- Buun, și care zebră, mă rog, ți-ar plăcea s-o trec pe roșu ca să te... așa, cu totul?
- Ca să mă dezbraci cu totul? Te-anunț eu la vremea potrivită.

Zebra cu pricina se dovedise mai curînd o capcană decît o trecere de pietoni. Mă și întrebam în ce măsură tipa dintr-a zecea își dorise să mi-o aștearnă la picioare cu bună știință ca pe-o capcană? Þinuse cont și de anumite pericole în plus în afară de cele aduse de vîjîitul mașinilor? Vorba e că pariul devenise demențial. Mă băga pe zebra ce traversa Bulevardul între CC și Parlament (astăzi s-au inversat: Parlamentul a trecut în fostul CC, iar conducerea comunistă - în clădirea Parlamentului de atunci). Bine, dar acolo, după cum știa tot orașul, se adunau de cîteva zile la miting cei cu “limb-alfabet!” Păi, cine nu riscă, mi-a surîs ea cu zîmbetul lui Andrei Gheorghe, nu bea șampanie! Așadar, era la curent. Alesese locul cu bună știință. Pentru ea conta și spectacolul trecerii zebrei nu doar trecerea în sine. Am mers din nou ca tras de ață. Iar odată ajunși la locul faptei, mi-a arătat pe ascuns de unde să pornesc și cum anume să procedez ca pariul să fie considerat valabil sută la sută. Iar dînsa a trecut pe partea opusă ca să-mi urmărească isprava de lîngă semafor, fără să se simtă sinchisită de mașina miliției parcată alături. Totodată nu-i păsa nici de faptul că la spatele ei fumau înghesuiți unul în altul cîteva grupuri de soldați sovietici ce-și rezemaseră scuturile de treptele Parlamentului, bălăbănindu-și bastoanele la șold. Soldații fumau și, tot privind-o, se transformau din copoi aduși să zvînte în bătaie demonstranții în niște flăcăi adunați parcă în fața Clubului din sat, gata să fluiere sau să exclame ceva de genul vai, mamă, ce picioare are gagica de lîngă semafor, da ce țîțe, da ce fund, în timp ce dincolo de bulevard printre brazii din fața CC-ului se adunaseră o mulțime de cetățeni în jurul statuii lui Max și Enghels începînd să o clatine și să ceară una și bună: - Unire moldoveni! Unire moldoveni!

Pe fundalul scandărilor se auzi deodată scrîșnet de frînă în goana mașinelor de pe bulevard. Un automobil se răsuci de-a latul, altul veni și-l izbi din plin, farurile făcîndu-i-se țăndări, în timp ce un elev cu ghiozdanul în spate sărea printre automobile, lunecînd pe capotul unui Moskvici fără să se ducă însă sub roți și reușind să ajungă pe trotuarul opus exact cînd se aprinsese și culoarea verde pentru pietoni. Și cîtă bucurie pe chipul elevului! Avea alura Micului Prinț pregătit să ia în palmă steaua desenată de aviatorul care îl desenase și pe el. Se apropiase de fata în bluză albă și blugi de lîngă semafor, moment în care din mașina miliției au și țîșnit doi, l-au tras dintr-o smuncitură pe bancheta din spate, mașina luînd-o tot atunci din loc cu girofarul aprins. Incidentul a făcut ca “Unire moldoveni” să scadă din intensitate, soldații devenind din nou călăi, strivindu-și cu încrîncenare chiștoacele sub bocanci și grăbindu-se să-și pună scuturile dinainte, trăgîndu-și pe cap căștile cu sticlă protectoare, căci nu mai era de glumit, mai ales că printre demonstranți se răspîndise deja zvonul că cineva fusese arestat. - Huuu! Huuu! Ru-și-ne! Ru-și-me! Unire moldoveni! Circulația fusese imediat blocată. Unul din liderii demonstranților discuta extrem de îngrijorat cu fata în bluză albă care fusese acolo de față cînd mankurții de milițieni îl băgaseră în mașină pe cel dispărut. Întrebată dacă îl cunoaște, ea a răspuns evaziv că parcă l-a mai văzut undeva, s-ar putea să fie chiar un elev de la școala unde învață și ea. Ceea ce știe cu siguranță e că tînărul acela – “tînărul” și nu “elevul”! - avea în piept o insignă cu chipul lui Mihail Gorbaciov. - Îi de-al nostru, frrrrrrațîlor! a strigat liderul. Patrrrrriot de-al nostru! Unire! - Unire! Unire, nahui! Unire moldoveni!

Iar a doua zi, cînd aveam s-o întîlnesc și să-i cer să se țină de cuvînt în privința pariului (și nu că să-mi arate sînii, arătatul fiind deja o etapă depășită, ci să-mi permită să i-i ating), ea a desfăcut un ziar și a insistat să citesc ce mai scria presa în legătură cu „tentativa unor elemente naționaliste și extremiste de a destabiliza situația social-politică din Chișinău”. Ministerul Afacerilor Interne dezmințea cu hotărîre zvonurile precum că ar fi fost arestat cineva din rîndul demonstranților. Ce-i drept, miliția ”transportase” un elev la spitalul de urgență în urma unor complicații pe care acesta le-ar fi putut avea după ce traversase trecerea de pietoni la culoarea roșie a semaforului în imediata apropiere a locului desfășurării mitingului. Și-i adevărat că ma-u dus la Urgență. Dar numai după ce m-au ținut două ore la comisariat, dîndu-și seama că mai mult aveau ei nevoie de dovezi, decît aveam eu; dovezi confirmate de medici precum că pe trupul meu nu existau semne de vătămare corporală, atît în urma trecerii printre mașini, cît și „în rezultatul trecerii pe la Comisariat”. Însă adevăratul necaz consta în faptul că nu m-au lăsat să plec pînă n-a venit tata la Comisariat. A fost nevoit să stea și el o jumătate de oră cu capul plecat, frămîntîndu-și pălăria între buricele degetelor și ascultînd o lecție despre cum trebuie să-și educe părinții copii în ziua de azi, cînd, datorită îmbunătățirii nivelului de trai al populației, traficul rutier devine tot mai aglomerat. În definitiv, crezînd că mă protejează de un mare pericol, tata a făcut haț! și mi l-a smuls pe Gorby din piept, argumentînd că pînă mai vine cel cu “semn în frunte” de la Moscova să le bage perestroika în cap milițienilor noștri, aceștia ne îneacă pe toți în Bîc și-au să declare în presă că ne-am aruncat de bună voie, luîndu-ne după capul broaștelor.

Gazeta pe care o adusese Floreasca-B să-mi arate cum se descurcă oficialitățile cu acuzele că ar fi recurs la arestări și persecuții, ca pe vremea lui Beria, fraților! fără să-i cruțe nici pe copii - Jos Mafia! Jos cenzura! Unire moldoveni! - gazeta aceea se dovedise de-un real folos și în altă privință. Dar asta numai după ce eu și Floreasca-B am urcat și ultimele trepte ale unei clădiri cu șaisprezece etaje din dealul Schinoasei. Ne-am oprit pe palierul de sub acoperiș, un palier slab luminat și cam prăfuit, cum le și stă bine tuturor palierelor de printre nori. Ea arăta puțin agitată, nu-și găsea loc, căutînd să se acomodeze la obscuritatea spațiului acela zguduit din cînd în cînd de huruitul liftului. S-a liniștit după ce i-am și apăsat dintr-o dată gura, mai întîi cu un deget, cum văzusem într-un film, apoi cu gura mea mult mai bîlbîită decît în timpul bîlbîitului verbal. Cineva din noi tremura tare de tot. Speram că nu eu. Iar felul cum a așternut o clipă mai tîrziu gazeta pe palier aducea a început de ritual, palma trecîndu-i vălurînd peste titlurile țipătoare ce acuzau extremismul Aceleași palme m-au redus la tăcere prin faptul că NU m-au împiedicat să merg pînă la capăt, adică pînă la tălpi, în febra dezbrăcatului de la jumătate în jos, ea lăsîndu-se cu fundul gol pe ziar, eu avînd grijă ca paginile să nu foșnească prea tare și mai ales să nu părăsim spațiul acela format A2, ziarul fiind desfăcut la paginile din mijloc, unde bîțîitul pe loc, fără de care (descopeream tot atunci) nu obții nimic, făcea să-i rămînă imprimate pe buci șiruri văluroase de cuvinte din textul unei Hotărîri a CC al PC al RSSM „despre combaterea antisovietismului și naționalismului”... din 2 iunie 1988.