Trei cărți - atătea avea în mână Marele Alb.

Partida începuse oarecum trist după douuuăzzzeci de ani în care Marele Alb strigase doar "ultima!" la fiecare tură pe aceeași carte: M a r e l e A l b . Dama de coeur ședea demult ruptă sub un pahar de whisky fără alcool și fără viață (de dragul metaforei).

Într-un moment de beatitudine, după douuuăzzzeci, da, douuuăzzzeci de ani, Marele Alb ridică mâna tremurând
și mai trase o carte. Era o damă de frunzăverde - o jucă foarte repede (uneori îi mai aude foșnetul rochiei din dimineața de după). Apoi mai trase una la fel. Și tot așa până se opri un moment, se uită în jur și se hotărâ: în seara aceea jocul avea sa fie axat pe calitate.

O ultimă carte, se gândi Marele Alb trâgănd un ochi către paharul de whisky, și trase.

Dama de pică.

Nu-i plăcea culoarea în mod special, dar fiindcă jocul mergea pe alte culori, o ținu în mână câteva ture. După vreo șase luni Dealerul îi dădu în mână o carte la care trase cu ochiul foarte scurt, doar pentru a-și da seama ca ar putea termina jocul cu ea - și oho! partida încă era in toi. Cu dama de coeur ascunsă sub buca stângă, urmârea jocul agitat și căuta un moment pentru substituire.

Cărțile se dădeau tot mai frenetic, iar Marele Alb pusese deja mâna pe dama de coeur. Simțea că e culoarea câștigătoare, așa că o apropie încet de masă. Cele două cărți erau tot mai aproape. Și mai aproape. Și mai aproape. Un moment de neatenție din partea celorlalți jucători și -

- se deschise ușa. Brusc, fără avertismente. O zvâcnitură scurtă și mirare: scăpase cărțile. Dama de pică nervoasă pe jos, dama de coeur în brațe iar cartea personală - cine știe? (Se spune că o mai caută și azi).

Jocul fusese compromis. După o bătaie zdravănă, Marele Alb s-a lăsat de cărți. Damele au fost lăsate acolo unde le scăpase, pentru amintirea jucătorilor întru regula de aur:

Don't cheat while you're drinking whiskey.