Sunt un om. Un suflet impins inainte de credinta ca se poate mai bine. Ca acest bine exista undeva. Sunt un om care a fost inchis pentru ceea ce crede.
Timpul si realitatea m-au invatat ca dreptatea nu exista. Justitia e o simpla himera. Fata Morgana a fiecarui Detinut. Daca exista un asemenea "fenomen" ca justitia, atunci e cu siguranta orb... sau orbit...
M-am nascut intr-o familie... Rectific. M-am nascut in mijlocul unui grup de oameni pe care am fost invatat sa-l numesc "familie" . Persoane cu care nu aveam nici cea mai vaga tangenta spirituala constituiau "familia" mea. Am invatat sa accept mediul in care m-am nascut. Mama spunea intotdeauna : " Se putea si mai rau, fiule... Mult mai rau decat atat." Copil fiind sesizam evidenta. Oamenii pe care Providenta ii adunase intr-un mod ciudat dar specific, facandu-i familia mea, nu aveau ce sa caute impreuna. Cei ce trebuiau sa fie "parintii" mei , indrumatorii pasilor mei, nu ar fi trebuit sa petreaca impreuna nici 2 zile... nu 27 de ani...
Prima claustrare a avut loc in cadrul familiei mele. Tatal meu nu a inteles niciodata semnificatie cuvantului familie. Tineretea lui s-a petrecut intr-un mod cat mai placut cu putinta. Din punct de vedere demografic a fost cu adevarat folositor tarii. Minciunile au ajuns sa-l inghita. L-au lasat intr-un stadiu de cvasi-goliciune spirituala. Printre Lucrurile bune pe care le-a facut tatal meu se afla copii lui. Toti. Un sir de suflete pierdute de-a lungul si de-a latul tarii asteia uitate de Dumnezeu.
Viata mea nu e o tragedie. Mama avea dreptate spunand ca " se putea si mai rau ". Viata mea nu e o tragedie privind dintr-o perspectiva sociala.. Am avut o viata aparent normala. O familie respectabila. Violenta, abuzul de alcool al tatalui meu, urletele de animal la vederea mainii lui stranse in jurul gatului mamei mele. Se putea mai rau ... Putea sa nu inceteze...Totul putea sa continue pana la un final cu adevarat tragic.
Aparentele inseala ingrozitor. Simt nevoia sa admir toleranta mamei mele. In acelasi timp Urasc aceasta toleranta. UN singur moment de razvratire si multe incidente ar fi fost evitate.
De cand ma stiu am dezamagit oamenii. Prima data i-am dezamagit nascandu-ma. Am fost facut sa ma simt vinovat de a ma fi nascut. " Tu trebuia sa fii avortat in data de 8 Martie " Dar EU am decis sa te pastrez". Trebuia sa fiu recunoscator pentru faptul ca EA a decis sa nu renunte la un embrion. Am fost acuzat de travalkiul de 24 de ore la care am supus-o. Am dezamagit prin faptul ca nu am iesit blond, inalt ssi cu obhii albastrii, chiar daca tatal meu e de o inaltime medie, creol, brunet si cu ochii negrii, iar mama scunda, satena, cu ochii caprui. Planul EI era sa fiu Blond,Inalt si cu ochii Albastrii. Am nimerit macar culoarea ochilor. Mama mea a creat tipare pentru cei ce urmau sa fie copiii ei. Am dezamagit nascandu-ma in afara acelui tipar atat din punct de vedere fizic cat si psihic.Nu am stiut niciodata ce simt in cadrul familiei mele pana cand nu mi-a fost definit cuvantul "claustrofobie". Dupa prima insingurare, am invatat ca oamenii nu cauta alti oameni.Oamenii cauta ceea ce vor ei de la alti oameni. De aceea nu exista dreptate... Justitie..
Sunt inchis. Inchis pentru ca am aparat ceea ce am crezut. Sunt doar "inca" un detinut care isi deapana amintirile. Inchisoarea e cel mai infricosator loc. Nu din punct de vedere al pericolului fizicc, ci datorita celui psihic. " Stau mai bine ca la Hotel aia la Jilava... Au masa, au un acoperis deasupra capului.. Mai bine ca romanul de rand care lupta zilnic cu dintii pentru o masa... Pentru a-si mentine acoperisul deasupra capului."
Sunt Fortat la singuratate. La Limitare. Vreau sa nu am nevoie de ceea ce imi ofera EI. VREAU SA IMI FIU SUFICIENT. Uneori as vrea sa urasc tot ce am cunoscut. Incepand cu Locuri si terminand cu Oameni. As vrea sa urasc Neantul si Binele. Ceea ce se afla inauntrul meu nu ma lasa. Tanjesc dupa bucuria Neantului.... Sunt doar un DETINUT care scrie o vedere din cea mai infricosatoare inchisoare : VIATA.