micro-roman (să nu ziceți că n-am spus)


Dilibob se trezise pentru prima oară, singur în dormitorul conjugal. Noaptea trecută, fericirea de-a fi unicul diriguitor al telecomenzii, îl copleșise în asemenea hal, încât adormise buștean înainte de-a viziona emisiunea lui preferată ,,Iartă-mă!''. Lumina inunda din belșug dormitorul, așa încât abia acum observă Dilibob, că toată vopseaua de păr se curățase pe fața de pernă! O luă numaidecât și-o aruncă in cuva mașinii de spălat, oricum nevastă-sa avea să stea pe puțin o săptămână la ai ei, dar nu strica să fie prevăzător. Intră în baie cu gândul să se bărbierească, dar dând cu ochii de pungile de sub ochi și de părul ca de păpușă ieftină, vopsit acum într-un maroniu roșcat, se hotărî să-și bea întâi cafeaua și să-și facă planul de acțiune pe ziua respectivă. ,,La dracu, parcă-mi ședea mai bine blond!'', înjură el printre dinți preparând cafeaua.
Din copilărie, Dilibob, avea pornire către artă. Îl bântuise talentul picturii, avea și acum în garaj o mulțime de icoane pe lemn, în care sfinții aveau aura deasupra capului, ca un fel de farfurie zburătoare, iar trăsăturile fețelor lor erau ca trase la xerox, toți zâmbind cu gura până la urechi, ca de-o glumă bună. Omul, avea în orice lucru de artă, pe care l-ar fi făcut, viziunea lui proprie, modernistă, ieșită de sub tiparele vetuste ale trecutului. Poate de aceea, singura pictură, pe care o considera cea mai reușită și care atârna pe peretele garajului, era o maica Tereza stilizată excesiv, călcând pe o mină anti-personal. În colțul din dreapta, Nelson Mandela cu veșnicul său costum de in alb, ținea o creangă de măslin, dar părea să aducă mai mult cu Mowgli din Cartea Junglei.
Aplecat, așadar, spre lucruri mărețe, în anii din urmă, Dilibob începuse o vastă operă literară, scrisă în pauza de masă, la lucru sau noaptea când acuza dureri de burtă și balonări cumplite. A scrie de unul singur, n-are nici un farmec, deci a aderat la o mișcare culturală, care mișcare se pregătea de-o mutare epocală, un fel de metamorfoză, schimbare la față, etc. ceva care să fie precum un boom de intelighenție și în urma căruia să plouă cu volume, de mărimea pliantelor distribuite-n școli, prin care se face educație sexuală minorilor. Volumașele acestea de întinderea unui ziar cu opt pagini, sunt cele mai la modă. Poți să scrii două pe săptămână și-n doi ani ești candidat la Oscar, ce să mai.... omul nu mai are timp să citească o carte de largă întindere, că de romane, nici nu se mai poate vorbi.
După o toaletă meticuloasă, Dilibob al nostru, aruncă o privire servietei cu lanț care urma să fie agățată de mâna sa dreaptă, și-n care îndesă o pungă enormă în care ținuse mâncarea uscată a câinelui, plină ochi cu monezi de cinci mii de lei. Era timpul să le valorifice, peste câteva zile ieșeau din circuitul bancar, așa că erau tocmai bune de folosit drept sponsorizare, la scoaterea în lume a proclamației. E drept, nu va face acest cadou pe gratis, urma să ajungă la o înțelegere cu blândul păstor, unul dintre autorii proclamației, poate cel mai influent, având mare trecere pe lângă enigmaticul Io Mircea, cel care înființase această comunitate punând bazele filosofiei proprii, toți pentru unul și unul tot pentru el. Ca orice ,,turmă'', această ciudată construcție comunitară, denumită pompos Muribundia, avea nevoie, mai ales după denumire, de un cap luminat, un păstor, adică. Fu repede uns, cardinalul DonBag, pe care oamenii obișnuiau să-l numească, blândul păstor, datorită caracterului său blajin, dar și învățăturilor sale prețioase din care toți se adăpau cu evlavie. Unii chiar salvau în fișiere separate, aceste adevărate lecții de spiritualitate, iar cei mai înfocați le transformau în postere pe care le agățau la vedere când primeau musafiri. Avea și Dilibob unul, pe care scria cu litere în Monotype Corsiva: ,,Ultima ta dorință, trebuie să fie aceea ca eu să te ating la mir''.
Blândul păstor, avea nenumărate preocupări, de exemplu: se zbătea să facă rost de viză de flotant sau buletin de București, scriitorilor exilați pe vremurile comuniste, fără ca aceștia să-și dorească acest lucru, sau să reabiliteze, tot cu forța, pe vreun scriitor urgisit de presă. Totul se petrecea în mintea lui, pe sistemul ,,vrei – nu vrei, bea Grigore aghiazmă!'', dar din toată tărăraia pe care o isca, tot auzea și de el cineva. Așa că, Dilibob mirosise că în mâna lui se putea găsi cheia ascensiunii sale în lumea în care e cel mai greu de pătruns: lumea vocalelor și consoanelor. Avea, în colțurile cele mai intime ale sufletului său, o dorință nebunească de-a face ceva fantastic, ceva de care să se vorbească atunci când el nu va mai fi. Parcă vedea, la un examen de bacalaureat, o profesoară de română, cu ochelarii pe nas și figură de Jderoaie cum întreabă pe-o elevă subțirică, cu ochii în lacrimi: ,, Încă o dată, te-ntreb, când s-a născut Dilibob și de ce este considerat un adevărat vârf de lance al literaturii moderne?''. Nu putu să reziste acestei imagini prea mult, aruncă o privire în oglida de pe hol, își făcu cruce cu limba și-o apucă spre ,,Ness caffee frappe'', locul care urma să intre în istorie, drept maternitatea Proclamației Dregătorilor de pe Muribundia....

Va urma