Tot ce te înconjoară e o fantezie…nu există nimic care să îl poți atinge fără să te lovești de iluzii. Minus și plus, alfa și omega, sus și jos – lipsește certitudinea unei dovezi primordiale care să stabilească o ordine firească a succesiunii naturale pe care trebuie să o urmeze toate obiectele și ființele universului palpabil. Interacțiunile care ating perfecțiunea creației nu sunt de fapt decât rezultatul unor plăsmuiri ale percepțiilor subiective, deformate și supuse legilor efemere ale unui moment izolat și static din timp. Dincolo de el nu se poate trece, bariera închipuirilor rămâne adânc ancorată și deformează percepția. Un grăunte de nisip ascunde o mie de lumi ce așteaptă sa fie atinse și descoperite, și doar o legătură măruntă te desparte de revelația care ti-ar dezvălui atâtea secrete ascunse într-un singur punct de univers care se scurge prin clepsidra timpului înșelător și nevăzut. Bobul de nisip se aruncă prin poarta iluziei și trece în cealaltă parte…dincolo de el rămâi tu, cu receptorii ascuțiți la maxim, gata sa primești cunoașterea absolută, unitatea universală care construiește modele armonioase pe care le aruncă cu nepăsare în lumea percepției înșelătoare a fanteziei. Dar grăuntele de nisip a pornit deja în călătoria sa către infinit. Și intr-o parte a clepsidrei era o rază de lumină și când s-a întors de unde plecase era o undă de sunet, iar mai apoi a fost o străfulgerare dintr-un gând pierdut prin colțul unei minți amăgite de o speranță deșartă că el este un simplu mesager al timpului, și că de fapt nici măcar nu există cu adevărat. Și totuși a continuat să se întoarcă, de fiecare dată în altă formă, îmbrăcat în culori pe care mintea ta nu poate să le cuprindă, căpătând forme pe care nimeni nu le cunoaște, aruncând cu nepăsare energii intangibile și lăsând în urmă mâini întinse care încearcă să-l prindă și să-i oprească curgerea neîntreruptă. Înăuntrul sau sunt alte miliarde de mâini care speră să îl prindă măcar pentru o clipă, să îl atingă și să dovedească ca el există cu adevărat. Dar mica porțiune de spațiu pe care o ocupă grăuntele nostru nu stă pe loc niciodată. Dorința sa este sa ocupe cât mai mult din el, sa exploreze necontenit locuri noi, goluri pe care sa le umple cu mica și neînsemnata sa cochilie. Și câteodată aleargă cu o viteză atât de mare încât clepsidra nu poate sa îl mai ajungă din urmă…și mica pietricică acoperă atunci mai multe locuri deodată, se lățește, se lăbărțează și devine o piatră. Mai apoi, în goana ei nebună printre tunelele timpului înghețat și ocupând tot mai multe porțiuni goale de univers, ea devine un munte. Dar muntele nu stă neclintit, căci clepsidra se întoarce, și nisipul curge înapoi spre alte dimensiuni, iar muntele a rămas doar o iluzie a unui moment din timp care s-a destrămat, ca un gând care străfulgeră pentru o clipă, pentru a se pierde apoi în întunericul de unde a venit. Câteodată ajunge aproape de locul de unde a plecat, dar de data asta e o picătură de apă din ocean, ce alunecă printre miliarde de alte picături care par contopite una cu cealaltă. Dar fiecare își ocupă locul care i-a fost dat, întocmai ca hexagoanele unui fagure, fiecare umple celula goală și animează universul cu sunete, culori și arome. Și clepsidra se întoarce la nesfârșit. Căci și ea la rândul ei e construită tot din grăunțe de nisip care aleargă prin spațiu să umple celulele ce sunt necesare pentru ca ea să revină. Însa niciodată ea nu se întoarce in același loc. Și niciodată nu aruncă înapoi aceleași boabe de nisip. Și mâna care încearcă să le prindă va rămâne veșnic goală. Căci el de fapt nici nu există, e doar o plăsmuire a unui moment înghețat pentru o clipa care poate a și trecut deja, dar tu nu știi încă.
Mulți au plecat după el, în speranța ca odată o sa-l ajungă și o să-l poată domoli din cursa sa neîntreruptă. Nu s-au mai întors niciodată. Grăuntele le scapă tuturor printre degete și refuză cu încăpățânare să intre în dimensiunea palpabilă a simțurilor. Aici el nu există, a existat însă dincolo și o să mai existe poate mai încolo, unde nici iluzia nu poate ajunge încă. Pentru că nimic nu poate ocupa locul gol din univers înainte de micul grăunte de nisip. Nici măcar divinitatea.