RECORDING
Istoria Artei e inseparabilă de permanenta tendință a fiintei umane de a-È™i extinde tehnologic memoria. De la mamuÈ›ii desenaÈ›i pe pereÈ›ii peÈ™terilor la autoportretul pointilist, de la Intrarea trenului în gara La Ciotat la ultima diviziune a muncii, conform căreia a apărut meseria procesării, tot tehnologice, a simÈ›irii omeneÈ™ti, arta a fost È™i va fi ritual de împărtășanie. Simultan proiecÈ›ie a instinctului de conservare, extins în spaÈ›iul ecologiei concurenÈ›iale a simÈ›irii. Alaltăieri contabilitate administrativă È™i juridică scrijelită pe tăbliÈ›e ceramice, pe papyrus È™i pergament, Iliade, Odisei, Eneide, poeme ale lui GhilgameÈ™, Artes amatoria, teze ale sfântului Augustin, romane ale Rozei, povestiri din Canterbury, poeme ale Meselor Rotunde, ieri manuale de geografii extraordinare, descriind țări de dincolo de negurile oglinzilor È™i minunilor, blazoane cu È™apte mierle pe capă È™i spadă, sub deviza Audaces/audentes Fortuna juvat, doctorul Livingsone la braÈ› cu vizionarii fraÈ›i Louis, Daguerre È™i Lumière, navigând pe Mississippi È™i măsurându-i adâncimea, Maaark Twain, fraÈ›ii Wright, desprinzându-se de Pământ cu nave mai grele ca aerul, fraÈ›ii David Wark Griffith È™i Serghei Eisenstein folosind creator foarfeca. Azi, după eÈ™ecul inerent È™i dramatic al primelor încercări de înregistrare tehnologică a simÈ›urilor*) ne bucurăm de invenÈ›ia strănepotului spiritual al filosofului pământului mai înalt, care a dotat spaÈ›iul mioritic cu metrica cunoaÈ™terii luciferice: administrarea transferului trăirii. E de ajuns ca orice călător să depășească în intensitate un prag preselectat, în trăirea impresiilor de călătorie, concretă sau abstractă, convenÈ›ională sau imaginară (căci nimic nu-i mai real decât imaginarul), pentru ca reÈ›eaua informatică în hyperunde să-i colecteze, să-i înregistreze în băncile de date simÈ›irea, urmând ca acest capiutal de simÈ›ire să fie valorificat în modurile clasice, È™tiri cineverité, reportaje, editoriale, până la sfânta literatură, de editori specializaÈ›i ai fiecărui canal. Turist pe Tamisa, poÈ›i deschide canalul care te pune în ipostaza pelticului reverend profesor îndrăgostit, sau a nemuritoarei lui eleve, fiica mijlocie a decanului, încerci toate emoÈ›iile making offului. Versiunile avangardiste te pot pune chiar în pielea pisicii de Cheshire, iar curentul underground îți redă emoÈ›iile subtile ale zâmbetului pisicii...

(Enciclopedia Terrana, ediția 273, Newest Haven, 2314... sau invers? Ce importanță are? Cifrele sunt magice)

Rodolphe Jianu-Gorj închise ochii. Peisajul văzut din bătrânul autocar, țipa elocvent în urechea stângă a ochilor călătorului. Închisul ochilor era, firește, un străvechi test, truc ludic și reflex creator. Declanșa înregistrarea automată a răspunsului emoțional la imaginile trecătoare, oricare abonat la sistem putea simți, în timp ral, tot ce simțea călătorul cu statut clasa VII-RP. Nu-i prea păsa lui Rodolphe de contractul social, responsabilizant, ca simțitor profesionist, ci lăsă să se suprapună peste gardurile, grădinile, fațadele caselor, florile de la ferestre, arboretul, câte un scrânciob în câte o curte, una peste alta peisajul rezervației folklorice Confluențe, imaginea ritualului mortuar din orășelul unde-și terminase ciclul secundar în urmă cu aproape jumătate de veac. Discursul lordului primar, care oficia, în dubla lui calitate, de squire și preot paroh, căsătorii, ceremoniale de inițiere în viață și pe cele de rămas bun îi răsuna în urechea dreaptă, cu emoția lui liberă de obligațiile fișei postului, personalizând paralegal momentul. Cea dispărută le fusese colegă de școală secundară amândouora și continua să trăiască, cu viața pe moarte călcând, în memoria funcționarului public, în cea a simțitorului profesionist gradul VII-RP, ca și în memoria celorlalți doi foști colegi prezenți, localnici. Femeia contribuie din plin la tușa tabloului mortuar, prin două din cele șase meresii legale ale fiecărui cetățean: ca artistă, încercase din răsputeri să reînvie străvechile tradiții ritualice ale artei iubirii, ca tehnician brevetase softuri esențiale ale rețelei simțirii înregistrate digital. Lordul primar anunțase, oficial, că dispeceratul local al rețelei globale de propagare a Artei, a cărui upgradare la rangul VII-RP, cu ocazia ceremoniei mortuare, va purta numele Mioriței Colț, fosta lor colegă.

Coincidența făcea ca pe eterna logodnică a lui Rodolphe s-o cheme la fel. Cu jumătate de veac mai tânără, ambele femei se lăudaseră, fiecare la vremea ei, a fi descins din ciobănița omonimă, fiica judelui Colț, lord primar al ținutului uitat de lume, unde se petrecuseră, cu veacuri în urmă, întocmai, faptele descrise în romanul a cărui lectură făcea acum parte din bibliografia obligatorie a istoriei Artei. Imaginea vie și tremurătoare a Stillei, cântând Adio del passato spre egoista delectare a boierului Radu Gorj, strămoșul eroului nostru de acum, simțitorul profesionist Rodolphe Jianu-Gorj, realizată cu eroic de primitiva tehnologie a vremurilor, lumina toate muzeele de istoria Artei de pe mapamond.

Rudi, coboară din autocar la prima stație și urcă iute în spironava zonei temperate, sau chiar teleportează-te încoace, am luat contact cu lordul primar din Confluențe, mi-a promis că inventează un truc să-ți deconteze cheltuiala, toate resursele noastre au intrat în contul doctorului Cheptine.

Dar ce-i acolo, cine are nevoie de medic? E așa de grav că e nevoie de mine?

Rudi, Miorița ta ne părăsește, vino să-ți iei rămas bun. Emoțiile tale sunt problema ta, dar ca cea mai apropiată persoană scrie în contractul tău că trebuie să-ți predai recordingul emoțional bazei de date zonale. Nu mai discuta, rostrește în fosfor cuvintele și teleportează-te!

Nu asculta robotul casnic, Rudi!. Sunt eu, Mio. Mă sting, mă duc, I'm vanish'n, mai am câteva minute să decid. Dacă te teleportezi acasă tentația de a supraviețui ar putea fi mai tare, nu vorbește instinctul de conservare, doar suntem condiționați, dar cu câtă viață mi-a rămas nu garantez că aș avea putere să te părăsesc, am calculat probabilitatea să trec în iubire ilegală, cu consecințele de rigoare, e deja 87.013% si crește. Continuă-ți drumul. E un ordin, dragul meu!

Dar ce...?

Nu de la mine o să afli, iubitule, nu am dreptul să-ți spun. Gândește singur, ca personajul metaforic al bătrânului Arghezi, dacă chiar ești curios. Dar continuă-ți drumul. Doar știi prețul trecerii în ilegalitate.

Din ambele urechi interioare ale sufletului minții simțitorului profesionist, urmaș demn al anticului diletant admirator al Stillei, izvorîră șuvoaie triumfătoare: presimțirea anticipativă a orgasmului devastator, multiplicat, produs de împreunarea virtuală cu imemorialul șir de femei coborîtoare din ciobănița de fiică a judelui Colț, dinspre urechea tip Castor, suprapusă cu jalea nostalgică, nu mai puțin zguduitoare, care, venind dinspre intelectuala ureche de tip Pollux, îl informa implacabil că nu va mai trăi niciodată în plan real plenitudinea erosului monadic cu iubita lui logodnică, ultima femeie din șir. O senzație de gol, dură, profund onestă, cutie de rezonanță a cutremurului integral al propriilor lui recordinguri emoționale. Rudi decodă, expert, mesajul interior: străvechea luptă între tentație și forța condiționării conștiente. Responsabilitate, ordine socială imprimată până-n măduva spinală a minții sufletului călător de culegător profesionist de impresii.

Își luă literal inima în dinți, strânse tare, ca de o creangă de arțar, când curva deghizată în călugăriță îți scoate glontele de aur din tâmplă, sus, cu brișca sterilizată la flacără de slană cu iarbă de pușcă.

Și analiză.

Singura ființă vie de pe mapamond, care putea amplifica, până la extincție, reportajul lui contractual despre ceremonia mortuară a fostei colege, a lui și a lordului primar din Confluențe, era ea, femeia cu același nume, ultima treaptă a imemorialului șir de descendente ale ciobăniței de pe plaiul cetății Colț. Iubita lui binecuvântată. Perfecționismul profesional și conștiinciozitatea simțitorului profesionist erau pe cale să-i ucidă iubita. Și dacă ar fi cedat tentației de a se teleporta în patul ei, s-o încălzească, s-o readucă la viață, cum suna alerta miopului robot casnic defect, prețul ar fi fost nemăsurat: ar fi dispărut instantaneu, din matricea bazelor de date mnemonic-emoționale orice bit referitor nu numai la femeia care pusese umărul la edificarea sistemului, ci mai ales la umbra amintirii colective a întreegii povești a Castelului Colț. Declansând o periculoasă epidemie de infirmitate mnemonic-emoțională. Nimeni, niciodată, n-ar mai fi putut admira o Stilla, până la pierdrile minții.

Ajuns aici cu analiza, Rudi se decise în forul lui interior. Numai ca înainte de a mișca, simți prezența cuiva necunoscut.

Mă Rudi, oi fi tu personaj, dotat cu autonomie, dar nu te obrăznici. Prea multă autonomie strică, da' nu ești tu de vină, eu am greșit că te-am făcut prea bine condiționat. Nimic nu te face să ratezi o nuvelă decât automatismul, previzibilitatea exterioară a soluției. Nu m-apuc acuma să-ți fac teoria finalurilor, s-ar duce drakkului și nuvela al cărei personaj ești și tu însuți. Ești și tu deja un scriitor sui generis, ca simțitor profesionist, vei evolua până la statutul de scenarist, n-ai decât să intri în clinciuri cu propriile tale personaje, silește-le să opteze, dar așa ca ai tăi consumatori să trăiască șocul emoțional al simțirii tale de climax.

Acum, că te-ai și grăbit să iei o decizie în dilema în care te-am băgat, șezi blând și lasă-mă pe mine, să repar ce și cât s epoate repara: las nuvela deschisă unui final interactiv, să decidă cititorii. Să se păruie apoi între ei, dacă nu pot ajunge să judece rabinic dreptatea omenească a fiecărei versiuni, iubita sau memoria colectivă, cu nuanțe deja identitare.

Nu te întreb ce-ai decide tu, autorule...

Rudi, am și eu un nume, Laurențiu. Laurențiu Dan Morujan. Și nu sunt numai autorul tău, sunt simultan personajul altcuiva. De la care am împrumutat, sau am furat, ce contează, oricum am preluat, am transferat ceva esențial: iubitele. Care mă convertesc dintr-un individ banal într-unul virtualmente transcendent. Nu contează că eu le spun iubitele mele de peste mări și că autorul meu le spune iubitele lui imaginare, ne marchează pe amândoi la fel. Tu ești primul meu personaj care n-are decât una, montată între urechi. Am simplificat modelul. Noi, adică eu și alte personaje ale autorului nostru, pe care ne-a făcut scriitori, avem, la fel ca el, câte două, pentru fiecare din cele două urechi, de tip Castor și de tip Pollux. Autorului nostru îî e târșă să mărturisască, nu mă întreba de und eștiu eu, cât de adânc îl doare ficatul că una din ele îl acuză constant de duplicitate.

Ia'n-tă-tă, ce-și luă avânt amicul Laurențiu! Se plânge că personajul lui îi strrică nuvelka din prea multă condiționare și prea multă autonomie și nici că-i pasă ce harcea-parcea face el din propria mea nuvelă. E adevărat, recunosc, eu îmi numesc iubitele – imaginare. Ca și cum aș fi sigur că eu sunt real. Dar dacă iubitele mele sunt mai reale ca mine? Dacă iubitele sunt singurul lucru real din seria indefinită de autori-personaje? Tare-aș fi curios să cunosc iubitele prezumptivului meu autor. Aș vrea să le pipăi și să urlu: sunt!

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor