În mijlocul infinității de nisip drumul se întinde vibrant. Carvana mărșăluiește. Cămilele pășesc greoi, prin furtuna de nisip stârnită de mașini. Astăzi acestea sunt indispensabile, chiar dacă nu vor oferi niciodată siguranța brută a animalelor. Pașii mei se amestecă în mozaicul nisipului. Simt cum căldura îmi invadează trupul. Nicio mașină nu va putea înlocui acest fior.

în plină vară –
prin nisip caravana
mărșăluiește

Nu mai știu unde sunt. Singurul reper este soarele, care însă strălucește întotdeauna la fel. Lumina pătrunde peste tot, orbindu-ne. Deșertului nu îi pasă de roțile care se afundă în el, nisipul se agită implacabil. Oamenii se pierd parcă într-un imens organism...

soarele vibrant –
în oglinda mașinilor
ipostaze reci

Nu știu cât va mai dura această călătorie. Asfințitul se apropie pe măsură ce soarele devine un disc roșu. Știu că mă așteaptă multe zile de marș forțat... Þelul este mai important decât drumul, sau cel puțin așa ar trebui să fie... Și totuși, dulcea amorțeală care îmi cuprinde picioarele nu se poate compara cu nimic...