-- Beți oțet, tovarăși – a zis Șuiev

Nimeni nu i-a răspuns.

-- Tovarăși! – a strigat Șuiev – eu vă propun să beți oțet!

Nimeni nu i-a răspuns.

Macaronov s-a ridicat de pe fotoliul său și a zis: -- Eu socotesc binevenită ideea lui Șuiev. Haideți să bem oțet!

Rastopiakin a zis: -- Eu n-o să beau oțet.

În acel moment s-a lăsat liniștea și toată lumea a început să se uite la Șuiev.

Șuiev stătea cu fața nemișcată. Nu era clar la ce se gândea.

Trei minute trecură. Șuchov a tușit ușor. Rivin și-a zgâriat gura. Kaltaiev și-a potrivit cravata. Macaronov și-a mișcat urechile și nasul.

Și Rastopiakin, lipit de spatele fotolului său, se uita ca și indiferent înspre sobă.

Șapte sau opt minute trecură.

Rivin s-a ridicat și a ieșit din cameră pe vârfurile picioarelor.

Kaltaiev l-a urmărit cu ochii.

Când ușa s-a închis în spatele lui Rivin, Șuiev a zis: -- Deci. Rebelul a plecat. La dracu’ cu rebelul!

Toți se uitară unii la alții surprinși, iar Rastopiakin își ridică capul și-și fixă privirea pe Șuiev.

Șuiev zise cu fermitate: -- Cel care se revoltă e un ticălos!

Suchov, cu grijă, pe sub masă, strânse din umeri.

-- Eu sunt pentru a se bea oțet – zise Macaronov încet și privi la Șuiev așteptându-i reacția.

Rastopiakin a sughițat și, de rușine, s-a roșit ca o fecioară.

-- Moarte rebelilor! – strigă Suchov, dezvelindu-și dinții negri.