Un oraș nou. Pustiu. În jurul meu străzile pavate cu dale nu aveau nume. Nici eu nu aveam nume în orașul în care peste copaci se împrăștiase o pânză de paianjen groasă. M-am cutremurat, dar apoi m-am liniștit. Păianjeni nu erau. Nu era nimeni. Nici măcar vântul nu mai bântuia pe acolo. Mi-am luat inima în dinți și am început să pășesc în lumea aceea înghețată de timp. Peste tot case goale. Goale până și de amintiri. Părea totuși că odată, demult între pereții lor se auzeau glasuri dar, poate doar părea. În liniștea aceea sfâșietoare aș fi vrut să existe măcar o fantomă. Nu erau nici măcar fantome. De ce ar fi, dacă și oamenii din ele le-au părăsit? Varul părea smuls de gheare bătrâne - probabil vântul despuiase casele și porțile de culoare. Nimic nu strălucea. Sub pașii mei scârția timpul - îi încărunțiseră secundele, iar orele i se întindeau lung ca o închipuire. Mi se părea că deja și timpul delira. Bătrânețea poate. Sper doar să nu uite. M-ar durea să trăiesc un timp amnezic. Unde aș fi eu atunci? Banda s-ar voala și aș rămâne o notă goală pe portativ. Pășesc înainte. Unele dale lipsesc. Încep să sar șotron printre niciunde și izbucnesc în râs. Mi-am amintit de creta albă și copilăria știrbă unde zâmbeam larg fără să îmi pese. În capătul străzii ploua cu flori uscate. Am alergat acolo. Era un copac de liliac alb și l-am strâns în brațe. Mi-era dor de primăvară. Sub brațele mele am simțit cum copacul respira. Nu avea pânză de paianjen. Atunci am știut că orașul era ucis de uitare. Uitarea se uitase până și pe ea când au murit păianjenii. Am început să plâng. Vroiam uitarea înapoi ca să pot naște visarea. Liliacul mi-a lăasat în păr o floare. NU! Uitarea nu murise. Murise doar visul. M-am tolănit la rădăcinile copacului și am închis ochii. Vântul a început să adie din nou. Copii alergau pe străzi râzând. Câinii lătrau la trecători, iar florile de liliac aveau din nou mireasmă. Un bătrân s-a aplecat către mine și zâmbind mi-a spus: "- Este seară draga mea...! Liliacul te-a nins destul, iar eu te aștept de secole să îmi sprijini sufletul ". L-am privit cu ochii mari și am recunoscut iubirea chiar și așa deghizată în bătrânețe. Am zâmbit și i-am luat obrajii între mâini. Erau calzi, iar răsuflarea ardea de emoție. Ochii îi străluceau a căprui, iar sufletul ne născuse nori de fluturi. Am știut că eram acasă. Oare unde am fost atâta timp?