încerc să fac ceva anume. Pur și asimplu așteptam. Îmi tresăreau puțin buzele, atât. „Privește, omule!...” a mai zis, hotărât să−și dovedească triumful, aplecându−se apoi să rupă o fâșie de iarbă. „Uite...” Când spun fâșie înseamnă că asta și vreau să înțelegeți: o fâșie! Ceva de natură textilă, sau mai degrabă semănând a imitație ieftină de verdeață făcută din hârtie creponată. Calofileanu se depărtase în răstimpul cât a durat încremenirea mea. L−am revăzut pe când tocmai dobora cu lovituri anemice de picior câteva tufe. „Uite...” Cădeau rigide, ca niște bucăți de iască ori de mucava, descoperind pe porțiuni, apoi în întregime, un monstru negru, încă unul... Birouri masive ca niște bivoli, lucindu−și placa de sticlă, mese de lucru cu vopseaua sărită de pe muchii, mașini de scris. Câte unul, au început și ceilalți. Se supuneau încruntați indicațiilor lui Noni Rusu, care se învârtea printre ei, atent, părând să pună multă iritare în ceea ce făceau − se demonta ce era recuperabil, restul fiind dărâmat și pus în grămezi. Nu se putea spune că așteptaseră în liniște clipa aceea finală. Un aer de mohoreală acră îi învăluia pe toți, apărându−mi ca actorii unei premiere, despre care tocmai au aflat că se dovedise a fi un fiasco și că piesa nu va mai fi jucată, iar lor le fuseseră șterse cu buretele orele de învățare, de repetiție, ceea ce pe ei îi durea la propriu − nu vor lmai ua o lețcaie pe ele. Dar vina? Trebuia oricum să existe un responsabil pentru toate cele întâmplate. Nu mă puteam gândi decât la mine, care fusesem unicul spectator într−o sală incomensurabilă, de dimensiuni strivitoare... După cum și îmi părea că fusesem adus acolo numai ca să−i văd mai clar ca niciodată: întunecați, ridați incredibil de adânc, ciolănoși mai cu toții − nici măcar unul nu surâdea −, lăsând de înțeles că voiau să termine cât se poate de repede ceea ce le revenea, în speranța să fie lăsați odată în pace. Aveau cu toții chipuri alungite, ochi umflați, încercănați, ca după un lung nesomn.Șeful preluase din mers regia; conta orice amănunt pentru el.„Nu te uita la mine, Firăroiule, ia−ți băieții și dați jos norul ăla nenorocit! Ãla mic, mai în spate... Nu−l vezi? Da, bine... Haideți, mai repejor! Ce−i cu voi, moleșiților?! Uite reflectorul galben cum arde de pomană, Vaneo!” Lumea se descompunea în fața mea, bucată cu bucată − cerul, muntele, pădurea, pârâul... Erau dezvăluiți pereți anoști, tavane afumate cu ventilatoare negre, grupuri sanitare duhnind amoniacal, vrafuri de dosare. Sau mai știi, era de fapt acoperită o lume... Deocamdată totul se dovedea a fi desenat ori zugrăvit cu bidineaua pe hârtie ieftină. Hârtie jupuită, mormane de hârtie. Câteva bucăți mototolite mi−au ajuns la picioare − erau desene naive, făcute cu stângăcie, semănând cu opera unor preșcolari. O hârtie asemănătoare celei de maculator, uneia de ambalat prin piețe untură, brânzeturi. Mă simțeam îngrozitor. Mi−am pus întrebarea dacă chiar fusese nevoie de un regizor în cele prin care trecuserăm cu toții, iar dacă, într−adevăr, fusese, atunci unde naiba greșise acel regizor? Admit, poate am fost o pradă ușor de amețit, de manevrat, cea dintâi victimă. Atâta doar că filtrasem totul prin simțurile mele! Analizasem cu mintea curiosului totuși o lume! Nici chiar așa de neajutorat să fi fost. Era clar, ceva scârțâia în mecanismul aparent al lucrurilor. „Trebuie făcut neapărat ceva!” m−am auzit spunându−mi, și decizia asta a însemnat începutul trezirii. Undeva, în adâncurile mele nelămurite, un bob de jar a prins să pulseze, să fumege, să prindă formă, să capete tot mai multă strălucire... Ca și−n alte dăți, primii care au simțit modificarea au fost prost−crescuții mei dulăi. Au năvălit, hămăind, s−o întâmpine. Li se părea firesc să fie soarele lor, chiar dacă era același de care, cu puțin în urmă, se temuseră de moarte. Odată ce−i mirosiseră palmele și−i simțiseră căldura dăruită fără alte condiții, relația lor se schimbase. Ei, cu devotamentul lor fierbinte, mi−au adus soluția. Înțelegeam că eu însumi fusesem regizorul. Și cum de nu−mi dăduse asta mai demult prin cap? Mai ales că mă distribuisem singur! Păi, cu siguranță, de mine, de unghiul din care priveam lumea, depinsese alcătuirea ei. Dar acum?... O, mulțumesc, Doamne!, asta era cheia: totul se reducea la a−ți face o imagine de ansamblu, una proprie, numiți−o și viziune. Totul e să ai încredere în felul tău aparte de−a privi lucrurile! „Haide, Verescule, mișcă−te odată, pune și tu mâna, nu sta ca o momâie de tărâțe. Ce nu înțelegi? Spune, omule! Aici e doar hârtie. Hârtie! Așa un pămpălău n−am mai pomenit... Lasă, lasă, de−acum o să te trimită partidul în tratament la mare, la Predeal, la Zam, la Socola!...” a mai spus Calofileanu, lăsând să−i curgă din gâtlej un șuvoi de râs, urmat imediat de cascada celorlalți, a ușurare. Își terminaseră treaba; îi simțeam acriți, folosiți, secătuiți, ursuzi. Am început să râd și eu, dar nu prea tare, de unul singur. Nu mă puteam abține − chicoteam în surdină, mușcându−mi câte puțin vârful limbii. Era plăcut să−mi simt pieptul cum se eliberează de tensiune. Calofileanu, căruia−i vedeam ștergându−i−se de pe chip semnele bunei dispoziții, cum trecea la un disconfort vădit, se uita prelung la mine. Era cert: el, cu flerul lui, nu mă mai suspecta de criză nervoasă. Presimțea, mai mult decât să intuiască de ce anume râdeam. Numai de veselie nu putea fi vorba la mine, ci de alceva, mult mai grav: de o amară și crudă compătimire! Ceea ce observam era că lui îi scăpaseră lucruri esențiale. Îl orbise mulțumirea așa−zisei lui ,,victorii glorioase asupra anarhiei contrarevoluționare”. Va fi amarnic pentru el să constate că de fapt eu râsesem de ceea ce ne înconjura − birourile, dulapurile, bibliorafturile, mașinile de scris, cele două ghivece cu mușcate, nu erau tocmai cele scontate de el. Ferestrele biroului deveniseră acum ovale, iar din marele portret de pe perete zâmbea o figură practic necunoscută. Și mai cumplit: cei care îi răspunseseră la numele de Luci, Noni, chiar Firăroiu, erau de fapt niște sosii neconvingătoare. Numai eu, Anda și cu el rămăsesem aceiași! La o adică, era și natural să se ajungă aici. Cum de crezuse Calofileanu că drumul de întoarcere va mai putea fi călcat pe vechile urme? Între timp tălpile s−au mai tocit și ele, călcătura o ai deci diferită, chiar tu însuți nu mai ești exact același. Sărmane tov’ șef, ți−a scăpat chichița asta... O prezență caldă m−a învăluit din stânga, o mână s−a furișat într−a mea. Era Anda; căuta să mă tragă la o parte. „Să plecăm, Buți...” mi−a șoptit ea cu glasul înecat. „Te scot eu de aici...” Apoi, cu disperare abia reținută: „Vino! Lasă−i, nu te pune cu ei, sunt nebuni cu toții! Te implor, fă−o pentru amândoi, Buți, până nu e prea târziu...!” Încă ceva s−a nuanțat atunci în înțelegerea mea. Mai era și Anda... S−o nesocotesc, aveam oare dreptul? Oare lumea în care voiam să exist o va presupune și pe ea? Poate da, poate nu. Dar un întreg univers mă aștepta, depindea doar de mine; poate și eu de el. Iar dacă aș fi lăsat să mi−l spulbere, ce s−ar fi ales din stâlpul de susținere al rostului meu? Multe, prea multe întrebări mi se încâlceau sub țeastă. După cum dispare într−o clipită, răsfirată în unde concentrice, tot mai largi, imaginea reflectată în luciul unui lac de munte atunci când o simplă pietricică îi atinge suprafața, la fel s−ar fi întâmplat și cu universul meu. S−ar fi întâmplat numai dacă aș fi bătut în retragere. Ca un cablu mult prea întins, așa eram. „Fugi!” i−am spus Andei. „Scapă−te. Nu încerca să mă înțelegi... Când mă vei înțelege, vom fi iarăși împreună.” Am strâns cu hotărâre un bolovan − unul autentic, n−aș fi conceput să fie altfel − și n−am mai văzut absolut nimic înafara lucrurilor ce erau cu adevărat de văzut. Și astfel, aruncându−mă în vârtejul ce se formase în mine, l−am lăsat să mă dizolve, să îmi recompună identitatea și să mă aducă aici, unde e rândul vostru să mă acceptați așa cum sunt. Am făcut exact ceea ce trebuia, însăși existența voastră întărându−mi convingerea asta − nu m−am zbuciumat deci în zadar. Desigur, m−am convins, voi înțelegeți ca și mine cele istorisite aici, nu mă îndoiesc de asta. N−am făcut decât să vă reamintesc niște experiențe amare prin care ați trecut și voi, atâta doar că m−ar durea să le știu date prea ușor uitării. Oricum, în linii mari mă simt satisfăcut, căci de aici înainte nu−mi rămâne decât să mi−o imaginez sosind pe Anda. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy