DESPRE JUSTIN

- Silvia, hai să ședem aici să discutăm și să degajăm o soluție rațională.
Aici însemna sprijinit de marmura pervazului geamului de la capătul culoarului. Atât apucai să aud și mă eclipsai, intrând în laboratorul colegei mele, fie odihnită. Căreia-i citai fraza, era mutare forțată. Și șefa e nervoasă?, mă întrebă colega. Dacă vă referiți la petele purpurii de pe obrajii palizi și de nările fremătânde s-ar zice de-a dreptul sictirită. Aveam și noi, pigmeii, semnele noastre.

Soluție rațională însemna că Silvia trebuia să cedeze. Știa și ea, nimeni nu i-ar fi insultat inteligența, dar resimțea raționalitatea sugestiei prietenului și omologului ei Justin cel puțin ca o intruziune, dacă nu chiar o uzurpare a poziției ei oficioase de una din mâinile drepte ale celei-de-sus, cum o numeam noi, pigmeii, pe Leanța. Era vorba de mutarea unuia din aparatele reprezentative ale secției noastre, adica a savantei de renume mondial, în alt laborator, pe traseul vizitei lui Pingelică, soțul de partid și de stat. Să nu vi se pară paradoxal, domnilor președinți, că secția savantei, specializată în domeniul tezei de doctorat pe care o susținuse nimeni nu știa când, era scoasă în afara traseului vizitelor la cel mai înalt nivel, de specialiștii în traseologie. Doar nu vă închipuiți că țipțerașii ăia și-ar fi permis inițiative care să riște a declanșa trăznetele cabinetului doi, flapsurile pe care ni le susurau nouă, pigmeilor, negrilor de fapt, cum că laboratoarele noaste nu arată... vizitabile semnificau înaltul lor profesionalism. Li se dăduse de înțeles că "șefa vrea să-și păsteze secretele tehnologice", dar salariații nu e cazul să știe că scoaterea laboratoarelor din traseu pornește de la ea.

Încă nu îndeajuns de tăbăcit ca veșnic minoritar, sau drakku știe din ce alte motive absconse, simțisem nevoia să-mi adjudec un set de părinți personali în institut, semnificația adjectivului fiind în sensul lui Cosașu. Nu-mi trebuise mai mult timp decât până la primul revelion, petrecut cu Eugen și gașca lui, la Piatra Mare, până să mă decid asupra cuplului profesional Justin Herșcovici – Silvia Bittman, șefii secțiilor unde ar fi fost oarecum firesc să nimeresc, respectiv unde am nimerit de fapt. Coincidență perversă între specialitatea coanei Leanța, respectiv a secției și încăpățânarea mea gratuită de a dori să prezint la lucrarea de diplomă și o parte experimentală, pe care n-o cerea nimeni (noblesse oblige, îmi spusesem în tâmpenia mea), capitol legat tocmai de acea specialitate.

Justin Herșcovici. Un intelectual rafinat și rasat, de o cultură enciclopedică, o minte brici, un politician abil. Născut mult prea devreme, nevoit să-și exercite talentele în condiții improprii. Posesor al unui pantagruelic simț al humorului. Sunt oarecum în dilemă dacă să consider histrionismul lui dus până la panglicărie sub eticheta nimeni nu-i perfect, sau ca o calitate în plus, armonizată celorlalte. Rămâne la latitudinea voastră, domnilor președinți.

Se amuza parodiind, din când în când, atitudinea demiurgului: încercase să mă încurce cu Ada Weissenberg, cea mai nouă favorită tânără, sub pretextul că îi repartizase un aparat în care eram eu pe atunci specialist. Prudența mea ardelenească, conjugată cu prudența ei evreiască, ne-au împrietenit, până la a manevra în așa fel încât Ada să-mi boteze, cu complicitatea unui preot dat drakkului, unul din copii. Un cuplu de evrei recitând Crezul, într-o biserică ortodoxă, la mai puțin de un an după ce eu purtasem kippa în Templul coral, la cununia lor, e un spectacol pe care ați vrea să-l vedeți, domnilor președinți, cu toată cinstea și virtutea voastră.

Spectacol pandant cu altul, nu mai puțin savuros: sala radio mai mult de trei sferturi goală, pe scenă patru maeștri cântăreți, de la mulatri la negri, îmi place să cred că evrei, dau viață cu un profesionalism imun la rariștea publicului operei aferente a lui Gershwin: Porgy and Bess. Între cei 23 de spectatori o observ pe Silvia Bittman, cu care avusesem până atunci relații quasinule. Soțul, care aduce cu un actor francez, specializat în roluri de ministru, era prim concert maestru în orchestra medicilor. O simt înăbușindu-și un tresărit când mă vede. Compania mea, care apare sub titulatura de colaboratoare în fila Despre Rodrigo, poartă o vestă de ață coraiile, ce-i subliniază sânii în formă de obuze. Cravata mea, cu desene, a căror formă ar fi licențioasă dacă ai lua-o în serios, negre, pe fondul unei versiuni lucioase a aceluiași coraiile, se potrivește fix ca drakku sacoului pepit englezesc. N-ai cum să nu remarci vizual un asemenea cuplu, mai ales dacă tipul poartă uniformă de intelectual, barbă și ochelari, iar tipa e tunsă aproape zero, cu cel puțin un deceniu înaintea irlandezei recalcitrante. E ultimul loc unde se aștepta să ma vadă șefa mea.

Puținătatea lumii din sală face inevitabilă confruntarea directă, pe care nici n-o caut, nici n-o evit. Iau inițiativa, salutând sobru, cu o înclianre farmaceutic calculată. Spre surpiza mea, Silvia Bittman îmi face cu ochiul cu toată fața zâmbăreață, dacă așa ceva e de închipuit, replica ei fiind anihilantă: Ei, ți-a plăcut, ți-a plăcut?.

Climaxul serii abia urma însă a veni: suntem agățați literalmente de o bătrânică de porțelan plastic (sic!), din alt veac, provenind, fără îndoială, din selectul public al quartetului de negri evrei, care se recomandă doamna Habermann și ne invită s-o conducem acasă, perorând tot drumul exact în langajul ce crezusem până atunci că ar fi ultrasecret și de uz strrict bilateral. De atunci acest argot intim căpătase, pentru ceva vreme, o expresie de efect pentru a spune nu-l pot suferi: dragă, nici n-am auzit de el.

Replica zglobiu-complice a Silviei Bittman avea să inaugureze o relație sinuoasă, alternând atari momente de recunoaștere masonică cu tirade de un impecabil humor negru, consecutive regulatelor mele boroboațe. O relație care a durat, expresie a humorului imanent, exact 10 ani. Căci acea seară de primăvară se întâmpla a fi foarte aproape, în calendar, de 1 aprilie, aniversarea ei.

Cel mai eficace mod de a rata dojana unui tembel care a călcat în străchini e să abuzezi de retorică. Omul nu are de ales, e obligat să nu te audă. Silvia avea o tactică cumplită: îți zâmbea delicat, apoi adăuga cu tonul șoptit al unei mărturisiri intime: Știi, Liciniu, sunt fan-tas-tic de supărată pe tine. Îți trebuia o bună parte din stăpânirea de sine, oricum stingherită de conștiința culpabilității, ca să n-o apuci de umeri și s-o zgâltâi urlând dement: da' zbiară cucoană la mine, trăznește-mă cu toroipanu', numa' nu mă chinui așa! Am și eu o limită...

După cutremurul din '77 nu-i trecuse încă supărarea din vara trecută. Mă oferisem voluntar, fără a cerși milă, să dau o tură cu bicicleta pe la câteva colege despre care nu se știa nimic, juma din reflex spontan de solidaritate, juma din demonul curiozității, cum or arăta, doamne, astea, în intimitatea fricii lor? Nu realizam că va împlini, în curând, cum maică-mea împlinise la două zile după cutremur, 50 de ani. De un calm mereu surâzător, în faza sintezei rapoartelor despre starea echipajului, mi-a ascultat relatarea despre cele mai sexy colege absente, aruncându-i fiarei care-și găsise să se nască, în aceeași zi cu șeful ei de colectiv, chiar de ziua cutremurului, 4 martie: dragul de el, Liciniu – tot eu îl cert, tot eu îl laud.

I-am mai dat, desigur, ocazia să mă facă albie de porci până după Crăciunul lui '80, când, după ce Justin se prăpădise subit, m-a plantat să fac de gardă la catafalc, ceea ce însemna rechemarea din exil. Am supărat-o îngrozitor vara următoare, aveam, care va să zică grijă să nu repet tâmpeniile, să comit mereu altele proaspete, pentru ca primăvara următoare, fără a realiza că se împlinesc 10 ani de dragoste cu năbădăi, îmboldit de colega mea de laborator, fie ea odihnită, i-am fabricat, inginerește, cu rigla și compasul, următorul text aniversar:

Aniversăm, la ceas de echinox,
Pe-aceea care, precum un părinte,
Ne-a învățat, în inimă și-n minte,
S-asimilăm al lumii paradox.

Precum Ulise, navigând subtil,
Printre recife ale logicii modale,
Verdele mării nu-i decât vert nil,
Iar vântul suflă-n vele din petale,

Catargul – lamă de oțel.
Iar echipajul – la apel,
În cea mai înțeleaptă formă.

Să traducem în cuvinte
Gândul sincer și fierbinte:
Omagiu, la a cinzeșcincea bornă!

A trebuit să aflu apoi, pe căi ocolite, că fusese impresionată: Dragă Norica, în viața mea n-am fost așa tușată. Și am întâlnit multă lume... Cel mai mult apreciase exact ce mizasem eu: parodierea textelor oficiale. Era ca și cum textul i-ar fi făcut cu ochiul. De fapt, chiar îi făcea.

Justin se prăpădise cu același humor acut cu care trăise toată viața. I-a spus doamnei cu care împărțea ce era de împărțit, cu un calm de zile mari: Magda, eu acum mor. Cu o fracțiune de secundă înainte de stopul cardiac.

Aveam, pe vremea aia, un talent moștenit din copilărie: nu puteram trage un pârț fără ca acesta să devină eveniment local monden. Poate că în altă filă o veni vremea chiulului meu de la o oră de rusă, când, nefăcându-se școală, s-a ajuns la căutarea mea pe toate dealurile dimprejur, urmând un trei ora următoare (căci ar fi fost sub demnitatea mea să învăț acea poezie), poate nu. Fapt e că însurătoarea mea, deși absolut logică dintr-un punct de vedere, apucase să facă ceva valuri în curtea institutului. Înfruntate cu conștiința că tot ce nu ne omoară ne face mai tari. Singura persoană de care-mi era o jenă abisală era, bineînțeles, Justin. Silvia era prea amatoare de bârfă ca să n-o socotesc automat satisfăcută. Bun. Îmi iau eu inima-n dinți și-l abordez pe scări, între două etaje. Mormăi ceva, apoi aștept sentința. La curent și el cu tabloul clinic, își cântă recitativul. Mă ia protector pe după umăr. Bine. Ai făcut bine. Să știi, că în căsnicie... Coboară juma de scară, se întoarce: ca și în viață în general... Coboară scara până la palierul interetaje, panoramează ca și cum ar verifica dacă reflectoarele sunt la locul lor... un singur lucru contează... piruetă, aplauze... mă privește de parcă eu sunt întreg publicul; dă greutate spuselor: Simțul humorului. A aruncat sentința ca pe o săgeată de part, continuă să coboare, mă lasă să mă îmbib de un adevăr despre care știe că-l știu. Se oprește la parter, se întoarce brusc, masca e jos, privirea e departe, dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii: pentru că e singurul care rămâne. Spectacolul s-a terminat. Nu rămâne la aplauze, nu oferă bisuri. Pleacă. Știe că eu știu că soția lui se prăpădise demult. Restul erau paleative.

11.01.2006

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei. De același autor