Tot coșmarul care va urma s-a consumat în dimineața aceea luminoasă în care nu putea să-și dea seama dacă păsările călătoare pleacă sau vin, dacă plouă sau dacă vede apa evaporându-se, reintrând în legendarul circuit al naturii. În acea dimineață s-a trezit fără mâini și fără picioare, adică cineva i le tăiase și a început să urle și să alerge speriat prin casă. Alerga levitând pe o pernă de lichid picurându-i din rănile necicatrizate. Oricâte întrebări și-ar fi pus despre ce i se întâmplase, nu ar fi găsit vreun răspuns; nici măcar nu-și mai amintea ce pastile se aflau în pumnul pe care-l înghițise cu o sticlă de apă. Se simțea atât de jenat de neputința în legătură cu amintirile sale, încât hotărî să-o ascundă chiar și față de propria lui conștiință.
Privea peretele acolo unde credea că era o oglindă cât el de înaltă, și tot ce vedea era un tablou hidos, probabil așezat invers – artă modernă. Deși nu înțelegea nimic din impresionism, cubism, Dali, Picasso și așa mai departe, simțea în interiorul ramei de lemn furniruit, o pânză fascinantă cu nuanțe calde și un semn albastru și catifelat de întrebare: expresia propriei lui nedumeriri. În acele clipe de încordare își simți fața un bulgăre de minereu în cuptoarele încinse pentru topit aurul murdar al egiptenilor, și deși se simțea curat, chipu-i era pătat de zeama transparentă a iluziei fragile în care căzuse. Întotdeauna se îmbărbătase cu fraza lui celebră, considerată sutra perfectă: “Când ai credință, totul devine posibil.” Știa că atunci când nu o înțelegi, ți se pare optimistă, utopică, dar el admitea faptul că autosugestia are o putere uimitoare mai ales în cazurile extreme. Luând totul ca un exercițiu de voință, reușise să se auto-convingă de drumul bun, de perfecțiunea căii alese.
Privea inexpresiva pată de culoare și avea impresia că în interiorul ei se mișcă ceva. Simțea chiar că în ea se află cărăbuși asemănători cu ganglionii limfatici, cu scuturile lor chitinoase, lucioase, mișcându-se în ritmurile astrale ale fricii sale, valul ce mătura treptat toată pictura creând în interiorul lui senzația de teama ascunsă, văzând inexplicabilului ce se naște treptat în fața ochilor lui. Privită dintr-un anumit unghi, vopseaua închegată de culoarea ruginie a lemnului de stejar lăcuit, căpăta conturul unui castel medieval, cu turnuri de apărare acoperite cu țiglă roșie, cu creneluri pentru arcași sau tunuri, cu apeducte pline de licheni. În noroiul sclipitor al drumului vedea un tânăr chel în vârful capului, îmbrăcat cu un sac maroniu, încins cu o frânghie la mijloc, exact ca un călugăr franciscan, cu un zâmbet ce ar fi putut sensibiliza chiar și călăul închisorii al cărei zid cu ferestre zăbrelite se vedea în spatele lui. Freamătul realității îi dădu senzația ori că privea printr-un geam afară, ori că fiecare fir de iarbă, fiecare fir de păr, fiecare fir de ață din materialul steagului vesel ce plutea în vânt, toate erau pictate de mâna celui mai bun miniaturist al Renașterii. Penelul acestuia avea puterea de a reda leucocitele în luptă cu bacteriile rănii unui ocnaș. Credea că dacă își încordează privirea îndeajuns, poate înțelege metabolismul ciudat al bătrânilor, sau mecanismul multiplicării virușilor din interiorul unor celule-gazdă. Tot ce vedea era o imagine alterată, o lume de bacterii: toate obiectele se conturau datorită impurităților de care erau înconjurate. Cu cât privea mai atent, vedea cum mâinile ieșite printre gratii dispăreau, conturul lor fiind sugerat doar de paraziții de pe ele; soldații nu mai puteau fi recunoscuți decât după rănile infectate de pe tot corpul, privind cicatricele oribile sau petele de noroi de pe îmbrăcăminte; florăreasa avea o râmă moartă în sabotul plin de spori și semințe încolțite; contesa, înfășurată într-un parfum ca o zeamă verde-fosforescentă, stătea sub copertina unei trăsuri elegante, condusă de un vizitiu bătrân, cu bătături, lovind în cei doi cai slabi, murdari, transpirați.
Această ultimă dezvăluire a tabloului încadrat de o ramă veche și spartă îi distrugea și ultima ieșire din acest iad: țipătul, articulat în corzile-i vocale, care, reflectate în geamul unei ferestre, arătau ca un ghem de celule cu miros îngrozitor de infecție: vibrau într-un strigăt de mucegai și umezeală, dar urechile lui nu percepeau sunetul. Culoarea vineție a liniștii îl făcu să simtă durerea și mâncărimea din palma dreaptă, pe care n-o mai avea. Toată confuzia aceasta îl făcea să creadă că rama nu mărginește o pânză distrusă de timp, ci cuprinde chiar viitorul lui, involuția lui pe plan spiritual. Orice greșeală dintr-o viață prezentă sau trecută se va răsplăti cu încarnarea într-o lume involuată din punct de vedere spiritual. Într-o străfulgerare a conștiinței, se simți răspunzător pentru toate războaiele lumii, pentru toți oamenii care-au murit din vina altor oameni, care la rândul lor au dispărut din pricina altora, dar și ei vor pleca odată, pentru că moartea naturală nu există, așa cum nu va exista zi în care să nu se simtă răspunzător pentru lucruri pe care nu le făcuse, pe care nu le mai simțise vreodată, cum ar fi sentimentul de vinovăție absolută. ȘI ATUNCI ÎI ÎNCOLÞI O MÂNÃ.
Se duse la birou, căută o foaie curată de hârtie, și în momentul în care o puse pe fața de masă care-l acoperea în întregime, realiză cu uimirea pe care o ai în fața unui miracol dumnezeiesc că hârtia se topise, transformându-se într-o amestec de culoarea mierii de salcâm – pasta aceea de celuloză deveni ca printr-o minune a absolutului, ce străpunge în interiorul nostru prin pupilele mult dilatate din pricina întunericului, un caiet învelit în piele. Ca dintr-un gest reflex, pe care însă nu-și amintea să-l mai fi făcut vreodată, scrise cu pixul (înflorit în mâna crescută direct din gât) pe coperta stacojie două numere alese la întâmplare: 19 și 26. Deschise caietul și își dădu seama că era nescris, numai prima pagină fusese însemnată cu acele două numere, de parcă fuseseră copiată la indigo. Nici nu bănuia vreo explicație, de ce le alesese pe acestea, deși credea că aceea fusese ora la care venise acasă, și îi rămăsese întipărită în minte, de parcă fusese durată-n marmură de-un sculptor celebru (mai târziu se uită din reflex la ceasul de mână, și văzu că era ora nouăsprezece, douăzeci și șase de minute, treizeci și șapte de secunde, cincizeci și patru de sutimi, iar ecranul, ca de cronometru, părea înghețat pe această oră). “Scrie, Bogdane. Scrie ceva!” se auzi o voce înspăimântătoare, apăsată și calmă, care-l făcu, cât timp a perceput sunetul, deoarece venea din toate părțile, să creadă ca e într-o gură, așezat pe limba unui animal necunoscut.
Ascultarea lui tacită îl făcea să se sperie de ceea ce i se întâmplase, și pentru prima dată în viață începu să-și roadă unghiile din pricina tensiunii. Scaunul devenea din ce în ce mai confortabil, pixul negru, în care-și vedea fața reflectată, se lungea în mâinile lui, apropiindu-se din ce în ce mai mult de caiet, obiectele din jurul lui se întunecau și tot ce mai putea vedea era foaia aceea curată lumina pornindu-i dintre sprâncene ca un puternic reflector. O străfulgerare ca un gând pe care nu l-ai luat în seamă și s-a pierdut pentru totdeauna în inconștient, îl făcu să se vadă pe o placă de surf ca o masă de călcat, legat cu mâinile la spate, în mijlocul unei scene slab luminate, în fața unei săli pline de oameni cu ochii închiși, lipiți, lipsă, cu un bărbat în robă de judecător, cu barbă neîngrijită. După privire, după părul șaten, ondulat și împletit în două codițe la tâmple, după atitudinea pe care o luase când îl văzu ridicându-și capul, după gestul de salut făcut cu mâna dreaptă „de la inimă la cer”, își dădu seama că acesta era evreu. Imaginea sălii întunecate se suprapunea pe cea a hârtiei, iar omul din fața lui semăna cu oglindirea lui pe negrul lucios al pixului. Își mișca mâna spre foaia gălbui-verzuie când spuse cu voce tare, vorbind parcă cu cel ce-l îndemnase să scrie, deși nu știa în ce parte să se uite sau cât de tare să vorbească pentru ca ciocanul și nicovala bătrânului să perceapă sunetele: „Oare pe mine mă cheamă Bogdan? Poate că “vocea” se înșeală; numele meu este Mircea, sau Ion, sau Andreea, sau... există o infinitate de nume... și după ce le termini, poți începe combinații de numere: un număr prim ca nume și unul impar dacă ești fată, sau par pentru băieți. Numele meu este Nouăsprezece Douăzecișișase, iar Treizecișișapte, Cincizecișipatru sunt numele părinților mei, sau ale copiilor mei. Nouăsprezece, numele de familie reprezintă numărul maxim al membrilor (când trebuia să se nască un copil, cel mai învârstă membru al familiei moare); numele conține în el vârsta la care voi găsi iluminarea, apoi voi trăi până se va naște un copil în familia mea.” Și atunci bila pixului atinse ușor hârtia, lăsând un punct obscur, strălucitor, prin care vedea dincolo de universul viitor al morților, printre cele două falii ale apocalipsului ce va să vie, alături de cei care nu mai respiră, tocmai acolo unde materia trăiește în armonie cu antimateria din centrul ei.
Hărmălaia din interiorul temniței pictate în relief – mâinile străpungeau afară, murdare, slabe, întinse spre el, cu degetele mișcându-se continuu în căutarea unei picături de apă sau a unei bucăți de mâncare – devenise atât de puternică încât îi distrăgea atenția și nu reușea să scrie, deși nici nu știa ce. Poate că nu trebuia decât să găsească o scuză convingătoare sau o formulă de adresare potrivită față de vocea misterioasă căreia nu i se putea împotrivi. Probabil că trebuia să scrie o poveste, dar știa că zgomotele acelea sinistre nu-l puteau inspira în vreun fel sau altul. Viitorul lui și, evident, al întregii umanități, stătea în puținele cuvinte pe care le va caligrafia, dacă mai putea așa ceva când știa importanța lor. Poate că trebuia să descrie exact ceea ce vedea în tablou, sau că trebuie să facă un exercițiu de dictu-automat: avea de gând să scrie o pagină cu primele idei care-i veneau în minte. Părându-i-se cea mai bună variantă dintre toate, își căută o poziție confortabilă pe scaunul cu spetează de lemn lăcuit și se aplecă pe masa pe care-l aștepta caietul deschis. Acum prima pagină era umplută cu un scris îngrijit, fără pic de erori: erau scrise toate gândurile lui din ultimele douăzeci de secunde, de când pusese acel punct și până-și dăduse seama că tot ce vroia el să scrie, se nota singur pe pagina respectivă. Citi repede totul, se mai uită o dată peste toată foaia și realiză că erau chiar gândurile pe care le avusese; cele inconștiente erau scrise cu altă culoare, puțin transparentă, apropiată de cea a ceaiului negru. În fața puterilor de basm ale caietului se simțea absolut neputincios. Adânc în conștientul lui se pornise un uragan de gânduri ce se loveau unul de celălalt, creând zgomotul și tensiunea aceea interioară capabilă să înnebunească un om; fiecare gând avea legat de el mai multe soluții, alternative care la rândul lor aveau fiecare câte o listă cu riscurile și cu daunele care apăreau, cu alte soluții posibile și toate se legau într-un nod imens pe care nici măcar nu-l putea cuprinde cu privirea. Vedea viața ca un tunel care atunci când trebuiai să iei o decizie se despărțea în alte galerii, care la rândul lor nășteau multe altele: totul arăta ca o imensă peșteră de drumuri paralele, care la un moment dat se uneau în două puncte mari cât universul observabil: unul reprezenta moartea, celălalt starea de iluminare. Brusc începu să-și rotească privirile pe pereții tapetați cu îndoieli, să vadă interiorul ciudat al încăperii în care n-a mai fost niciodată. Văzu o ușă decupată cu geam mat prin care străpungea o lumină difuză, ca prin apa rece a unui lac subteran; aceasta începu să se miște pe perete, până ajunse pe cel opus ferestrelor, iar patul în care se trezise îi luă locul. Tabloul devenit iarăși inexpresiv, se mută pe un perete lateral, odată cu o măsuță joasă pe care stătea așezată o masă de șah – albul era într-o poziție dificilă. Restul mobilierului: biblioteca, șifonierul, scaunele și alte obiecte pe care nu le descoperise, se mișcară cu o viteză uimitoare încât nu le observă inversarea pozițiilor; nu reușise să se familiarizeze cu camera neprimitoare în care se deșteptase buimac, fără să știe, sau măcar să bănuiască unde se află, deși aranjarea mobilierului semăna cu cea a încăperii lui, dar culoarea și forma acesteia era total diferită, iar după rotirea acesteia nu mai recunoștea nimic.
Primul gând fusese acela de a fugi pe ușă – chiar se întoarse spre ea – dar curiozitatea-l opri: ce mai avea să-i dezvăluie pânza magică, acum de culoare alb-lăptoasă? Bogdan se simți ca într-un cinematograf atunci când, continuându-și levitația spre pat, și auzind zgomotul specific al motorului din proiector se așeză pe arcurile moi pe care plutea ca o particulă de praf în lumina pâlpâitoare ce venea din spate. Filmul, făcut probabil de un amator, părea mai mult un desen animat vechi din pricina culorilor ireale, spălăcite ale imaginilor.
O femeie cu șorț și batic înflorat așeză pe foc, pe un aragaz murdar, o oală cu emailul crăpat în pete ruginii; (imaginea se muta perpendicular pe aceasta) apa începea să fiarbă, evaporându-se în aburi ce încețoșau imaginea, aceasta colorându-se în negru. Brusc, un perete șerpuitor separă luciul de lichid clocotit și în interiorul unei bucle apa deveni întunecată ca o pată de petrol, cu o singură bulă albă într-o buclă, ca o egretă moartă pe aceasta; simetricul față de centru al acesteia era o pată ruginie, ce treptat se coloră în același negru închis. Această imagine nu mai semăna nici pe departe cu cea a vasului inițial, și încet peste ea se suprapunea aceea a semnului dualității opozite: Yin și Yang. Pelicula arăta din ce în ce mai deteriorată, iar sunetul – o melodie alertă pe ritmuri de clopote și tobe – dispăru complet; în toată camera nu se mai simțea decât respirația anormală a tânărului, amplificată de liniște și beznă. La mijlocul firului ce despărțea cele două emisfere se puteau observa două îngroșări ce crescură în două bile , devenite mai apoi ovale, lipite una de cealaltă formând un de-asemenea bicolor. După o bubuitură de tobe, care ar fi putut anunța finalistul mult așteptat al unui concurs internațional, acestea se separară, una de cealaltă rămânând lipite încă de firul divizat și el în două părți egale. Interiorul bicolor al discului se comporta ca un lichid, trecând dintr-o parte în cealaltă prin mica strungă de speranță, amestecându-se și nuanțând totul în cenușiul deschis, lucitor ca o pată de benzină sub razele luminii. Fundalul nu avea nici o culoare, deși în anumite clipe de încordare arăta ca un cer înstelat din pricina puricilor, un cer cu stele căzătoare din pricina zgârieturilor. Cele două jumătăți de infinit, spânzurate de firele lor ca adevărate cabluri de siguranță, se zbăteau ca un pește prins în undiță. Încetul cu încetul pe retina lui Bogdan, lucrurile deveneau clare: privea cum vișinele cu codițe se transformau în celule flagelate; pata albă se lăsă fecundată de sămânța neagră, iar bulina neagră se uni cu ovalul alb, agățat ca și celălalt de cerc prin ața indestructibilă, ce treptat deveni tub, apoi cordon ombilical. În zeama gri în care pluteau cele două celule apăreau, multiplicându-se cu o viteză mai mare decât a informației de la pata galbenă spre creier, mici sfere strălucitoare, alcătuite parcă din metale lichide, ca niște minuscule bobițe de mercur care întrau, absorbindu-se prin membrana celulelor în care se formau doi copii, doi gemeni, doi profeți, doi veșnici, nedespărțiți, nevăzuți, nelămuriți, neliniștiți nebuni. Când deveniră destul de mari pentru a se putea naște cei doi se așezară în poziția peștilor din zodiac, iar lichidul care mai devreme ocupa locul din jurul lor se absorbise aproape tot prin membrana permeabilă. Acum ocupau tot interiorul cercului, iar cuvintele lor se mișcau ca prin eter de la gurile lor mute spre urechile lor surde. Spectacolul fantastic al creșterii organismului, formându-se, prin multiplicarea aceleiași celule, ficați, plămâni, rinichi, emisfere cerebrale, ochi, testicule și ovare, inimi, mâini și picioare. Era cel mai lung film mental pe peliculă. Cei doi sparseră în același timp membrana mațului în care crescuseră, ultima barieră în fața îmbrățișării și a sărutului cerebral. Imaginea se apropie de buzele lor împreunate în chip de cub perfect, iar când se depărtă, decorul era schimbat, cei doi erau îmbrăcați în haine de miri, și stăteau în cadrul unei intrări pe-o poartă a unui zid de cărămidă roșie acoperit de iederă înflorită. Prin praful de pe cărare, se reflecta lumina unui asfințit roșiatic. Mirele Alb stătea alături de Femeia în Negru, ținându-se de mână, ținând un discurs nuntașilor, ținând să nu fie uitați după terminarea filmului.