1

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. Mi am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obișnuia să și încunoștințeze clienții statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele i tentații obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Și morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi. Avea cu câțiva ani mai puțin decât mine și nu mai știam nimic despre ea de atâta amar de vreme, că s ar fi putut prea bine să fi murit. Însă la primul apel i am recunoscut vocea la telefon și i am slobozit fără nici un preambul:
— Astăzi, da.
Ea suspină: Ah, sărmanul meu învățat, te faci nevăzut preț de douăzeci de ani și dai semne de viață numai ca să ceri imposibilul. Își recăpătă îndată stăpânirea de sine proprie meseriei și mi oferi o jumătate de duzină de opțiuni îmbietoare, dar e drept că nici una neprihănită. Am refuzat o, stăruind că trebuia să fie fecioară și chiar pentru noaptea aceea. Ea m a întrebat alarmată: Ce anume vrei să ți dovedești? Nimic, i am răspuns, enervat că pusese degetul pe rană, știu prea bine ce pot și ce nu pot. Ea spuse impasibilă că învățații le știu pe toate, dar nu chiar pe toate: singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteți voi, cei născuți în august. De ce nu mi ai dat comanda mai devreme? Inspirația vine pe nepusă masă, i am răspuns. Dar poate că așteaptă, spuse ea, veșnic mai înțeleaptă decât oricare bărbat, și mi ceru măcar două zile să cerceteze temeinic piața. I am replicat cât se poate de serios că, pentru o asemenea treabă, la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an. Atunci nu i cu putință, zise ea fără urmă de îndoială, dar, în sfârșit, așa i mai emoționant, ce naiba, te sun într o oră.
Nu trebuie s-o spun, fiindcă se vede de la o poștă: sunt urât, timid și anacronic. Însă muncindu mă atâta să nu fiu așa, am ajuns să simulez tocmai contrariul. Până în ziua de astăzi, când m am hotărât să povestesc cum sunt, din proprie voință și nesilit de nimeni, chiar de ar fi numai ca să mi ușurez cugetul. Am început cu telefonul neobișnuit dat Rosei Cabarcas pentru că, văzut cu ochii de astăzi, acela a fost începutul unei noi vieți, la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morți.
Locuiesc într o casă colonială pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolás, unde mi am petrecut toate zilele vieții fără femeie și fără avere, unde au trăit și au murit părinții și unde mi am propus să mor singur, în același pat în care m am născut și într o zi pe care mi o doream îndepărtată și fără suferință. Tata a cumpărat o la sfârșitul secolului al XIX lea, când a fost scoasă la mezat, a închiriat parterul pentru prăvălii de lux companiei unor italieni și și a păstrat etajul ca să trăiască aici fericit cu fata unuia dintre ei, Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă interpretă a lui Mozart, poliglotă și admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă și mai talentată din câte au existat vreodată în oraș: mama mea.
Cuprinsul casei e încăpător și luminos, cu ghirlande de stuc și pardoseală în carouri din mozaic florentin și cu patru uși de sticlă ce dau într un balcon prelung, unde mama se așeza în serile de martie să cânte arii de dragoste cu verișoarele ei italience. De aici se vede parcul San Nicolás cu catedrala și statuia lui Cristofor Columb și, mai departe, magaziile de pe cheiul portului și necuprinsul orizont al marelui fluviu Magdalena la douăzeci de leghe de la vărsare. Singurul neajuns al casei este că soarele bate treptat dintr o fereastră într alta pe măsură ce se scurge ziua și trebuie să le închizi pe toate ca să încerci să ți faci siesta în penumbra fierbinte. Când am rămas singur, la treizeci și doi de ani, m am mutat în odaia care fusese dormitorul părinților, am deschis o ușă de trecere spre bibliotecă și am început să scot la licitație tot ce nu mi mai era de trebuință pentru trai, adică, până la urmă, aproape tot, în afară de cărți și de pianolă.
Vreme de patruzeci de ani am fost făcător de știri la El Diario de La Paz; munca mea consta în a transpune și completa în proză autohtonă știrile din lume pe care le prindeam din zbor din spațiul sideral pe unde scurte sau prin codul Morse. Astăzi mă întrețin, de bine, de rău, cu pensia de pe urma acelei îndeletniciri acum dispărute; mă întrețin și mai anevoie cu aceea de profesor de gramatică spaniolă și de latină, aproape deloc cu articolul din fiecare duminică pe care l am scris fără întrerupere de peste o jumătate de veac și absolut deloc cu cronicile muzicale și teatrale pe care mi le publică El Diario pe gratis în nenumăratele ocazii când vin interpreți de vază. N am făcut niciodată altceva în afara scrisului, însă n am vocație și nici har de povestitor, ignor cu desăvârșire normele compoziției dramatice și dacă m am angajat la treaba asta e numai pentru că am încredere în înțelepciunea ce se desprinde din multele lecturi pe care le am făcut în viață. Spus fără ocolișuri, sunt un nevolnic fără nici un merit și fără strălucire, care n ar fi avut nimic de lăsat moștenire urmașilor, dacă n ar fi fost faptele pe care mă pregătesc să le depăn cum voi putea în această poveste a marii mele iubiri.
În ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, m am deșteptat, ca de obicei, la cinci dimineața. Singura mea obligație, fiind vineri, era să scriu articolul cu semnătura mea care se publică duminica în El Diario de La Paz. Simptomele din zori fuseseră cum nu se poate mai propice ca să nu fiu fericit: de cum s a crăpat de ziuă, au început să mă doară toate oasele, fundul îmi ardea și s au pornit tunete prevestitoare de furtună, după trei luni de secetă. M am spălat în timp ce se făcea cafeaua, mi am servit o ceașcă mare îndulcită cu miere de albine și însoțită de două turte de tapioca și mi am pus salopeta de doc pe care o port în casă.
Tema articolului din ziua aceea se referea, de bună seamă, la cei nouăzeci de ani pe care i împlineam. Niciodată nu m am gândit la vârstă ca la o crăpătură de pe tavan prin care plouă și care îți arată cât ți a mai rămas de trăit. De mic copil am auzit spunându se că, atunci când moare un om, păduchii ce i s au strâns în claia de păr încep să mișune înspăimântați pe pernă, spre rușinea familiei. Asta m a impresionat într atât că m am lăsat tuns chilug pentru a merge la școală, iar rarele șuvițe ce mi au mai rămas mi le spăl și astăzi cu săpun de rufe. Ceea ce înseamnă, îmi spun acum, că de mic copil mi s a dezvoltat mai tare simțul rușinii sociale decât cel al morții.
De luni de zile plănuisem ca articolul meu aniversar să nu fie obișnuita lamentație pentru anii scurși, ci tocmai dimpotrivă: o glorificare a bătrâneții. Am început întrebându mă când am realizat că sunt bătrân și cred că asta se întâmplase cu foarte puțin timp în urmă. La patruzeci și doi de ani, mă dusesem la doctor din pricina unei dureri de spate care mă stânjenea la respirat. El n a luat o în seamă: e o durere firească la vârsta dumneavoastră, mi a zis.
— În cazul acesta, i am răspuns, ce nu e firesc este vârsta mea.
Doctorul mi a zâmbit compătimitor. Văd că sunteți un filosof, mi a spus. A fost prima oară când m am gândit la vârsta mea în termeni de bătrânețe, dar nu peste mult am și uitat o. M am deprins să mă trezesc în fiecare zi cu altă durere ce și tot schimba locul și felul pe măsură ce anii treceau. Uneori părea ca o gheară a morții și a doua zi dispărea. Cam pe atunci am auzit spunându se că primul semn de bătrânețe e când începi să semeni cu tatăl tău. Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinerețe eternă, mi a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, și nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc și te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalți le remarcă de dinafară.
În cea de a cincea decadă, începusem să mi imaginez ce însemna bătrânețea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duș, sau mi i puneam pe cei de citit fără să mi i scot pe cei de distanță. Într o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat și am învățat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să mi atragă atenția că le povesteam aceeași anecdotă pe care le o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute și altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile și numele.
Vârsta mea sexuală nu m a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, și ele știau cum s o facă și de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieții de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziți de obsesiile astea, fără să știe că la nouăzeci e și mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viață. În schimb, e o binecuvântare a vieții că memoria bătrânilor slăbește pentru lucrurile care nu sunt esențiale, dar că rareori dă greș pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr o trăsătură de condei: „Nu i pe lume bătrân care să uite unde și a ascuns comoara".
Cu reflecțiile astea, și multe altele, terminasem o primă ciornă a articolului când soarele de august izbucni printre migdalii din parc, iar vasul poștal de pe fluviu, care întârziase o săptămână din pricina secetei, a intrat șuierând în canalul portului. Mi am zis: iată cum vin cei nouăzeci de ani ai mei. Nu voi ști niciodată de ce, nici nu încerc să aflu, dar imaginea aceea cutremurătoare a fost imboldul care m a făcut să i dau telefon Rosei Cabarcas ca să mă ajute să mi cinstesc aniversarea cu o noapte libertină. De ani de zile făcusem pace bună cu trupul meu, dedicându mă recitirii capricioase a clasicilor mei și programelor mele particulare de muzică cultă, însă dorința din ziua aceea a fost atât de năvalnică, încât mi s a părut un dar de la Dumnezeu. După ce am vorbit la telefon, n am mai putut scrie. Mi am atârnat hamacul într un ungher al bibliotecii, unde în cursul dimineții nu bate soarele, și m am trântit, cu o piatră pe suflet din pricina zbuciumului așteptării.
Fusesem un copil răsfățat, cu o mamă înzestrată cu multiple virtuți, răpusă de oftică la cincizeci de ani, și cu un tată formalist căruia nu i s a cunoscut niciodată vreun pas greșit și care a fost găsit în zori mort în patul lui de văduv, în ziua când s a semnat tratatul de la Neerlandia, punându se astfel capăt Războiului de O Mie de Zile și multor alte războaie civile din secolul trecut. Pacea a schimbat orașul într un sens neprevăzut și nedorit. O mulțime de femei libere înțesară până la delir vechile cârciumi de pe Strada Mare, care s a numit mai târziu Drumul Abello și acum e Paseo Colón, în orașul acesta drag mie, atât de apreciat de locuitorii lui, dar și de străini, datorită omeniei celor de aici și limpezimii luminii sale.
Niciodată nu m am culcat cu vreo femeie fără s o plătesc, și pe puținele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani chiar de ar fi să i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să țin un catastif cu numele, vârsta, locul și câteva însemnări privitoare la împrejurările și la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puțin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea și puteam ține socoteala fără catastif. Îmi aveam propria etică. Niciodată n am făcut amor în grup ori în locuri publice, nici n am împărtășit secrete și nici n am povestit vreo aventură a trupului sau a sufletului, căci de tânăr am luat aminte că nici una nu rămâne nepedepsită.
Singura legătură ciudată a fost cea pe care am păstrat o ani în șir cu credincioasa mea Damiana. Era aproape o copilă, cu trăsături indiene, voinică și sălbatică, zgârcită la vorbă, dar hotărâtă, care umbla desculță, ca să nu mă deranjeze pe când scriam. Îmi amintesc că stăteam și citeam Mândra andaluză în hamacul din pridvor și am văzut o din întâmplare aplecată peste albie, cu o fustă atât de scurtă, că lăsa descoperite rotunjimile i ispititoare. Pradă unei înflăcărări nestăvilite, i am ridicat o la spate, i am coborât chiloții până la genunchi și am pătruns o altminteri. „Vai, domnule, spuse ea cu un geamăt lugubru, locul ăsta nu i făcut pentru intrat, ci pentru ieșit." Un tremur puternic îi străbătu trupul, dar rămase neclintită. Umilit fiindcă o umilisem, am vrut să i plătesc dublu față de prețul celor mai scumpe de pe vremea aceea, dar n a acceptat nici un gologan și am fost nevoit să i măresc simbria socotind o împreunare pe lună, veșnic pe când spăla rufele și veșnic pe la spate.
Mi a trecut uneori prin cap că însemnările acelea referitoare la culcat ar fi un temei strașnic pentru o relatare a rătăcirilor vieții mele, și titlul mi a picat din cer: Povestea târfelor mele triste. Viața mea socială, în schimb, era lipsită de interes: orfan de tată și de mamă, burlac fără viitor, ziarist mediocru de șase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias și favorit al caricaturiștilor datorită urâțeniei mele exemplare. Pe scurt: o viață ratată care începuse prost din după amiaza în care mama m a dus de mână, la nouăsprezece ani, să vedem dacă reușeam să public în El Diario de La Paz o cronică a vieții liceului scrisă de mine la orele de spaniolă și de retorică. S a publicat duminica următoare cu o prezentare dătătoare de speranță a directorului. Au trecut anii și, când am aflat că mama plătise publicarea cronicii și a următoarelor șapte, era prea târziu să mi mai fie rușine, căci coloana mea săptămânală zbura cu propriile aripi și, pe deasupra, mai eram și făcător de știri, și critic muzical.
De când mi am luat bacalaureatul cu diplomă de merit am început să predau ore de spaniolă și de latină la trei licee de stat în același timp. Am fost un profesor slab, fără pregătirea necesară, fără vocație și fără nici o milă față de acei bieți copii pentru care venitul la școală era singurul mijloc de a scăpa de tirania părinților. N am putut face nimic altceva pentru ei decât să i țin sub teroarea riglei mele de lemn ca să se procopsească de la mine măcar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce acum le vezi, câmpii n singurătate, deal sumbru, fost au odat' Italica faimoasă". Abia la bătrânețe am aflat, din întâmplare, porecla caraghioasă pe care mi au dat o elevii pe ascuns: „Profesorul Deal Sumbru".
Asta e tot ce mi a dăruit viața și n am făcut nimic să obțin mai mult. Prânzeam singur într o pauză și la șase după amiaza ajungeam la redacția ziarului să captez semnalele din spațiul sideral. La unsprezece noaptea, când se închidea ediția, începea viața mea adevărată. Dormeam în Cartierul Chinezesc de două sau trei ori pe săptămână și în tovărășii atât de diferite, că în două rânduri am fost încununat drept clientul anului. După cina în apropiata cafenea Roma, alegeam orice bordel la întâmplare și mă strecuram pe ascuns pe poarta curții din spate. O făceam pentru plăcerea mea, dar până la urmă și din rațiuni profesionale, grație limbariței grangurilor din viața politică ce le dezvăluiau secretele de stat amantelor de o noapte, fără să se gândească defel că opinia publică îi auzea prin pereții de carton. Pe calea asta, de bună seamă, am descoperit și că burlăcia mea fără leac era pusă pe seama unei pederastii nocturne pe care mi o satisfăceam cu copiii orfani de pe Strada Crimei. Am avut norocul să uit așa ceva, între alte motive întemeiate și pentru că am aflat și vorbele bune ce se spuneau despre mine și le am apreciat la justa lor valoare.
N am avut niciodată prieteni la cataramă, și puținii care s au apropiat de mine sunt acum la New York. Vreau să spun că sunt morți, căci acolo presupun eu că se duc sufletele rătăcitoare ca să nu se confrunte cu adevărul vieții lor trecute. De când m am pensionat, am puține de făcut, doar să mi duc articolele la ziar vinerea după amiaza sau diverse obligații de oarecare însemnătate: concerte la Belle Arte, expoziții de pictură la Centrul Artistic, al cărui membru fondator sunt; câte o conferință patriotică la Societatea de îmbunătățiri pentru Populație sau un eveniment de seamă precum stagiunea în care s a produs artista Fábregas la Teatrul Apolo. În tinerețe, mă duceam la sălile de cinema în aer liber unde, la fel de bine, ne putea lua prin surprindere o eclipsă de lună sau o dublă pneumonie din pricina unei averse răzlețe. Însă, mai mult decât filmele, mă interesau păsărelele de noapte care se culcau pe cât costa biletul de intrare sau pe gratis, ori pe datorie. Fiindcă cinematograful nu e genul meu. Cultul obscen al lui Shirley Temple a fost picătura care a făcut să se verse paharul.
Singurele mele călătorii au fost cele patru la Jocurile Florale de la Cartagena de Indias, înainte de a împlini treizeci de ani, și una într o noapte cumplită cu șalupa cu motor, fiind invitat de Sacramento Montiel la inaugurarea unui bordel al său la Santa Marta. În privința vieții mele casnice, nu sunt lacom din fire și am gusturi simple. De când Damiana a îmbătrânit și nu s a mai gătit la mine acasă, unica mea mâncare regulată a fost tortilla cu cartofi la cafeneaua Roma, după ce se închidea ziarul.
Astfel încât, în ajunul zilei când împlineam nouăzeci de ani, am rămas nemâncat și n am putut să mă concentrez să citesc în așteptarea veștilor de la Rosa Cabarcas. Greierii țârâiau din răsputeri în zăpușeala de la ora două, și iureșul soarelui prin ferestrele deschise m a silit să schimb în trei rânduri locul hamacului. Întotdeauna mi s a părut că în zilele mele de naștere soarele dogorea cel mai tare din tot anul și învățasem să l suport, dar starea sufletească din ziua aceea nu m a lăsat să i țin piept. La patru, am încercat să mă liniștesc cu cele șase suite pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în versiunea definitivă a lui don Pablo Casáls. Le consider tot ce poate fi mai înțelept din toată muzica, dar, în loc să mă calmeze, ca de obicei, m au lăsat într o stare de deprimare cumplită. Am adormit la a doua, care mi se pare puțin cam molatică, și în vis am amestecat tânguirea violoncelului cu aceea a unui vapor trist care a ridicat ancora. Aproape imediat m a trezit telefonul, și vocea ruginită a Rosei Cabarcas m a redat vieții. Prost să fii, noroc să ai, mi a zis. Am găsit o puicuță mai grozavă decât cea pe care o doreai tu, dar are un cusur: abia dacă merge pe paisprezece ani. Nu mi pasă dacă trebuie să schimb scutece, i am răspuns în glumă, fără să i înțeleg motivele. Nu i vorba de tine, mi a spus ea, dar cine o să ispășească pentru mine cei trei ani de închisoare? Nimeni n avea să ispășească nimic și în nici un caz ea, bineînțeles. Își recruta fetele dintre minorele care vindeau în prăvălia ei, pe care le iniția și le exploata până treceau la viața și mai grea de târfe cu diplomă, în bordelul faimos ținut de Eufemia La Negra. Nu plătise niciodată vreo amendă, fiindcă grădina ei era o Arcadie pentru autoritățile din partea locului, de la guvernator până la cel mai mărunt slujbaș de primărie, și era de neînchipuit că pe patroană n ar ține o puterile să încalce legea după bunul ei plac. Astfel că scrupulele ei de ultim moment n aveau, pesemne, alt scop decât să profite cât mai mult de favorurile pe care le făcea: cu atât mai scumpe, cu cât meritau o pedeapsă mai mare. Diferendul s a aplanat o dată cu adăugarea sumei de doi pesos pentru servicii și ne am înțeles ca la zece noaptea eu să fiu la ea acasă cu cinci pesos, bani gheață și plătiți dinainte. Nici un minut mai devreme, căci copila trebuia să le dea de mâncare fraților mai mici și apoi să i culce și să se mai îngrijească și de maică sa, beteagă din pricina reumatismului.
Mai erau patru ceasuri. Pe măsură ce se scurgeau, pieptul mi se umplea de o spumă acră ce nu mă lăsa nicicum să respir. M am străduit zadarnic să mi amăgesc timpul cu îmbrăcatul. Nimic nou, de bună seamă, dacă până și Damiana spune că mă îmbrac cu ritualul unui episcop. M am tăiat cu briciul de bărbierit, am fost nevoit să aștept până se răcește apa de la duș, încălzită prea tare de soarele ce bătea în țevi, și simplul efort de a mă șterge cu prosopul m a făcut să nădușesc iar. M am îmbrăcat potrivit norocului din noaptea aceea: costumul de in alb, cămașa cu dungi albastre cu guler scrobit cu pap, cravata de mătase chinezească, ghetele văcsuite cu țincvais și ceasul de aur cu coroniță, cu lanțul prins la butoniera reverului. La sfârșit, mi am îndoit înăuntru manșetele pantalonilor, să nu se vadă că sunt cu o șchioapă mai scund.
Am faima de zgârcit, pentru că nimeni nu și poate închipui că sunt chiar așa de sărac locuind unde locuiesc, și adevărul e că o noapte ca aceea era cu mult peste mijloacele mele. Din cutia cu economii de sub pat am scos doi pesos pentru plata camerei, patru pentru madamă, trei pentru copilă și cinci de rezervă, pentru masa mea de seară și alte cheltuieli mărunte. Așadar, cei paisprezece pesos pe care mi i dă ziarul pentru o lună de articole duminicale. I am ascuns într un buzunar secret de la betelie și m am parfumat cu pulverizatorul cu apă de colonie marca Lanman & Kemp Barclay & Comp. Atunci am simțit gheara panicii și, la primul dangăt de la opt, am coborât pe bâjbâite scările în beznă, nădușind de spaimă, și am ieșit în noaptea strălucitoare a ajunului zilei mele.
Se răcorise. Grupuri de bărbați singuri discutau țipând în gura mare despre fotbal pe Paseo Colón, printre taximetriștii opriți în șir pe mijlocul străzii. O orchestră de alămuri cânta un vals languros pe aleea străjuită de salcâmi înfloriți. Una dintre târfulițele sărmane care și vânează clienții în văzul lumii pe Strada Notarilor mi a cerut, ca întotdeauna, o țigară și i am răspuns ca întotdeauna: De când m am lăsat de fumat, se împlinesc azi treizeci și trei de ani, două luni și șaptesprezece zile. Trecând prin dreptul Firului de Aur m am privit în vitrinele iluminate și nu m am văzut așa cum mă simțeam, ci mai bătrân și mai prost îmbrăcat.
Cu puțin înainte de zece, am luat un taxi și i am cerut șoferului să mă ducă la Cimitirul Universal, pentru a nu se ști unde mergeam de fapt. S a uitat la mine amuzat prin oglindă și mi a spus: Nu mă speriați, domnule învățat, să dea Dumnezeu să rămân mai departe la fel de viu ca dumneavoastră! Am coborât împreună în fața cimitirului, fiindcă el n avea să mi dea restul, și am fost nevoiți să schimbăm la „Mormântul", o bodegă amărâtă unde își plâng morții bețivanii din zori. Când ne am încheiat socotelile, șoferul mi a spus cât se poate de serios: Fiți cu băgare de seamă, domnule, că acum casa Rosei Cabarcas nu mai e nici pe departe cum a fost. N am putut să nu i mulțumesc, convins, ca toată lumea, că nu există nici un secret sub soare pentru șoferii de pe Paseo Colón.
Am intrat într un cartier de oameni săraci ce n avea nimic comun cu acela pe care îl cunoscusem pe timpul meu. Erau aceleași străzi largi cu nisip fierbinte, case cu ușile deschise, pereți din scânduri negeluite, acoperișuri din frunze de palmier și curți cu pietriș. Dar oamenii de acolo își pierduseră tihna. În majoritatea caselor se țineau petrecerile obișnuite de vinerea seara, al căror vacarm te făceau să te cutremuri. Oricine putea intra pentru cincizeci de centime la petrecerea care i plăcea mai mult, dar putea foarte bine și să danseze pe gratis în curte. Eu mergeam de zor, dornic să mă înghită pământul cu hainele mele de filfizon cu tot, însă nimeni nu m a luat în seamă, în afară de un mulatru slăbănog care moțăia așezat în poarta unei case.
— Salut, șefu', mi a strigat vesel nevoie mare, futai plăcut!
Ce puteam face altceva decât să i mulțumesc? Am fost silit să mă opresc în trei rânduri să mi trag sufletul înainte de a ajunge în vârful ultimei coaste. De acolo am văzut uriașa lună de aramă ce se înălța la orizont și, din senin, o urgență a pântecelui m a făcut să mă tem pentru soarta mea, dar nu m a ținut mult. La capătul străzii, acolo unde cartierul se prefăcea într o pădurice de pomi fructiferi, am intrat în prăvălia Rosei Cabarcas.
Nu părea aceeași. Fusese madama cea mai discretă și tocmai de aceea și cea mai cunoscută. O femeie voinică, pe care voiam s o facem sergent de pompieri, punându i pe cap o cunună, atât pentru corpolența ei, cât și pentru eficiența cu care stingea focul bărbaților din cartier. Dar singurătatea îi împuținase trupul, îi zbârcise pielea și i ascuțise vocea cu atâta măiestrie, că părea o copilă bătrână. De pe vremuri nu i mai rămâneau acum decât dinții perfecți, cu unul pe care și l îmbrăcase în aur din cochetărie. Þinea doliu strict pentru bărbatul ei, mort după cincizeci de ani de viață împreună, și adăugase un soi de bonetă neagră la moartea singurului fiu care o ajuta în afacerile ei dubioase. Doar ochii diafani și cruzi îi străluceau, plini de viață, și, privindu i, mi am dat seama că nu și schimbase firea.
Prăvălia avea un bec slab în tavan și mai nimic de vânzare prin dulapuri, care nici măcar nu slujeau drept paravan unui comerț în gura mare strigat și cunoscut de toată lumea, dar pe care nimeni nu voia să l recunoască. Rosa Cabarcas tocmai servea un client când am intrat pe vârfuri. Nu știu dacă nu m a recunoscut într adevăr sau s a prefăcut doar, ca să păstreze aparențele. M am așezat pe scaunul de așteptare până avea să fie liberă și am încercat să o recompun în memorie așa cum fusese. Nu doar o singură dată, pe când amândoi eram încă zdraveni, mă lecuise de spaime și ea. Cred că mi a citit gândurile, fiindcă s a întors spre mine și m a cercetat cu o privire îngrijorător de scrutătoare. Nu trece timpul pentru tine, oftă cu tristețe. Eu am vrut s o măgulesc: pentru tine trece, dar spre bine. Serios, mi a zis ea, chiar ți s a mai înviorat puțin fața de cal mort. Poate fiindcă mi am schimbat ieslea, i am răspuns ștrengărește. S a însuflețit. Din câte mi amintesc, aveai o sculă de condamnat la galere. Cum o duce? M am eschivat: Tot ce s a schimbat de când nu ne am mai văzut e că uneori îmi arde fundul. Diagnosticul ei nu s a lăsat așteptat: Pentru că nu l folosești. Îl am numai pentru ce l a făcut Domnul, i am răspuns, dar mă ardea într adevăr de multă vreme și întotdeauna pe lună plină. Rosa a scotocit prin sertarele vraiște și a desfăcut o sticluță cu o pomadă verde ce mirosea a tinctură de arnică. Să i spui copilei să ți o ungă cu degețelul ei așa, și și a învârtit arătătorul cu o elocvență nerușinată. I am răspuns că, slavă Domnului, eram încă în stare să mă descurc fără unsori de vraci. Ea mi a zis batjocoritor: Vai, maestre, îți cer iertăciune! Și a trecut la subiect.
Copila e în cameră de la ora zece, mi a spus; e frumoasă, curată și bine crescută, dar moartă de frică, pentru că o prietenă de ale ei, care fugise cu un stivuitor din Gayra, sângerase preț de două ceasuri până a murit. Dar, mă rog, a încuviințat Rosa, se înțelege, căci cei din Gayra au faima de a mulțumi și măgărițele. Și și a reluat șirul: Sărmănica, pe deasupra mai trebuie să muncească și cât e ziulica de lungă cosând nasturi într o fabrică. Nu mi s a părut c ar fi o îndeletnicire chiar atât de grea. Așa cred bărbații, mi a replicat ea, dar e mai cumplită decât să spargi piatră. În afară de asta, mi a mai mărturisit că i a dat copilei o licoare cu bromură și valeriană și că acum era adormită. Mi a fost teamă că mila era alt șiretlic pentru a mări prețul, însă nu, a zis ea, cuvântul meu e cuvânt. Cu niște reguli stricte: fiecare lucru plătit aparte, cu bani peșin și în avans. Așa a și fost.
Am urmat o prin curte, înduioÈ™at de chipul ei ofilit È™i de mersul anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului È™i lumea se vedea parcă scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un È™opron acoperit cu frunze de palmier pentru chefurile slujbaÈ™ilor de la primărie, cu o mulÈ›ime de taburete din piele È™i de hamacuri atârnate de furci. ÃŽn curtea din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu È™ase cămăruÈ›e de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva țânÈ›arilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra cinta la radio un cântec de dragoste nefericită. Rosa Cabarcas a răsuflat adânc: Boleroul e viaÈ›a. Eu eram de aceeaÈ™i părere, dar până astăzi nu m am încumetat s o scriu. Ea împinse uÈ™a, intră o clipă È™i ieÈ™i îndată. E tot adormită, spuse. Ai face bine s o laÈ™i să se odihnească atât cât simte nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că trebuie să fac? Știi tu ce să faci, mi a răspuns ea cu o blândeÈ›e deplasată, nu degeaba eÈ™ti învățat. S a întors cu spatele È™i m a lăsat singur cu spaima mea.
N aveam scăpare. Am intrat în cămăruță cu inima bătându mi nebunește și am văzut o pe copila adormită, goală și neajutorată în uriașul pat închiriat, așa cum o făcuse maică sa. Zăcea pe o parte, cu fața spre ușă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidență toate amănuntele. M am așezat s o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simțuri.
Era oacheșă și caldă. O supuseseră la un regim de igienă și înfrumusețare ce n a neglijat nici puful care i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul și avea la unghiile de la mâini și de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră și julită. Sânii de curând iviți păreau încă de băiețel, dar se simțeau împinși de o energie secretă, gata să se dezlănțuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, pășea tainic, cu degete lungi și sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputință să ți imaginezi cum arăta în realitate fața vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele și pleoapele parcă date cu negru de fum și buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reușeau să i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi am zis: un tăuraș fraged gata de luptă.
La unsprezece, m am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele i de fată nevoiașă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, niște chiloți galbeni de barchet și sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brățară ieftină și un lănțișor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe polița chiuvetei, o poșetă cu un ruj, o cutiuță de farduri, o cheie și niște monede mărunte. Totul atât de ieftin și de uzat, că nu mi am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea.
M am dezbrăcat și mi am aranjat hainele cum am putut mai bine pe umeraș, ca să nu șifonez mătasea cămășii și dunga pantalonilor de in. Am urinat în closetul cu lanț, așezat precum m a învățat de mic copil Florina de Dios, pentru a nu stropi marginea vasului și, chiar și acum, lăsând modestia la o parte, cu un șuvoi năvalnic și neîntrerupt, de mânz sălbatic. Înainte de a ieși, m am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m a privit de acolo nu era mort, ci lugubru și avea o gușă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită.
— La naiba – i am zis – ce pot să fac dacă nu ți sunt pe plac?
Străduindu mă să n o trezesc, m am așezat gol pe pat și am cercetat o puțin câte puțin, căci vederea mi se deprinsese cu amăgirile luminii roșiatice. Mi am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului nădușit și toată ființa i s a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându se spre mine cu un fornăit ce m a învăluit în aburul răsuflării ei acrișoare. Am strâns o de nas cu degetul mare și arătătorul, și ea s a scuturat, și a ferit capul și mi a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s a împotrivit cu pulpele încordate. I am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit". S a destins puțin. Un curent fierbinte mi a urcat prin vene și lenta mea vietate ieșită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele și se strânse ca un melc în căsuța lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca și pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n a pățit nimic. Dar nu mi a păsat. M am întrebat la ce bun s o deștept, așa umilit și trist cum mă simțeam și rece ca un chefal.
Limpezi, necruțătoare, răsunară atunci clopotele vestind miezul nopții și începură zorii zilei de 29 august, ziua martiriului Sfântului Ioan Botezătorul. O ființă omenească plângea în hohote pe stradă și nimeni n o lua în seamă. M am rugat pentru ea, dacă avea nevoie de așa ceva, dar și pentru mine, în chip de mulțumire pentru darurile primite. „Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce și dorește mai mult decât tot ce a fost." Copila gemu prin somn și m am rugat și pentru ea: „Căci toate s sortite să treacă pe astă lume". Apoi am stins radioul și lumina, să dorm.
M am trezit în revărsatul zilei, fără să mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzația neclară că o simțisem sculându se în beznă și că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându mă după preț decât după farmecele lor, și făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori, și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol direa dorinței sau opreliștile pudorii.
M am sculat la cinci, îngrijorat din pricina articolului meu duminical care trebuia să fie pe masa redacției înainte de douăsprezece. Mi am ușurat pântecele punctual, încă stăpânit de ceea ce răscolea în mine luna plină și, când am tras apa, am simțit că necazurile mele din trecut au pierit și ele, scurgându se în canal. Când m am întors în cameră, proaspăt și îmbrăcat, copila dormea cu fața în sus în lumina împăciuitoare a răsăritului, de a curmezișul pe pat, cu brațele desfăcute în cruce și stăpână absolută a fecioriei sale. Domnul să ți o păstreze, i am zis. I am pus pe pernă toți banii și mi am luat rămas bun pentru totdeauna cu o sărutare pe frunte. Casa, ca orice bordel în zori, era tot ce poate fi mai aproape de paradis. Am ieșit pe poarta dinspre pădurice să nu întâlnesc pe nimeni. Am început să simt, în bătaia soarelui dogoritor din stradă, povara celor nouăzeci de ani, și să socotesc minut cu minut clipele nopților pe care le mai aveam până va fi să mor.