Poate cineva sa ma creada ca, luna dupa luna, ramaneam fara somn ? Il vedeam pe el, vorbeam cu el si ma certam cu el. Motivul supararii era ca, acum, Rina imi citea cartea lui, si toata cartea asta nu era decat un cos plin cu minciuni. Ii spun : “Nu-ti imagina ca romanul tau imi improspateaza memoria !” Il citesc tocmai acum pentru ca memoria mi-a fost reinviata, altfel nici nu mi-ar fi pasat. Doar nici nu mi-a pasat in tot acest timp. Stiam ca aceasta carte exista, dar nu am simtit niciodata nevoia sa o ating. Cartea ta nu are nici calitatea de a-mi reimprospata memoria, ba chiar, mai degraba, ti-o poate vicia. Ea poarta o masca a adevarului – este lucrarea unei minti in delir. Poate ca el era convins ca parintii mei si cu mine ii intindem o capcana, sa-l inhatam, ca pe un mire acceptabil ! Datorita acestei idei preconcepute, el nu a izbutit sa ma inteleaga, niciodata. Iar eu nu mi-am deschis niciodata mintea dinaintea lui, nu am avut timp. Exact din acest motiv, in cartea lui, el mi-a pus in gura niste confesiuni absurde. Pare ca nesatula lui dorinta il face sa abuzeze de o stranie fantezie. Un soi de autodeceptie. Presupun ca, in psihologie, aceasta stare mintala trebuie sa aiba o denumire precisa. Eu nu o cunosc, nu sunt specialista in aceasta stiinta. Cred ca trebuie sa fii inarmat cu o imensa indrazneala ca sa navighezi pe insondabilul si si tainicul ocean al mintii umane. Asa ca nu trebuie ca eu sa-l judec pe Mircea. Eu incerc numai sa-l inteleg. Se pare ca este de un alt soi decat mine. Oare poate cineva vreodata sa ajunga la adevar prin neadevar ? Fata cunoasterii si a adevarului va fi ascunsa de gramada de gunoi a minciunii. Mizeria trebuie inlaturata, de aceea m-am apucat sa scriu. Cu cat mai mult inaintez in lectura cartii, cu atat devin mai critica. Stiu ca avea motive sa fie manios pe tatal meu, chiar sa-l si urasca, dar nu inteleg cum a putut sa dojeneasca atat de aspru pe cel pe care il recunostea drept venerabilul sau Guru. De ce i-a folosit numele, daca l-a urat cu atata putere ? Nu pot sonda intr-o minte atat de complexa. Imi ascut observatiile critice ca pe acele mici sageti otravite, pentru ca prin ele sa ajung la el, dar, ce straniu, ele se pierd de indata ce tasnesc din arc. Nu-si ating tinta. Gandurile mele pline de manie sunt ca pietricelele rotunde, in valurile sufletului meu. Nu le pot folosi ca sa-l lovesc, imi luneca tot timpul din mana, se rostogolesc si se pierd.