agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-23 | [This text should be read in romana] | Deunăzi, pe un forum yahoo, îi sugeram prietenei mele Hanovra să plasăm o anumită discuÈ›ie sub egida comemorării unui an de la plecarea într-o lume mai bună a unui drag prieten comun, care se stinsese în plin al nouăzeciÈ™idoilea an de viață. Femeia s-a ridicat brusc la verticală, nu ca o cobră, cu care nu are nimic comun, ci ca o dragoană, adică nu pe picioarele dindărăt, ci de-a dreptul pe coadă È™i a comis simultan trei gesturi coordonate. Și chiar conjugate: dacă nu chiar patru (jamais trois sans quatre, nu-i aÈ™a?): a È™uierat din nara dreaptă un pffffffffffffff nervos, de iapă nărăvașă, a emis din nara stângă un jet de flăcări amestecate cu fum de pucioasă, direct între felinarele mele, a aruncat cu dreapta (din față!) cu o carte de telefon spre capul meu pătrat, iar cu stânga un bocanc de puÈ™caÈ™ pârâiaÈ™ (cum? OraÈ™ul ei e la Mediterana? Fie, poftim, de puÈ™caÈ™ marin) către botul meu de vulpe, pentru a da greutate frazei împuÈ™cate din gura cu buze senzuale: Max trăieÈ™te, dobitocule!!! Termină cu tâmpeniile că mă 'nervez! Domnilor preÈ™edinÈ›i, mai puÈ›in de 3.14% dintre voi ar putea să fi citit despre marele comedian interbelic Iancu Brezeanu. Nici dacă vă spun că a jucat cu Lucia Sturza Bulandra nu vă dă un reper mai utilizabil, în fond numele teatrului de la Izvor ar putea fi, pentru unii dintre voi, o marcă de maÈ™ină de epocă. Har Domnului, însă, o curajoasă editură publică chiar acum memoriile teatrale ale unui alt mare cronicar, Gaby Mihăilescu, È™i ăsta apropiindu-se de sută. Ei, bine, Iancu Brezeanu intrase la vremea lui la Conservator recitând următoarea bijuterie: Ce bine e la È›ară Cu vânt de primăvară, Cu mămăliguță, Cu unt de văcuță, Și cu fasolică Fiartă la ulcică. Faciesul prietenei mele Hanovra e replica feminină a mutrei lui Iancu Brezeanu. VedeÈ›i cum se leagă lucrurile? Iar humorul prozei Hanovrei e irezistibil. AÈ™ vrea Să-l pot împrumuta, batăr odată, acum, când e să reînviu figurile celor două pitoreÈ™ti, emblematice È™i complementare personaje din menajeria copilăriei mele anonime. Dar trebuie să mă descurc cu stilul meu narativ, miÈ™tocar È™i melancolic. Cu accent pe a doua calitate, de-a latul teritoriului acoperit de aceste file de jurnal. Abia ce ne mutasem la bloc. Din Kakasvár, cartierul moldo-È›igano-secuiesc de sub brazi, despre care am mai povestit. ÃŽn alte zile, in alte file. Ferestrele dădeau cu toatele către sud, privind la hinterlandul fâșiei de noi blocuri ce bordau strada principală. Peisajul era parÈ›ial mascat de o căsuță, rămasă cine È™tie cum nedemolată. La un moment dat sub acoperiÈ™ul ei a apărut o firmă cu litere tip Arial, din tablă vopsită cu grund roÈ™ietic: REPARAÞII RADIO. S-au mutat acolo trei personaje: Un colonel, în rezervă, de vânători de munte, arma tatălui meu, care-È™i căuta o sluÈ›ie inedită È™i oarecum aventuroasă, de viață, folosindu-È™i abilități ale unui vechi hobby. Era Mavru Tomescu. Mavros înseamnă negru în greceÈ™te, de unde maur. Care maur nu prea poate ieÈ™i din ecuaÈ›ia lui, de pe È™ina lui, e mereu silit să-È™i facă datoria È™i să plece. Despre nepoata lui, Mavrella, două rânduri, ceva mai jos. Poate ar merita cel puÈ›in o nuvelă, dacă dezechilbrul în defavoarea mea n-ar fi fost dublu: adolescentele se dezvoltă mai iute ca noi, plus că era bucureÈ™teancă. Mai rău, visa să se facă stewardessă. Am spus cumva mai rău? Aiurea, abia puseul ăsta romantic mi-a redat o È™ansă, rima cu vechiul meu proiect de a coborî cu piroga pe MoriÈ™oara, pe Jiu, pe Dunăre, trecând pe lângă Farul de la Mangalia, printre Bosfor È™i Dardanele, printre Scylla È™i Carybda, printre Coloanele lui Hercule, hăt departe, departe... dar vezi că eram mult prea fraier că să È™tiu valorifica È™ansa. ÃŽn fine, exit Mavrella (doamne, cât era de frumoasă!). ÃŽnsoÈ›itorii colonelului în rezervă, noul reparator de radio, erau o soÈ›ie de naÈ›ionalitate bucureÈ™teană, implicit rasată È™i o cățea marca spitz, dacă aÈ™a ceva există, o vulpe mai vulpe ca vulpile în vie. De unde să È™tiu eu atunci că vulpea asta canină purta, probabil, sufletul târziu închegatului meu arhetip de femeie: puternică, inteligentă, a drakkului, sensibilă, princiară È™i, câte odată, capricioasă. ÃŽntr-o metempsihoză antidiacronică. Þuki, vulpea canină, cărămizie È™i cu mine, mezinii grupului de familii ce nu întârzie să se agrege, catalizat de insolita pereche bucureÈ™teană, adunam de 3.14 ori drumul picknicului duminical, pe valea MoriÈ™oarei, urcând spre sud contrafortul masivului ce dădea numele orășelului. Sus-jos-sus. Coloana era condusă, gospodăreÈ™te, de pasul uÈ™or fandat, potolit, sigur, al fostului vânător de munte. Nu numai eu, dar până È™i descendentul prinÈ›ilor Cantacuzini, cel mai rasat membru al grupului, care văzuse destule, privea cu respect alpenstockul al cărui mâner închipuia un È™oim regal, plin de scuturi heraldice. Hazul lui Mavru nu era numai ca era afemeiat până la pana pălăriei tiroleze, vânătoreÈ™ti, de părea că insignele agățate de panglică erau trofee erotice. Ci mai ales libertinajul langajului, într-o epocă de puritanism proletar, dar într-un fund de provincie unde funcÈ›iona din plin efectul Twin Peaks, adică toată lumea se fumase cu toată lumea. O depășea la capitolul licenÈ›e orale până È™i pe tanti Titica, prietena bunicii, cea cu supă, supă, din fila Despre unele coincidenÈ›e calendaristice. FireÈ™te, a dat iama prin È™eptelul grupului de familii, stârnind gelozii la femeile mai stupide, dar beneficiind de discreÈ›ia celor mai isteÈ›e. Asta aÈ™a, ca prestaÈ›ie socială, că altfel nu ierta nici clientele care-i călcau pragul dublurii de atelier de reparaÈ›ii, din oraÈ™ul de reÈ™edință al raionului. Era timpul aparatelor de radio Popular È™i Pionier, nimeni nu le putea deosebi, la unul ca alea mă pusesem eu la curent cu mitologia greacă, povestită de Alexandru Mitru (abia începusem a pricepe despre ce-i vorba când venerabilul profesor accentua cum o strrrânggea în brraÈ›e Zeus prefăcut în taur pe juninca Europa. Gurile rele spuneau ca unele cliente stricau in adins aparatele de radio ca sa mearga cu ele la atelier È™i sa-È™i ofere o scurtă plăcere pe banii soÈ›ului, fie acesta miner sau momîrlan. Nu vă uitaÈ›i cu subînÈ›eles la mine, nu eu lansam zvonurile, abia ce vă mărturisii, È™i nu degeaba, starea mea precară de educaÈ›ie sexuală de atunci. Acum aÈ™ lansa cu savoare atari zvonuri, din necesități de compoziÈ›ie, dar asta e o filă de jurnal, nu o proză de ficÈ›iune. Tot ce are sens să mai relatez acum despre Mavru, înainte de a-l introduce pe pandantul lui, doctoraÈ™ul Romică Criste, e că penchantul colonelului în rezervă pentru binecuvântata natură feminină mergeau până la a observa cu voce tare, în excursiile de care tocmai povestii, că Anda, fiica Cantacuzinului autentic, cu 3 ani mai mică decât mine È™i care mă exaspera cu avansurile ei naive, cât de precoce se exprima feminitatea în trupuÈ™orul ăla urâțel È™i grăsuliu. Abia peste zeci bune de ani, È™i numai după ce cumpărasem cărÈ›i de la doamna Tomescu, între timp îmbătrânită È™i singură, aflasem, din fortuită sursă, cât de sardonic fusese miÈ™toul vânătorului de munte È™i de fuste, căci mama fetiÈ›ei, soÈ›ia prinÈ›ului de neam, avea un temperament fugos, ce nu se mulÈ›umea să aÈ™tepte, răbdătoare, la coadă, să-i vină rândul la favorurile polivalentului bărbat. Și ar fi fost în stare, la limită, să facă o criză de gelozie pe propria progenitură prepuberă. Recunosc însă cinstit că, întâmplându-mă aproape de el (È™i de Þuki, desigur), când rosti subtila frază, puternica-i personalitate îmi cârmi privirea mioapă de la pietrele poetice ale pârâului la fesele Andei, a căror miÈ™care, sub chiloÈ›ii tetra, era, într-adevăr, elocventă. Asta apucasem să învăț, printre blocuri È™i chiar prin beciurile acestora. Pe modele poate mai rigide, sigur mai rafinate, posedand din instinct un joc mai abil intre docilitate È™i intangibilitate, deci de atâtea ori mai... competitive. DoctoraÈ™ul Romică Criste a intrat prima dată în casa noastră când maică-mea era internată în spital, în timpul unei epidemii de febră tifoidă. Maică-mea e exact genul de persoană care e singura dintr-o arie ce excede larg familia, atinsă de o epidemie. Acuma, eu n-ar trebui să vorbesc, am È™i eu o performanță de gen, unică, de record Guiness, am prins un pot major, din 9 intoxicaÈ›i cu choux à la crème produse de laboratorul unei cofetării din reÈ™edinÈ›a de raion, am fpst singurul supravieÈ›uitor. Dar asta nu-È™i va găsi loc în nici o filă de jurnal, nu rezonează în nici o vioară metaforică. Omul vizita, obligat de ceea ce azi am numi fiÈ™a postului, locuinÈ›ele tuturor internaÈ›ilor de febră tifoidă. Ne-a găsit acasă doar pe celebra mea bunică maternă È™i pe mine, iar cum mie încă nu-mi spunea încă nimic, l-am lăsat în seama È™efei de trib, care l-a adoptat pe loc. Pe urmă a început să vină tot la 2-3 zile, serile, se aÈ™eza pe masa din bucătărie, unde-mi făceam eu lecÈ›iile, bălăngănind din picioare È™i revărsând poveÈ™ti de un irezistibil pitoresc, ca dintr-un epic corb al abundenÈ›ei. Era singurul adult pe care-l adoptasem în secret, socotindu-l un frate mai mare sui generis, chiar fără a cunoaÈ™te expresia. Lacom de poveÈ™ti, ca orice copil, eram capabil mai ales de export, de uitau megieÈ™ii dintre blocuri de minge È™i hârjoneala cu fete prin subsolurile blocurilor. Mai mult, având la activ secole de scenarii puse în scenă cu aceeaÈ™i bunică, în seri de iarnă, sus, în Kakasvár, când simulam plecarea, ieÈ™ind pe uÈ™a bucătăriei de acolo, în frig È™i întrând apoi în ipostaza imaginarului meu prieten Vâjierus, care niciodată nu mă găsea acasă, dar îi făcea plăcere să È™adă la taifas cu bunica, pentru a pleca exact înainte de sosirea mea... Ei, bine, Romică era singurul adult care, când deschidea gura, îmi venea să tac. Cu NuÈ›u bácsi dialogam în parte, de pe poziÈ›ii egale. Expresia asta am mai auzit-o o singură dată, 35 de ani mai târziu, de la unul din elevii mei. Citat la bârfă pedagocică de maică-sa, colegă de servici. Sic transit... AÈ›i dedus deja, mă făceam mic, undeva, în bucătăria apartamentului de bloc, cel puÈ›in două treimi din sesiunile de poveÈ™ti, cu gura căscată pe dinlăuntru. Ãs putea povesti È™i acum o oră jumate pe ceas din poveÈ™tile lui Romică Criste, dacă, iarăși, poveÈ™tile ar fi integrabile într-o structură literară, fie ea È™i jurnal intim, deci presupunând oarece bătaie liberă de câmpi. AÈ™a că singurul exemplu ce-l voi da e sintagma sic volo, despre care doctoraÈ™ul ne explicase, odată privind mai ales în spre mine, că e modalitatea prin care medicul își impune voinÈ›a asupra unui farmacist cu spiritul critic prea dezvoltat. AÈ™a vreau. Asta e ceea ce vreau. Execută. Fă. Do. Execute. Enter. EducaÈ›ie militară avant la lettre. Și È™coală de algoritmică È™i calculator. Moment care-mi răsărise în minte, ca piscul orgolios al unui munte submarin, el, reciful, singularitatea, punctul de acumulare al nesfârÈ™itelor traiectorii navigante, la propriu È™i la figurat, atât la primele cursuri de calculator È™i programare, cât, mai ales, în armata militară. Mai e un amănunt pitoresc legat de hazul cu care Romică își practica medicina, dar locul lui e mai la vale. L-am povestit la vremea cuvenită copiilor mei È™i a rămas frază-cod. AveÈ›i, deci, puÈ›intică răbdare. Cum se descurca, la urma urmei, Mavru Tomescu, cu femeile, aproape că iese din sfera de interes a acestei poveÈ™ti. Ceea ce contează e interacÈ›ia personajelor cu adolescentul care fusesem, căci vorba teen ager nu ne invadase, anglofinia era încă departe. Parcă, astfel, celebrele bancuri cu profesoara de engleză, cu sau fără Bulă, sunau mai pur, nu credeÈ›i? ÃŽn fine. Fu unul din primele momente de humor ale îngerului meu păzitor, ca Mavru să devină, incidental, aleatoriu, corupătorul care sădi în solul inocenÈ›ei mele provinciale nu microbul, asta-i o patentă prostie publică, ci virusul fotbalului. Cum? Defel responsabil. Mergea regulat la meciurile echipei din oraÈ™ul de reÈ™edință, care era încă în diuvizia A. ÃŽntr-o toamnă, care se nimeni a fi cea de după campionatul mondial din Suedia, când adolescentul Pele fu numit, È™tire propagată până în săptămânalele demiculturale dintr-o È›ară necunoscută, ca România, cel mai bun fotbalist al lumii, Mavru îmi aduse două programe de meci. Patru pagini A5. Cu ineluctabila problemă de matematică, trigger È™i fitil, care se agăță ca o tenie de intestinele minÈ›ii mele incapabile de a lăsa o problemă nefrecată. Meciul fusese duminică, primisem programul luni, marÈ›i seara îl redeschisesem, la clasament, convins că cele 7 coloane de cifre trebuie să fie legate printr-o regulă. La lumina veiozei, cifrele au căpătat sens: prima coloană era constantă, suma următoarelor trei dădea tocmai respectivul număr, asta ar fi văzut È™i colegul meu momârlan, cu mâneci de cămașă cusute la un ilic de postav, pe sub haină, È™i cu caveiul în sticloanță. Nu puteau fi decât jocurile câștigate, egale È™i pierdute, ca să dea acelăși total. Următoarele două coloane, legate prin punctele împărÈ›irii, aÈ™a era atunci, nu avea sens să fie decât golurile date, respectiv primite. Iar numerele din ultima coloană scădeau, de la locul întâi la ultimul. Astea trebuiau să fie un soi de punctaj, ceva. Dar cum? Totul, până aici, mereu la mintea momârlanului cu caveiul. Dar cum s-or socoti punctele alea? Citisem destule cărÈ›i cu enigme, baÈ™ca revista Rebus. Odată, un cod se revelase detectivului privind o hârtie pe dos. ÃŽncepui să-mi fac vânt cu programul È™i... îmi sări în ochi că punctajul rezulta adunând la numărul meciurilor egale dublul numărului victoriilor. Deci într-un meci se puneau în joc două puncte, care se împărÈ›eau intre echipe dacă meciul era egal, iar învingătorul lua totul. Era logic. AÈ™teptai să apară Mavru acasă, în căsuÈ›a din spatele blocului nostru È™i-i declarai, peremptoriu, că vreau să mă ia duminica următoare la meci. Zâmbi subÈ›ire, fui sigur că-i ieÈ™ise o mică pasență, mă lămuri că în general fiecare echipă joacă odată acasă, data următoare în deplasare, mai erau aproape două săptămâni până la meciul următor. Fu primul meu meci de fotbal, dintr-o serie lungă de aproape jumătate de veac. De sinceritate. O să vă întrebaÈ›i cum de n-am rămas suporter al acelei echipe. Hm, am mai fost, aÈ™a, tangenÈ›ial, sângele apă nu se face, deÈ™i, la un moment dat intrase în orbita clientelară a rivalilor echipei cu care aveam să È›in o viață de om. Am rupt orice legături emoÈ›ionale cu ei când s-a implicat în gestionarea echipei un personaj poreclit luceafărul huilei. Cum? ce are politica cu fotbalul? Est modus in rebus. Mavru avu rolul lui, chiar de catalizator, în definirea afinităților mele elective pe plan fotbalistic. AÈ›i înÈ›eles, domnilor preÈ™edinÈ›i, că fiind personalitatea cea mai accentuată È™i mai puternică a grupului, devenise liderul lui de necontestat. PanaÈ™ul, însă, culorile identitare ale grupului, erau determinate întrucâtva de familia urmaÈ™ului prinÈ›ilor, a cărui zburdalnică soÈ›ie era ploieÈ™teancă, Și nu se mulÈ›umea să fie ea, ci È™i surorile ei, una mai în avanscenă, È™i pe care deÈ™i nu cunoÈ™tem cuvântul îmi era clar că e cea mai sexy din grup. Doamne, când se distra cântând o È™ansonetă bulevardieră, într-o franceză de baltă, agitând un stindard de mătase vegetală, de culoarea ierbii crude, aruncânt ocheade victorioase tout azimut, îmi sticleau ochii È™i mie, înaintea tuturor masculilor adulÈ›i. Să vă mai mire că tocmai pe asta o sărise Mavru? Ailaltă nu se pune, ducea tava. Ei, È™i centrul ăsta de greutate republican (citisem Scrisoarea pierdută, dar nimeni nu mi-o prezentase încă pe MiÈ›a Baston) determinase o solidară reacÈ›ie de grup. Anul ăla Petrolul PloieÈ™ti luase campionatul naÈ›ional, la mustață cu echipa Armatei. Care, reprezentând, în ochii grupului, regimul (doamne, cât de miopi puteau fi!!!), li se părea de bonton să-i deteste. Þineau, aÈ™adar, in corpore, cu Petrolul. Dacă n-ar fi fost episodul cu cravata de pionier, spiritul meu de contradicÈ›ie s-ar fi manifestat oricum, dar nu cu determinarea în care mă recunosc acum. Mavru, cine altcineva, îmi insultase insemnul apartenenÈ›ei politice, cravata mea de pionier. O unsese cu muÈ™tar. Insultă cruntă, în subtilitatea ei È™mecherească, în care intuiam nonÈ™alanÈ›a bucureÈ™tenilor, un soi de extratereÈ™tri pentru noi, cei din acel Twin Peaks sui generis. ProporÈ›ional cu fiÈ›ele lui Sandu BucureÈ™teanu, care venea în vacanÈ›e, la bunici, È™i ne aburea cu poveÈ™ti, cum că el ar fi văzut la televizor, în acel obsedant deceniu, emisiuni care azi se transmit la ore nocturne. Și noi îl credeam, împotriva oricărui bun simÈ›. Pentru că am fi dorit să fie aÈ™a. Și numai lipsa unui releu TV pe crestele munÈ›ilor să ne fi împiedicat să ne regalăm cu aÈ™a o prăjitură. N-am făcut urât, era clar È™i net ca un clanaret că nu era cazul să le dau satisfacÈ›ie. Dar mi-am È™optit în viitoarea barbă să- pedepsesc. Crunt. Nu văzusem nici filmul lui Sergiu Nicolaescu, după Titus Popovici, Atunci i-am condamnat pe toÈ›i la moarte, dar, pe fond, cam asta era atitudinea. Decisei, tulbure, la marginea conÈ™tiinÈ›ei, să È›in cu echipa pe care ei o detestau. Alegere infantilă, scrisă mai adânc decât adânc. Căci ani buni mă duceam pe stadion ca la biserică, nu avusesem curaj să semnez Carta 77. Mavru s-a dus, cei mai mulÈ›i s-au dus, eu am rămas să port, scrise adânc, în serigrafie, pe pietrele din care-s făcute oasele sufletului minÈ›ii mele, culorile acelei echipe. Mavru era extrem de generos. Odată a scos pe cineva care-mi era apropiat dintr-o situaÈ›ie dramatică, girând, cu prestigiul pe care È™i-l construise, în oraÈ™ul de reÈ™edință, poate nu È™i fără modesta contribuÈ›ie a unei părÈ›i din populaÈ›ia feminină, bovarică sau nu, o falsă datorie a acelei persoane. Dându-i, astfel exact spaÈ›iul de manevră È™i respiraÈ›ia necesară pentrru a se scoate apoi singură din clinci. Se întâmpla să fie vorba de altă excepÈ›ie la regula facilelor, dar distractivelor lui victorii erotice. Hm... din respect. Ciudat, de Mavrella n-am fost îndrăgostit, cum nici de sosia actriÈ›ei italiene Daniela Roca n-am fost. Erau... mult prea frumnoase. Dincolo de concreteÈ›ea tangibilului. ÃŽn schimb n-am scăpat de clasicul efect al puberului care se îndrăgosteÈ™te de o tânără dată în pârg, altă nepoată de-a remarcabilului bărbat, despre care abia acum încep să bănui că n-ar fi exclus să-mi fi inoculat, prin inducÈ›ie, simÈ›ul humorului. Cum altfel mi s-ar fi dezvoltat ăsta la proporÈ›iile homerice care mă salvează de zeci de ani? Toată lumea o È™tia de Gaby, hipocoristic cu transparente conotaÈ›ii sexy, È™i, cum era neruÈ™inat de atrăgătoare È™i chiar ironic de conÈ™tientă de puterea ei de control asupra bărbaÈ›ilor, falsul prenume părea la locul lui. Dar, nu, domnilor preÈ™edinÈ›i, Gaby era mult mai mult de-atât. Era o prinÈ›esă de rasă pură È™i abia când trebuia să treci testul rezistenÈ›ei la penetranta ei privire verzuie, mirosind a cântec de sirenă, te întrebai cum de nu are un nume princiar. Ei, bine, avea unul. O chema Gilda Winkler. Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Abia montând acum piesele de puzzle mă bate gândul eretic că cele două tinere erau reîncarnări sui generis, în timp real, ale vânătorului negru, extinzăndu-i excepÈ›ionalitatea laturii senzuale È™i sexuale a personalității. Și doctorul Romulus Criste? Nu cred să nu fi observat, domnilor preÈ™edinÈ›i, că am încurcat temeinic îțele temporale ale perioadei de contact cu aceÈ™ti oameni, trecând fără preaviz, de la pubertate la plină adolescență È™i apoi la debutul simfonic al acesteia. Ei, bine, eram printr-a opta, atunci prima clasă de liceu, am mai povestit în altă filă ce È™i cum fu cu liceul ăla, tocmai începusem a citi ediÈ›ia cartonată din Toate pânzele sus, pe care o descoperisem cu ceva ani în urmă, ca bandă desenată, pe ultima pagină a Scânteii pionierului, n-aveam keff de È™coală, ar trebui să fi fost după episodul cu kiulul la rusă, ce aruncase în aer orășelul. M-am concentrat până am prins de coadă o durere de stomac, mutra-mi reuÈ™ise să exprime cea mai dramatică suferință, regele suspiciunii să fi fost È™i te lăsai cumpărat. Azi aÈ™a, mâine aÈ™a. Diriga È™i maică-mea au complotat, sincer îngrijorate, peste capul meu [ajunsesem să mă lupt, alături de Ieremia È™i Haralamb cu felucile maure (sic), dincolo de Gibraltar], m-am văzut trimis la... doctor. Care era, da, nu, n-aÈ›i ghicit, nu Romică, ci bine clădita lui soÈ›ie, care nu participa la jocurile de cabană. Ei, sigur că mă È™tia. A făcut un miÈ™to dur È™i binemeritat de mine, m-a făcut să înghit, peste vreo două săptămâni, un sfer de kil de bariu, pentru radioscopie, m-a chinuit, amuzată, cu senzorul aparatului, apoi, ca-n comediile clasice, m-a liniÈ™tit È™i le-a informat prin spate pe cele două responsabile că, da, deÈ™i era clar ca simulasem, chiar aveam ceva. Săptămâna următoare Romică se înființă prompt la sesiunea de poveÈ™ti din bucătăria unde trona bunica, È™i-mi povesti, mă rog, ne povesti, cu gura plină de plăcintă cu mere, cum îl dezvățase el pe un chiulangiu simulant de meseria: Măi gigele, ia spune, daca te apăs acum pe cap, te dor genunchii? Non multa, sed multum. Mă opresc aici. Dacă aÈ™ fi ajuns la faza decameronică, a schimbului de neveste, între cei doi eroi ai mei, mai rău, dacă aÈ™ fi speculat cu metafore fiziciste, povestea era ratată. AÈ™a că... deocamdată atât. CitiÈ›i volumul Nisip peste bordul nacelei, de acelaÈ™i autor |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy