Să ne amintim în seara aceasta de vinul rămas la sfarșitul unei beții,de paharele pe jumătate pline de amprentele noastre, de senzația de liniște a răsăritului mahmur, când realizam că nu ne împiedica nimic să ne iubim in ochii albaștri ai celorlalți.

Da,generația noastră, imi spuneai , a învățat să se iubească în blocurile comuniste și pentru tine vălul gri ce se așternea in fața ochilor era materialul cel mai scump, rochia ta de gală.Î-ți plăceau mai ales serile ploioase ,când deslușeai forme , parca din visele lui Picasso, pe fațadele moi, inerte,nebărbierite parca cam de multișor.Eu, tu și împreună cu noi iadul nostru ne credeam victimele biruinței lor si la fiecare răsărit ne promiteam că apusul ne va prinde tâmplele si le va uni pe veci pe caldarâmul dințat si stirb din fața magazinului Alimentara și în fiecare seară eram obligati să renunțăm din pricina oamenilor întârziați la câte o coada fără viitor.
Dar nu aveau cum să înțeleagă de acolo voluptatea blocurilor gri si urâte-când ești înlăuntrul urâtului nu ii simți decât apăsarea, dar din afara lui contemplarea îți dă senzația unui zeu tânăr, ținând în mână toată punga de puroi, buboiul care pulsează ritmic, neabătut, neștiutor de răsărit, de frumusețe, senzația de siguranță că ești dincolo.Pe acoperișul răului totul este posibil, chiar si binele…
Mai îmi aduc aminte zilele goale in care priveam fotografiile necunoscuților de la avizierele poliției,cu câtă atenție pedantă transformai contururile feței în cute amare în ochii tăi denși,cum tresăreai într-un suspin prelung la citirea infracțiunilor de care erau acuzați, iar eu , gelos pe atenția ce le-o acordai, mă imaginam savărșind cele mai abominabile crime doar pentru a-ți putea pricinui acel suspin.Cu tine, doar cu tine m-aș fi inhăitat la orice, aș fi dat spargeri in locuințele oamenilor străini și am fi aruncat priviri lacome in albumele lor de fotografii, mereu aceleasi momente, implacabil ,mici, cuibarite într-un apartament oarecare, fețe unele mai expresive decât altele, bunici, mătuși, unchi, iubite, doar noi am fi știut secretul, ca vechi experți in imbălsamare egipteni, trăiam ce era mai bun din fiecare aceste vieți amărâte și ne trăgeam porția de promiscuitate.tu și cu mine, doi anticari, hidish love…

Mă interesează în mod deosebit fotografiile vechi, atitudinea oamenilor, ce mai, vechii fotografi erau maeștri in captarea esentei personajelor, de parcă nu ar fi fost în fața unei simple mașini, ci a lui dumnezeu insuși, susținându-și candoarea ochilor, splendoarea vanităților, cocoțate pe călcâiele gentlemen-ilor și în moațele domnițelor ca probe intr-un proces pe care incă nimeni nu se gândise să îl intenteze .Fotografia, instantaneul gândului, bălbâiala tandră a aparatului de fotografiat, după care nimic nu mai poate fi făcut,nimic nu are rost sa fie reparat pentru ca totul e perfect in rostul lui .Când ți–am făcut prima poza am ales special momentul , o după-amiaza caniculara de iunie, îmi plăcea nuanța de gălbui pe care căldura o dădea chipului tău, firele subțiri de transpirație care se uneau la baza nasului, martori ale acelor gânduri suspendate pentru totdeauna în ochii tăi semeți ca două piscuri invăluite de vraja presupusului.În fundal se ghicesc ridurile blocului de vis-a- vis, gri, greoi prizonier, fără nici o șansă în aceeasi cameră cu tine.Îi deplâng soarta așa cum deplâng soarta tuturor lucrurilor care și-au găsit locul de veci în ziua de ieri.Ce binecuvântare sunt ferestrele, fâră ele probabil îmi pierdeam de mult mințile …da, să știi că ai dreptate, în vârful răului e loc si de bine, chiar…



În cinstea vremurilor de mult apuse ale fotografiilor alb negru ,si chiar sepia închin un pahar , ma uit pe fereastră și privirea îmi explodează într-o multitudine de culori, macarale , și în pântecele lor câte un omuleț din pozele de demult, alb-negru le îmblânzește ca pe niște fiare sălbatice și le controleaza puterile lor magice ...da și să știi că și blocurile gri au devenit niște imenși bolnavi pansați pe ici si colo cu un plasture albastru,bej, sau chiar un exagerat de vesel galben. Chiar așa ,să vopsești muribunzi în galben, ce dovadă de prost gust. Dar ei au stat pe acoperisul răului cu noi, ei au privit pe fereastră, în fereastră, sunt martorii noștri muți , și până la urmă pe vârful răului totul e posibil. Inevitabil binele.