In noptile fara de somn, focul maniei arde in inima mea, dar odata cu el ard si mandria, prejudecata si valorile mele de altadata. O palpaire de teama suie dinlauntrul meu si arde totul din calea ei. Ma topesc ca o lumanare a carei lumina se imprastie jur imprejur. Picatura cu picatura, lumanarea cea dreapta se moaie, topindu-mi vanitatea si setea de prestigiu. Totul dispare in aceasta ardere. Eul meu, construit prin trecerea varstelor, a fost incapatanat ca aceasta lumanare, dar astazi, flacara fricii l-a inmuiat. Oare frica sa fie ? Imi este frica de scandal si de dispretul celorlalti ? Numai de aceea sufar eu ? La miezul noptii, pe cand privesc stelele, inteleg ca nu e asa. Ceva ce a crescut in spatele fricii, mai vast decat ea, a distrus-o la randu-i. Este dragostea indestructibila, dragostea fara de moarte. Flacara dragostei este cea care arde totul si incepe sa raspandeasca lumina. Lumina asta patrunde in adancul fiintei mele, in cel mai ascuns coltisor al inimii si toate fundaturile oarbe incepeau sa se lumineze. Toate pretentiile mele, toate autodeceptiile mele se evaporau, dispareau, am inceput sa vad imaginea intreaga a credintei. Viata mea si-a dobandit un nou inteles. Mi-l amintesc, imi apropii fata lui pe jumatate uitata, vocea lui, drumurile lui tainice, mainile lui,gelozia si, mai presus de toate, dragostea. Treptat am inceput sa acced catre o alta dimensiune. Este o alta existenta, in care binele si raul, credinta si necredinta, realitatea si fantezia acestei lumi imi apar fara rost. Coaja acestei lumi exterioare incepe sa se crape si sa cada, mintea imi spune ca ocara si lauda sunt totuna, ca exista lucruri mai adevarate decat toate acestea.
Zac intrebandu-ma de ce a distrus el aceasta iubire, un dar al lui Dumnezeu. Si ce daca el trebuia sa plece ? Daca am fi izbutit ca, in zece ani, sa ne scriem cate o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu aceasta unica scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele si continentele care ne desparteau si am fi devenit “ardhanariswar”. Cele doua euri ale noastre ar fi redobandit desavarsirea. Dar pot oare occidentalii sa inteleaga toate astea ? Pentru ei, desavarsirea iubirii are loc in pat. Totusi, el stia, cu siguranta stia. Ma pot vedea din nou pe mine insami, in bratele lui, in chenarul usii. El imi sopteste : “Nu trupul tau, Amrita. Eu vreau sa-ti ating sufletul”.
Acesta este adevarul, adevarul adevarat. Trupul piere, sufletul este nemuritor. El nu poate fi ucis prin uciderea trupului. Unde e trupul meu ? Salasul tineretii mele ? In trupul acesta batran si decrepit, parul meu e carunt, fata imi e brazdata de riduri, dar sufletul imi e la fel, neatins de vreme.