Actul VIII

Personaje:
- Eu
- Diana
- Copilul
- Bărbatul


Cortina se ridică. De pe scenă, aerul tare, așa cum mi-l amintesc din copilărie, inundă sala. Stau pe o buturugă, la marginea unei poteci de munte, cu rucsacul alături. Sunt îmbrăcat în blugi și hanorac cauciucat, kaki. Þigara arde singură uitată în colțul gurii. Privesc în jurul meu nerecunoscând nimic din ce mă înconjoară. Lumina este a unei zile însorite de mai. Încărcat de gânduri, am pășit neatent pe altă cărare pierzându-mă undeva în pădure. Nu mai am energie pentru a continua urcușul. Merg de șase ore.
Așezată pe marginea scenei stă Diana, fiica mea, citind o poveste cu voce joasă.
Diana (bălăngănindu-și încet picioarele în timpul lecturii): A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nimic nu ar mai fi avut vreun rost, un copil fericit. Avea copilul un fel de aripi care nu se vedeau, de ziceai că sunt făcute din gândul bun al Cuiva. Avea ochi aurii, bucăți de lumină, trup dintr-un fel de aer mai sfânt ce-și spunea suflet și o lume întreagă în față prin care alerga cât îi era lui de alergat, adică mai tot timpul.
Aproape nimic nu-l tulbura, poate doar un gând. Atunci când începuse el să cotrobăiască prin toate cotloanele și ungherele lumii, într-un colț, la rădăcina unui măr rotat, zărise un bărbat adormit.
Sunetele provocate de mine nu se aud. În fapt, tot ce fac eu nu produce nici cel mai mic sunet, întocmai ca într-un film mut. Scena ar putea fi închipuită ca un ecran cinematografic. Scot securea și retez câteva crăci de brad. Pe unele le înfig în pământ, pe altele le leg cu șireturile rucsacului pe orizontală, în forma unei hrănitoare de fazani, un acoperiș cu o singură pantă, cu o latură înaltă de aproape un metru, cu cealaltă lipită de pământ. Pe deasupra întind folia de plastic și, pe deasupra ei, pun crengi de brad rânduite ca șindrila, una peste alta. Dedesubt aștern cetină pe care întind sacul de dormit.
Mi-e foame. Dau la o parte de pe covorul cărămiziu acele de brad umede căutând ramuri subțiri. Pun una peste alta, ca un cort indian de o palmă, bețe și paie uscate. Scapăr bricheta iar focul, la început mic, ca o limbă de copil obraznic, se răzgâie printre paie, consumându-le încet. Alimentez acest început de căldură cu lemne din ce în ce mai mari până când jarul strâns este suficient pentru a-mi pregăti mâncarea. Slănina afumată sfârâie pe țăcălie, o creangă de brad ascuțită cu securea. Un gând de o clipă mă nedumerește: oare cum le-a trecut prin cap celor din orașul meu de baștină să numească frigarea… țăcălie? Nici fumul, nici mirosul nu pătrund în sală.
Beau votcă. Alcoolul dizolvă starea de ușoară greață ce m-a cuprins de la jumări. Ceapa a căzut și ea grea la stomac. S-a înnoptat. Hrănesc focul arar. Flăcările luminează doar câțiva pași împrejur cu raze portocalii care, chiar și așa, slabe, îmi ascund cerul. Îl bănuiesc înstelat și pe Dumnezeu foarte departe. Diana a rămas luminată de aceeași lumină a unei zile de mai.
Diana (continuând neîntrerupt lectura): De câte ori trecuse prin preajma sa îi venise gândul de a-l trezi. Þipase, se jucase cu fructele roșii, sărise pe crengile copacului așa cum sar păsările din nor în nor dar bărbatul adormit nici că ar fi dat vreun semn de trezire. Uneori îl privea tăcut. Se așeza lângă el și-i privea pieptul cum tresare în somn, brațele cum apucau iarba ca într-o luptă purtată în vis, gura cum mușca din aer cu o foame mare. Pe cât era el, copilul, de plăpând, pe atât era de puternic bărbatul. Până și iarba pe care dormea acesta se părea că îl mângâie altfel, ca să nu mai spun de păsările ce-i cântau și de ploile ce-i spălau altfel trupul adormit. Dar cel mai mult iubea copilul muzica ce ieșea ca nimic altceva din pieptul bărbatului la fiecare răsuflare. Își apleca urechea de buzele sale ca să o audă mai bine și, cu cât se apropia mai mult, cu atât aceasta se stingea mai mult. Avea muzica aceasta și un miros nemaiîntâlnit, de parcă toate florile și-ar fi scuturat petalele pe melodiile ei. Aceasta era singura tristețe a copilului, că nu putea cunoaște bărbatul mai îndeaproape.
Înfig baioneta lângă cap, adânc în pământ și mă strecor în sacul de dormit.
În nopțile astea gândurile trec prin tine ca un cuțit ascuțit, rapid și dureros.
Diana împlinise șapte ani când eu treceam printr-o criză care mă convinsese că îmi împlinisem destinul și că nimic nou nu se mai putea întâmpla. Acum, chiar în timp ce ea lectura făcând abstracție de mine și de public, se derula a doua tentativă de sinucidere. Prima se desfășurase ca și aceasta, ca un pariu cu soarta, ca o înțelegere de genul: dacă voi scăpa înseamnă că nu mi-e dat încă. Plecasem spre Piatra Neamț la volanul mașinii, o Lada roșie din 1974, ruginită și zgomotoasă. Eram începător. Am străbătut distanța în aproximativ trei ore având o viteză medie cu mult peste limita de suportabilitate a mașinii. Faptul că am ajuns întreg m-a făcut să am dubii asupra relației dintre soartă și întâmplare așa că, acum, mă aflam aici, pe munte, unde nimeni nu urcă singur.
Ar fi fost mai simplu dacă aș fi adoptat o metodă rapidă și eficientă care nu ar fi lăsat loc de interpretări, în urma aplicării căreia nu aș mai fi avut cum să am îndoieli asupra motivului existenței ca o eventuală misiune, necunoscută încă, ce aș mai fi avut de împlinit și care, firesc, m-ar fi putut păstra în viață. Dar acest fapt ar fi fost o acțiune ușoară, o lașitate, aducând cu sine oprobiul. De parcă trupul, țărâna, ar mai putea fi supus acestui lucru. Trebuie ca totul să fie o luptă, de la început la sfârșit. Și cum începutul nu mi l-am hotărât singur și nici sfârșitul nestându-mi la îndemână, am preferat o cale de mijloc și acum, mă aflu în echilibru cu picioarele tremurând pe talgerele balanței.
Cu cât conștientizez gravitatea suicidului, cu atât întunericul din jurul meu este mai apăsător. Frica pune stăpânire pe mine odată cu dorința de viață, crescând în mine până la cote greu de imaginat. Liniștea din jurul petei de lumină răspândite de foc se frânge și toate foșnirile nevinovate devin, în imaginația mea, urlete.
Este o stare percepută doar pe scena, de pe care, în situația dată, nimic nu răzbate dincolo. Ar putea imagina foarte bine subconștientul meu.
Diana: Dar într-o zi, când se plictisise de jocurile de până atunci, copilul se apropie de cel adormit și, cu frică plină de curiozitate, se aplecă peste bărbat pentru a-i învăța cântecele. Se aplecă, se aplecă, se făcu mic, se făcu mic și intră în pieptul bărbatului. Muzica îl cuprinse din toate părțile. Chiui cu putere, cu altfel de fericire și începu să alerge prin altfel de lume mutând munții din loc, zăpăcind păsările cântătoare și înflorind florile.
Eheeeei! Avea copilul un fel de aripi care încurcau vânturile și ochi negri de se cutremurau toate cele sub privirea lor frumoasă și toată lumea, toată-toată, i se întindea la picioare supusă.
Și s-a jucat copilul astfel în trupul bărbatului zile și nopți și ani până în altă zi când, puțin obosit de atâta putere, a vrut să iasă afară ca să poată zbura cu trupul său mai ușor, dintr-un fel de aer sfânt ce-și spunea suflet. Se târî până la buzele bărbatului dar acesta avea dinții încleștați din cauza timpului ce trecuse peste ei. Se îndreptă spre ochi și, din când în când, prin raze aurii încerca să iasă dar nu reuși.
Pe scenă, o nouă zi. Astăzi este ziua mea. Urc spre vârf. Vegetația alpină este plină de rouă. Jnepeni și afini. Molizii sunt chinuiți de natură. Bonsai lipsiți de crengi pe partea unde bate vântul. Scunzi și groși la rădăcină, plini de licheni.
Adăpostul din vârf este o cabină de fier cu chepenguri care se închid pe dinăuntru. Un cub de fier ruginit care face notă disonantă cu ambiantul sălbatec. Din paturile de metal nu a mai rămas aproape nimic. Părți din godin se află răspândite în jurul adăpostului. Îmi aranjez culcușul pe cetină, într-un colț și ies afară.
La treizeci și doi de ani, viața este frumoasă. Este prima oară când îmi petrec ziua de naștere singur și singurătatea mă întărește de data aceasta. Acumulez din aerul ce mă înconjoară toate motivele de a trăi cu intensitate. Vin aici de când aveam trei ani. Mă aducea tata pe rucsac.
Pe scenă, fără a fi considerate personaje, apar toți aceia cu care am fost vreodată aici: tata, Doru Sobaru- radioamatorist, Cojocaru, Toni, mama… Trec unul prin altul ca niște suflete, fiecare făcând altceva. Tata taie lemne; Sobaru strigă în microfonul stației de emisie-recepție: aici Igreco-opt-Bravo-Alfa-Whisky-portabil; mama îmi aranjează culcușul. Trăind prea intens acțiunea umbrelor, mă învârt în jurul axei proprii cu mâinile întinse, cu capul aplecat într-o parte, până obosesc. Nimic nu mai este aievea.
Diana (uitându-se din când în când în public, continuă lectura): Mult timp au trăit astfel împreună când fericiți, când încercând să se supună unul pe altul.
Au venit zilele când bărbatul a trebuit să moară. Acesta se pregătea de altfel de somn. Își albise părul, își strânsese aripile ce nu mai încurcau vânturile ci măturau praful drumurilor, își strânsese pe frunte și sub ochi atâtea cute câți ani trăise treaz-trezuț. Copilul privea toate acestea cu tristețe căci totuși îi era drag bătrânul. Și muzica, cu toate că era mai blândă, nu își pierduse din frumusețe. Îl mângâia pe dinăuntru, îi sprijinea picioarele obosite și îl îngâna în cântec, doar-doar s-ar fi răzgândit de la moarte. Dar vezi tu, somnul bărbatului era în altă Mână.
Pe scenă toate luminile se sting. Toate umbrele dispar. Rămân doar eu și Diana. Mă apropii de ea, fiecare pas îmbătrânindu-mă cu un an. Ajuns lângă ea, mă așez bălăngănindu-mi și eu picioarele în același ritm cu ale ei. Mai are puțin de citit. Când termină, actul va lua sfârșit. Cortina se va trage separându-ne de scena aflată în întuneric. Vom sări de pe scena nu prea înaltă și vom ieși de mână direct în strada prin ușa din dreapta a scenei.
Diana (citind ultimul pasaj al poveștii): Într-o dimineață, copilul simți aer proaspăt și liniște. Ochii bărbatului erau aurii și muzica încetase. Prin gura deschisă spre cer copilul țâșni afară cu chiot de bucurie. Începu să sară din nor în nor și din lume în lume neprivind în urmă la bătrânul ce zâmbea adormit, singur și obosit de atâta copilărie.

Sfârșitul actului VIII