« Imposibil ».
Ar fi vrut să se ridice, să reia testul, de la capăt. Lângă ea, pe terminal, căutarea continua, nebună, oarbă…
Faliile interdimensionale erau subțiri. Principiile Trecerii fuseseră expuse teoretic cu cel puțin 350 de ani în urmă. Tehnologia însă nu fusese folosită…până când izbucnise Teroarea.
Dușmanul care venea de nicăieri.
Iși amintea una dintre sesiunile de pregătire prin care trecuse, în timpul antrenamentelor preliminare. Instructorul era un individ scund, între două vârste, cu privire severă.
« Principiul multi dimensionalității este … »
… « Tocmai faptul că nu putem fi și aici și în altă parte, îl întrerupsese Aiden. Pe el ideea părea să-l fascineze. Straturile temporale sunt prea subțiri pentru a suporta presiunea. Teoretic ar putea exista matrice identice în două dimensiuni diferite, dar tensiunea la care ar fi supuse le-ar provoca distrugerea. De asemenea, transferurile de energie și materie nu pot să aibă loc decât între anumite limite. Zâmbise ușor. Dacă ne-am muta cu toții într-o altă dimensiune ca să trăim fericiți sub cer senin, faliile interdimensionale s-ar curba până la a determina anihilarea celor 2 lumi. Ca să nu mai vorbim de cantitatea ab-so-lut inimaginabilă de energie ce ar fi necesară. Datorită aceluiași principiu, o Trecere nu poate fi făcută pentru mai mult de 7 zile. E limita maximă atinsă până acum. Trecerea în sine se face cu ajutorul unui sistem ce copiază matricea celulară și o stochează. Acest reziduu determină curbarea straturilor temporale, provocând exact tensiunea de care am vorbit. În absența acestei matrici, nu ne-am mai putea însă întoarce de unde am plecat. E un soi de fir al Ariadnei, dacă vreți… »
Aislin era sigură că nimeni altcineva nu îi înțelesese metafora….
Instructorul îl cerceta cu gura căscată, uitând de atitudinea-i severă, iar Aiden surâdea nepăsător.
« Și atunci Distrugătorii cum de pot să invadeze o dimensiune după cealaltă, fără a suferi aceste efecte ? » întrebase cineva șovăielnic.
« Banuim că tehnologia lor nu folosește matrice celulare…” ripostase instructorul fără prea multă convingere. Să trecem mai departe… »
« Imposibil. »
Structura genomială a ADN-ului din firele de păr aduse de Aiden se suprapusese în proporție de 97.5% peste unul din modelele existente în baza de date.
Stiuse încă dinainte să privească ecranul micuțului dispozitiv de analiză.
Tulburarea lui Aiden era pentru ea ca o carte deschisă.
Layna.
Se ridică și se duse lângă el. Stătea încremenit lânga ferestră, cu o mână încleștată pe draperiile trase.
— S-a potrivit, nu ? întrebă, și glasul îi tremură, nefiresc de slab, lipsit de orice fărâmă de voință.
— Da, zise Aislin, impersonal. 97.5 la sută.
Aiden se cutremură. Făra să vrea, Aislin se trezi ridicând o mână și punând-o pe umărul lui. Ii șopti numele. Și deodată, se trezi că Aiden parcă se frânge…o trase după el…se prăbușiră amândoi în genunchi pe podea, el cu capul înfundat în umărul ei, cu trupul zguduit de suspine.
— Când am văzut-o…murmură…nu-ți poți imagina cât de tare seamănă…cât de mult…E Layna în carne și oase și totuși nu e ea…parcă mi se întunecase mintea…nu vedeam decât clipa aceea…ultima clipă…Oooohhhh…
Plângea acum de-a binelea, cu deznădejde, cu dinții strânși și Aislin simțea lacrimile prelingându-i-se pe piele, fierbinți…Îi mângâie părul, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Erau în siguranță, își spuse. Nici o cameră de supraveghere nu putea să îi înregistreze slăbiciunea.
Numai că durerea lui o răscolea pe ea însăși, ca un cuțit înveninat răsucit în rană.
« Nu vei uita niciodată, nu ? »
Lipită de el îi percepea fiecare suspin, fiecare bătaie de inimă, într-un mod agonizant de dulce..
« Vei rămâne deci al ei pentru totdeauna… »
Gândul era o suferință amplificată la infinit. Dincolo de el, întrebările pragmatice se înghesuiau in spațiul conștienței ei, cerându-și dreptul la atenție. Le alungă pentru încă un moment, dornică să soarbă până la capăt agonia îmbrățișării lui Aiden.