Trenul morții




Se făcuseră deja doi ani de când rătăceam în gară. Nu mă vedea nimeni, iar ultima oară când l-am văzut eu a fost în acea seară fatală, a morții mele.
Stăteam mereu în sala de așteptare, nu venea nimeni.
Sincer, nici nu-mi dădusem seama cum a trecut primul an, oribil pentru mine. Nu venise nimeni din cei care pretindeau a mă iubi să vadă locul unde murisem. Au fost, poate, la înmormântare, dar nimeni aici. Sunt curioasă câte coșmaruri, asemeni celor pe care le aveam eu, le aveau și ei, după moartea mea groteasca. Acele coșmaruri cu trenuri, mereu trenuri și gări, vis pe care îl avusem cu o seară înainte să mor. Oare aceste vise, coșmaruri, pe care le aveam, reprezentau viitorul meu? Nu cred, căci a fost o sinucidere și nu o moarte accidentală. Þin minte că nimeni din cei pe care îi cunoșteam nu muriseră în astfel de condiții, cum o făcusem eu. Eu o făcusem, poate nu era timpul meu să mor, dar eu accelerasem acest fir al vieții mele, am distrus această soartă. Mă întreb dacă a meritat sacrificiul făcut…
Sper că acum e fericit, nu așa cum l-am făcut eu, să sufere. O făcusem intenționat, știam că mă iubește…Oare ce vroiam să-i demonstrez? Că îl iubesc…poate, dar dovezile pe care i le-am dat nu sunt dovezi, decât de dispreț și batjocură. Sper că e fericit, și nu nefericit, cum era cu mine. Nu mi-a spus niciodată acest lucru, dar eu simțeam , știam. E o dovadă de dragoste moartea mea, pentru el. Sper că a înțeles acest lucru, deși nu l-am văzut niciodată venind aici, în gară; poate îi era greu să mă vadă printre șine, moartă, sau pur și simpu, nu voia să știe că sunt moartă. Câteodată e bine să știi că cei pe care îi iubești nu sunt morți, câteodată e greu să accepți moartea și câteodată o accepți mult mai ușor dacă știi că de fapt nici măcar nu a existat. Există momente în care și eu speram să nu fi murit, și să mă trezesc dintr-un vis ciudat, un vis pe care nici măcar să nu mi-l mai amintesc. Dar existam în lumea pe care am cunoscut-o până acum, însa singură, fără nimeni.