Creionul albastru ...

Mara era elevă în clasa a patra step. Era o fetiță frumoasă, brunetă cu ochi mari și albaștrii. Îi plăceau foarte mult desenele cu frunze. Avea chiar un început de colecție în micul sertar de la biroul din lemn masiv la care stătea și își făcea temele sau desena.
Era o după amiază oribilă de noiembrie. Frunzele mucegăite se zbăteau pe trotuar. Vântul sufla atât de tare încât părea că ia oamenii pe sus. Începuse chiar să plouă in momentul în care soneria ruginită de la Școala de Fete a început să scârțâie. În următoarea secundă liniștea a fost tulburată de chicotelile și râsetele isterice ale celor patru fete care au început să fugă prin ploaie. Mara, Ioana, Dana și Alexandra.
Ce bine le era lor.
Nu aveau nici cea mai mică grijă. Zilele treceau pentru ele foarte ușor. Mergeau la școală, râdeau toată ziua și se jucau cu frunzele pe care le culegeau de pe stradă, din parc sau de pe balcon. Nici uneia nu îi plăcea să învețe, dar pentru ca să stea mai mult timp împreună alegeau să meargă în fiecare zi la școală. Așa nu le putea interzice nimeni să nu se întâlnească, sau să vorbească. Părinții celor patru nu vorbeau deloc unii cu ceilalți din motive știute doar de ei, maturii și fluturașii lor, cum zicea Dana de fiecare dată când discutau despre ei. Deși locuiesc în același cartier, deși casele lor sunt una lângă cealaltă, deși lucrează în același loc, nu se suportă.
Cele patru fetițe însă, sunt de nedespărțit.
Începuse să plouă din ce în ce mai tare. Lor nu le păsa. Erau prea preocupate să-și termine poveștile înainte de ajunge acasă. În cele din urmă au ajuns la intersecția de lângă strada pe acre locuiau. Alexandra era prima care pleca spre casă. Celelalte așteptau câte cinci minute pentru a porni și ele, pe rând spre casă. Mara era singura care trebuia să treacă pe la bancă, acolo unde lucrau ai ei, ca să își ia cheia. Rămasă singură în ploaie, nu mai era sigură de ceea ce trebuia să facă. Știa că trebuie să meargă până la capătul străzii și apoi să o ia la dreapta. Acolo era un semafor, care nu mai funcționa încă dinainte de a fi montat. Trebuia să treacă strada și ajungea în fața băncii unde lucrau părinții ei și ai prietenelor ei. Dar azi parcă nu vroia sa mai facă același traseu. Știa foarte bine și celelalte zone, însă nu avea voie să meargă pe acolo, din motive „obiective și subiective”, așa cum îi spuseseră părinții încă din primele zile de când a început să meargă la școală. Totul era obiectiv și subiectiv, dar până la urmă ce înseamnă obiectiv și subiectiv? Mara habar nu avea așa că s-a gândit că ar fi ceva inedit să o ia pe un alt drum. Faptul că ar fi văzut cum era și pe altundeva era unul, însă cel mai atre o încânta ideea că mama ai avea să se îngrijoreze, pentru că va întârzia la întâlnirea cu ea și cum telefon nu a vrut să îi cumpere, pentru că o radia, ha ha ha, nu a avea nici unde să o sune. Asta cred că era partea cea mai interesantă a întregii aventurii.
Ploua din ce in ce mai tare, începuse să fulgere și era destul de întunecat. Mara însă înainta cu încredere spre zona interzisă. Se mai oprea din când in când pentru a strânge câte o frunză care părea mai interesantă, avea să le pună la colecție, la loc de onoare, că doar erau frunze din zona interzisă. Se simțea din ce în ce mai puternică. Vedea că înaintează și nu i se întâmplă nimic. Se uita atentă în jur, și nu vedea nimic ciudat, nimic nou, nimic neobișnuit. Toate semănau foarte bine cu lucrurile cu care era și ea obișnuită. De ce oare nu aveau voie să meargă pe aici?
Ceva trebuia să fie in neregulă din moment ce nici uneia dintre ele nu li se permitea să treacă pe acolo.
Înainta cu pași grăbiți, fulgerele erau din ce in ce mai dese și din ce în ce mai puternice. Nu îi era frică de ele însă nu se știa niciodată. Ce era interesant era faptul că deși nu era nici un indicator, simțea că merge pe drumul cel bun. Și-a dat seama în momentul în care a ajuns exact în fața băncii însă pe partea cealaltă de drum. S-a uitat în spate și a zâmbit. A intrat în bancă și s-a îndreptat spre biroul mamei ei. A deschis ușa și nu a fost deloc surprinsă când a văzut-o pe aceasta cu ochii roșii și cu fața crispată de la atâta plâns.
- Unde ai fost, pe vremea asta?
- La școală? Unde altundeva puteam să fiu? Că știi prea bine că nu am voie să merg în altă parte …
- Da dar ai terminat acum o oră, și de la școală faci maxim zece minute până aici, și afară plouă și fulgeră și e groaznic și eu mai am un pic și ajung la spital și mi-am făcut griji pentru tine și am anunțat pe toată lumea să te caute că mă gândeam că te-am pierdut s-au te-a furat careva, sau mai știu eu ce …
- Ei da … cine să mă fure și de ce să mă fure? Stai liniștită că nu se întâmplă așa ceva. Atâta timp cât nu întru în zona interzisă ce crezi că se poate întâmpla?
- Da, ai dreptate. Uite cheia și te rog să mergi direct acasă. Te sun în cinci minute.
- Ok.
A luat cheia și a ieșit zâmbind din birou. Știa că greșise însă nu se simțea deloc vinovată. A ajuns în fața casei și a deschis poarta. A făcut câțiva pași dar s-a întors spre stradă. Simțea că e cineva în spatele ei. Și avea dreptate. Pe stradă, în spatele ei era un băiețel cam de aceeași vârstă ca și ea care stătea în ploaie și se uita la ea.
- Hei, cine ești?
- …
S-a întors și s-a dus lângă el. Băiețelul era îmbrăcat cu niște pantaloni scurți subțiri și un tricou foarte subțire și care acum era și foarte ud. Era desculț. Oare îi era prea frig ca să vorbească? Sau poate că era mut. Nu părea a fi un cerșetor însă. L-a luat de mână și au intrat în casă. L-a dus la baie și l-a ajutat să se spele. Îi era foarte frig, începuse să tremure, buzele îi erau vinete de la frig. Mara i-a pregătit o cadă cu apă fierbinte și i-a explicat ce are de făcut. Nu îi era frică de el. și de ce i-ar fi fost? Era cam de aceeași vârstă ca și ea. A urcat la ea în cameră și i-a căutat niște haine curate. Nu putea să îl lase cu aceleași haine. Afară era frig și el nu avea mai nimic de îmbrăcat. A găsit o pereche de pantaloni albaștrii și o bluză maro care îi erau cam mari și pe care nu le purtase niciodată. I le-a lăsat la intrarea în baie. I-a pregătit și ceva de mâncare. Poate că îi era foame. I-a făcut un sandviș cu parizer și brânză topită, așa îi plăcea și ei. Băiețelul a ieșit din baie și s-a așezat în ușa de la bucătărie. Se uita la ea dar nu scotea nici un sunet. I-a făcut semn să vină, să se așeze la masă și să mănânce. A mâncat în liniște uitându-se tot timpul la ea. După ce a terminat, a împins farfuria mai încolo și s-a uitat în jur.
- Cum te cheamă?
- …
- De ce nu vorbești?
- …
Se uita la ea și dădea din umeri. A mai stat un pic, după care s-a ridicat și a plecat.
Mara a urcat la ea în cameră. Și-a adus aminte că lăsase hainele băiețelului în baie. S-a dus înapoi, le-a luat și le-a adus la ea în cameră. Le-a pus la uscat pe caloriferul alb. S-a așezat la birou și a început să scoată frunzele pe care le culesese cu câteva ore înainte din zona interzisă. Se uită pe geam, afară nu mai ploua. Oare cine era băiețelul care tocmai a plecat de la ea din casă? Dacă era vreun hoț care o sa vină la noapte? Dar dacă era un copil sărac care nu avea ce să mănânce? Poate că era un copil din zona interzisă care a urmărit-o până acasă? Oare nici el nu avea voie să meargă in altă parte decât acolo unde locuia? Și dacă era așa, de ce era îmbrăcat așa de subțire?
A scos un album mare, cu coperte maro de piele. L-a deschis. Era colecția ei de frunze. Le lua pe fiecare in parte, le ștergea și le lipea cu grijă în albumul mare cu coperte maro. Dedesubtul fiecărei frunze scria cu un stilou data și locul de unde au fost culese.
Dar dedesubtul celor culese din zona interzisă nu vroia să scrie cu același stilou. Și-a deschis trusa de desen de la școală. A luat un creion albastru și a scris cu el. Îi plăcea mai mult cum arăta așa. Trebuia să existe ceva care sa fie diferit pentru acele frunze pentru că nu erau frunze obișnuite, erau frunze din zona interzisă.
Și totuși imaginea băiețelului îi apărea mereu. Ceva era în neregulă cu el și nu știa ce. Era hotărâtă să meargă să îl caute a doua zi. Știa exact drumul spre zona interzisă, se descurca fără nici o problemă. Era prima dată când nu vroia să le spună despre asta prietenelor ei. Începea să devină și ea la fel ca mama ei? Nu. În mod evident nu, numai că nu vroia să se știe. Va fi micul ei secret.
A adormit in cele din urmă cu gândul la a doua zi.
S-a trezit mai devreme decât toți ceilalți. S-a îmbrăcat cu ce avea la îndemână și a ieșit tiptil – tiptil pe ușă, ca să nu o audă nimeni. Afară era încă destul de întuneric, nu se făcuse dimineață de tot. L-a căutat aproape două ore dar nu l-a găsit.
La fel și a doua zi și a treia și a patra si tot așa timp de o lună, până când și-a dat seama că nu mai avea să-l vadă.
Anii care au urmat au adus noi și noi frunze în album dar și foarte multe schimbări atât în viața ei cât și în cea a prietenelor ei. Fiecare și-a văzut de viața ei. Mara, a plecat la facultate și aproape că a uitat de băiețelul care nu a vrut să vorbească cu ea. Timpul a transformat-o într-o persoană foarte închisă și egoistă. Nu mai știa nimic de prietenele ei din copilărie, nu mai avea pe nimeni cu care să vorbească. Părinții ei au plecat în Canada și au lăsat-o singură. De fapt ei au vrut să o ia și pe ea însă ea nu a vrut să plece.
A continuat însă să strângă frunze și să le lipească în albumul cu coperte maro. Însă nu a mai folosit deloc creionul albastru. Acum îi plăcea să se plimbe prin parc și să studieze foarte atent fiecare persoană pe lângă care trecea. Dacă îi plăcea o anumită persoană lua o frunză din apropierea acelei persoane. De multe se așeza pe o bancă și se uita a nu mia oară în albumul maro. Îi plăcea să atingă fiecare frunză și să o simtă. Le știa pe de rost fiecare colț, fiecare pată, fiecare bucată care se rupea din ele.
Lunile au trecut și luna decembrie și-a făcut apariția destul de în forță. De trei zile ningea, totul era acoperit de zăpadă, ningea cu fulgi mari și albi. Pe stradă nu era prea multă lume. Mara însă se plimba ca în fiecare după amiază prin parc. O durea puțin capul și nu se simțea bine deloc. S-a așezat pe o bancă șubredă și și-a deschis albumul. Aproape că adormise când un bulgăre tare de zăpadă a lovit-o în umăr. S-a uitat în jur și n-a văzut nimic. S-a ridicat de pe bancă și s-a mai uitat o dată în jur. Tot nimic. Și totuși de undeva bulgărele a venit. S-a uitat apoi in sus, în copacul sub care era banca pe care a stat. Acolo sus, cocoțat pe creangă destul de subțire, stătea un băiat care nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Avea părul ciufulit și obrajii foarte roșii, la fel de roșii ca și fularul gros de lână care îi acoperea gâtul. Era desculț. Zâmbea. Zâmbetul lui era insă unul mut.
Mara a rămas fără cuvinte. Nu mai știa ce să zică. Îl căutase atât de mult și iată că în cele din urmă tot el a găsit-o pe ea.
i-a întins mână ca să coboare din copac. La fel ca și prima dată s-a lăsat convins de privirea blândă a Marei.
L-a dus din nou acasă la ea și scenariul din trecut s-a repetat și acum. De data asta însă, băiatul a rămas la ea. Nu se putea exprima prin cuvinte pentru că era mut, însă a luat o coală și un pix și a început să îi povestească totul Marei. După ce a terminat de scris și-a luat pantalonii cu care fusese îmbrăcat și a început să caute prin buzunare. În cele din urmă a scos din buzunarul de la spate, o frunză înghețată pe care pus-o pe masă. A luat din nou coala albă și stiloul și a scris:
„ acesta este cadoul meu pentru tine pentru că m-ai luat la tine acasă și ai avut grijă de mine atunci când eu nu mai aveam nimic … „

Numele lui era Mario și rămăsese orfan exact în ziua în care Mara a intrat în zona interzisă. Trăsnetul îi omorâse familia. El fusese la bunici și când a văzut că ploua foarte tare s-a speriat și a fugit spre casă. Când a ajuns acolo însă totul era în flăcări și nu mai rămăsese nimic. O văzuse pe ea și se luase după ea să vadă unde ajunge. El era mut din naștere dar învățase de la bunicii lui sa scrie și să citească. Acum lucra pe unde apuca pentru că nu avea nici acte nici nimic. O urmărise îndeaproape pe Mara și aștepta momentul potrivit pentru a-i da frunza, știind că le colecționează.
A doua zi s-au despărțit promițându-și să se vadă cât de curând.