A fost odată un pește. El trăia pe un râu rapid, de munte. În fiecare zi, el cobora în lacul în care se vărsa râul pentru a pescui. Acolo apa fiind mai liniștită peștii erau mai leneși și cum el era un pește răpitor, reușea să-i prindă mai repede. Și așa, în fiece zi, bazându-se pe viteza pe care a dobândit-o crescând pe râu rapid, prindea peștii lenți din lac si aducea de mâncare soției sale si celor doi copii.
De la o vrem însă el petrecea din ce în ce mai mult timp pe lac și nu aducea atâta pește acasă pe cât timp stătea. Lacul avea apa mai caldă decât cea de pe râu și peștele nostru începuse să se obișnuiască cu ea, iar ce prindea mai mult mânca el decât să ducă acasă. Și cum mânca el din ce în ce mai mult, a început să se îngrașe și i-a fost din ce în ce mai greu să urce pe râu și să ajungă acasă, așa că erau zile în care nici nu mai ajungea la soție și copii cu mâncare, preferând să doarmă la caldurică în lac. Într-o zi după un festin bogat de pește, când a încercat să plece spre casă și-a dat seama că nu mai poate urca pe rău. Nu mai reușea deloc să înoate împotriva curentului. Era prea gras. Amărăciunea ce i-o provoca gândul că n-o să-și mai vadă soția și copii a fost repede înlăturată de perspectiva că va sta numai la apă caldă și că nu va mai trebui să mearga contrar apei, reci a râului, spre casă. El sa gândit la faptul că viteza lui, de pește de râu, o să-l ajute să prindă foarte ușor peștele lent din lac, și nu va avea probleme cu pescarii, deoarece va reușii să scape de plasele lor si de moemli. Ce nu luase el în calcul este faptul că o dată cu adaptarea lui la noul mediu nu mai era diferență între el și acei pești lenți și grași.
Zilele au trecut, iar el s-a îngrășat din ce în ce mai mult și se mișca lent, nici măcar nu mai prindea prea mulți pești. Dimineața asta nu era cu nimic deosebită de restul. A ieșit să mănânce, fără mare succes, și se plimba pe lac în căutare unui leneș mai mare ca el. La un moment dat vede un pește micuț și strălucitor care înota destul de încet încât să-l poată prinde. Se repede asupra lui și-l bagă-n gură. Odată ce a închis gura simte cum un ac îi străpunge pereții laterali și începe să-l tragă. Peștele încearcă să se zbată pentru a scăpa de ac, dar fiind prea gras îi era greu și să se mai opună. Ajunge aproape de o bracă în care era pescarul ce-l prinsese. Acesta bagă minciocul în apă și ridică peștele în barcă. Ultimul gând al peștelui s-a îndreptat spre familia lui, abandonată pe râu, dar era prea târziu. Și-a dat duhul în barca pescarului.