Haotism


CunOscut-am demUlt,odată a adEvarului fiiNță cuRată. DaR TiMpul negru,rEce,calM l-a trAnformAt în umBră pierdUtă pe-un țărm neCunoscUT. Ce a urMat a fost triStețe. Si atuNci m-aM întrebAt de CE am uiTat a lumii față? RăspunSul a încerCat să mă GăseasCă dar eu fiiNd pierduT în luMe,m-am trezit rătăcinD printre uMbre AmOrfe,întruchipând tot feluL de adevăruRi si răsPunsuL mi-a pierdut urMa.
Apoi,duPă lungi pliMbari prin neantul curioZității am cuNoscut timPul. Stătea cOCoțat pe-un vârf de stânCă si arUnca cu SecundE si minuTe în oameni,hlizindu-se irOnic la nePutința lOr de ai suPorta povara. M-am duS la el si l-am întRebat:
- Tu ciNe ești străinE timp? Ce cauți tu în lUmea mea? Tu nu șTii c-al meu este eternUl vis? De ce nu pLeci? Te du gRabit,torturează alte lumi si ocolește,rogu-te,pământul căci este al mEu si eu sunt eu si dEci exist. Hai du-Te.
Și tiMpul plecă cocOșat,râzând de curiosul de mine și cand ajunse deStul de departe s-a întors si a stRigat râzând:”Las că te priNd eu! Las că te priNd eu!” și se pierDu în urleTe de întunEric.
AtunCi rămând singur m-am cocoțat si eu pe vârful de stâncă,de unde aruncA timpul cu secunde si minute în oameni și
și m-am uitat La mine întrEbându-mă “de ce noi sUntem? De ce nu el? atuNci voi sunteți plânSu-mi duLce fiindcă el nu e si prin urmare noi suNtem voi,dar eu nu este,asaDar nici voi nu sunteți? Dar luMea, atunci lumea ce este? poate izvor al nedreptății,structură iefTină de noi,dar noi suntem ea,și prin urmare ea există. Dar dacă eu nu sunt la fEl,atunci lumea nu este eu. Atunci eu sunt cine? Și de ce? Și dacă totuși ei sunt eu? De ce acum? De ce atunci ?”
O nOțiune vagă,o definițiE fiRavă a lumii eu înCerc să daU…………………………..