ÃŽn trecere prin Predeal


Victor se trezi abia atunci când un tunet prelung scutură geamurile camerei. Încercă o clipă să ridice capul, dar fulgerul care îi străbătu gelatina care îi ținea loc de creier îl făcu să se așeze înapoi. Cuminte. Trăgând ușor de firul fragil al memoriei, încercă să-și reamintească. Ce a fost de data asta?
Fusese numai una dintre obișnuitele beții, una dintre cele care se repetau din ce în ce mai des în ultimul timp, sau fusese altceva? O mașină de mare tonaj care trecea pe stradă rupse firul de care tocmai trăgea el, și recăzu neputincios în valurile vagi ale durerii și uitării. Nu-i nimic, fără îndoială avea să-și reamintească totul ceva mai târziu. Spera numai că nu făcuse prea multe prostii.
Acum parcă își amintea... un restaurant mic pe undeva prin spatele spitalului militar și pe Tase, care spunea: Dacă bem până ni se face rău, cel puțin putem merge la spital.
„Nu putem, că nu avem uniforme!“ se maimuțărise Geta. Și el ce a răspuns? A spus ceva, cu privirea șefului ațintită asupra lui. Prin aburii vinarsului tare, mirosind a prună culeasă de zâne din livezi cețoase, și-a dat seama de gafa făcută și a dat paharul peste cap, căutând în băutură o alinare care nu avea de unde să vină.
Ce a spus? Ce a făcut? După arsura vinarsului a băut repede câteva guri de apă verzuie și coclită. Apă verzuie... acvariul... Lângă ei era un acvariu imens, sau poate numai așa i se părea lui, cu apele verzi și limpezi ca ochii ei și cu peștii vioi si portocalii mișcându-se ca niște reproșuri mici și tăcute prin apă.
A cufundat paharul în acvariu și a băut ca într-un vis. Câțiva dintre ei l-au privit din paharul cu apă pe care l-a dat peste cap. Oare a băut sau a mâncat peștii ăia, ori totul e doar o prelungire firească a coșmarului din care tocmai se trezise? Se pipăi ușor cu mâna pe burtă, de parcă ar fi putut să-i simtă. Nu mișca nimic. Trase iar ușor de firul coșmarului: doi peștișori i se mai zbăteau încă între dinți când s-a ridicat de pe scaun clătinându-se. A extras unul de coadă și i l-a oferit elegant Getei: E tot ce mai pot să-ți dau, un pește mic și o iubire mare.
A trecut apoi demn printre rândurile chelnerilor până la ușă. S-a întors teatral, a dat cu ochii de mutra vineție a redactorului-șef și l-a arătat chelnerilor cu mâna: Peștii îi plătește el!
„Și pe Geta o plătește!“ ar fi vrut să le strige tuturor, dar poate ca nu era adevărat. Spera să nu fie adevărat.
Plângând prin ploaie, s-a târât până la redacție. O să șterg, dracului, toate reportajele mele... tot… tot.
„O sa se ducă dracului ziarul vostru.“
Pornise calculatorul în întunericul lânced al serii de sâmbătă când toată clădirea dormea sub ochiul vigilent al portarului. Doar la etaj mai era o lumină aprinsă unde o stagiară voia să-și depășească norma. Oare a șters ceva? Și oare ziarul chiar nu ar mai fi apărut fără cele trei reportaje pe care fostul lui coleg i le publica din milă? Prin aburii beției începuse să râdă, trântindu-și mâinile pe taste, pornind arabescuri de programe. Unul clipea indecent într-un colț al monitorului.
Clic!
— Salut! a scris Oana.
Cineva îl salutase. Cineva nu-și întorcea fața de la el așa cum o făcuse Geta când încercase să o sărute. Oana! Conștiința lui, care se pregătea sa alunece undeva în adâncuri, ieși la suprafață. Cineva l-a salutat. Oana.
— Hi, Oana!
— Sunt în Cluj și mă plictisesc grozav. Vrei să vorbești cu mine?
— Vreau, tastă el grăbit.
Eu sunt în Brașov și mă trezesc greu, gândi el. Dacă mă voi mai trezi vreodată. Dacă nu cumva ăsta e un delirium tremens mai special. Gândacii și șerpii înlocuiți cu fantome blonde.
— Ești blondă ? întrebă el grăbit spre a-și confirma bănuielile.
— Șatenă, sosi răspunsul ei prompt. De ce, nu suporți blondele?
— Nu, îi confirmă el la fel de prompt, gândindu-se la cârlionții Getei.
Apoi... Cât au mai discutat? Toată noaptea aproape... Și mâine mă duc acasă, în Brăila, spunea ea... Vreau să mă opresc o oră în gara din Predeal și să beau o cafea cu tine... Se poate?
„În gara cu formă de fluture“, a spus el, sau ea, pentru că de la o vreme intraseră într-un fel de sincronism care îi făcea să-și ghicească gândurile cu o clipă înainte de a fi exprimate. Cu nimeni, niciodată nu mai simțise și nu mai trăise așa ceva.
S-a putut oare? Duminică la miezul nopții, în gara Predeal! De ce acolo, de ce atunci? Ziua, lucrurile atât de frumoase și de minunate din timpul nopții parcă își mai dăduseră jos din stratul de minunată poleială. Gemând, se dădu jos din pat și privi la ceas. Mai avea timp berechet, dar oare cât era vis și cât realitate? Într-un fel de vis l-a crezut și taximetristul care l-a dus spre seară în Predeal, pentru că i-a cerut să-i achite cursa în avans. A ajuns fugind în gară, împleticindu-se pe peron.
Trenul trecea alunecând încet pe lângă el. Vagoanele se clătinau și o ușă se deschise.
„Oana!“ șopti el și îi văzu ochii întunecați cufundându-se în adâncurile minții lui.
„Deci tu erai?“ întrebă el șoptit, mai mult a confirmare decât întrebare, și înclinarea grațioasă a capului ei putea fi un răspuns.
— Vino, șopti ea, sau doar i se păru lui că șoptește, și vagoanele se clătinară dintr-o dată amenințătoare.
Făcu un pas înainte, și un impiegat strigă ceva dinspre gara în formă de zbor de fluture.
Mâna Oanei îl cuprinse tandră de după gât, și vertebrele îi trosniră ușor. Buzele i se desfăcură într-un surâs tandru sub sărutarea ei…


* * *


Impiegatul le explica celor adunați lângă trupul dintre linii:
— A trecut cu ochii spre linia cealaltă, fără să se uite nici o clipă la marfarul care se apropia. Se uita țintă la linia doi, dar acolo nu era nimic, abia peste o oră vine acceleratul de Cluj...