În sfârșit mănânc. Nu, nu instant, ca de obicei. Am în față mâncare adevărată, frate. Ditamai friptura de miel cu garnitură de ciuperci stă tolănită în farfurie, fragedă și în sânge, aidoma unei fete mari după. Mă holbez la ea cu ochii salivând de emoție. Dau să … mă oprește taică-miu: „Așteaptă, bă, pelicane, să zic rugăciunea”. Aștept, ce să fac. Și lui i-e foame. Îl trădează balele de la gură și fălcile încleștate din obișnuință. Abia mai îngână fragmente de rugăciune. Abia îl mai aud. Am urechile înfundate de la atâta înghițit în sec. Cu greu, un „Amin !” estompat îmi atinge timpanele. Gata! Acum am dezlegare și de la tata. Demarez ! fălcile mi se agită energic cu o frecvență ieșită din comun. Înfulec haleu’ cu o viteză insipid de mare. Bag picioru-n podea. Cuțitul și furculița îmi par turboreactoare. Aud bangul sonic. Neinteresant. Trec mai departe. Schimb viteza și iar accelerez. Mă înfrupt ca dementu’ din materia dulce. Ba nu ! Iute ! Totul e iute. Derulez mișcările cu o frenezie acută. Simt cum se dilată timpul. Îi zăresc pe ceilalți pentru o clipă. Aproape nemișcați, melci față de mine. Turez la maxim, să vad ce se întâmplă. Văd un stol de fotoni cum trece pe lângă mine. Îi sfidez. Știu că foarte curând o să-i prind din urmă. Mă uit la farfurie. Crește. Și friptura la fel. Ba nu ! E o iluzie optică. De fapt se micșorează masa. Se contractă la maxim. Mă ajută să întrec lumina. Accelerez cu toată energia pe care o am. Vidul din stomac absoarbe friptura și toată masa existentă. Beznă totală ! Evrika ! Am reușit ! Ce-am reușit ? Am spart atomul ? Am spart recordul luminii ? L-am spart pe Einstein ? Am distrus lumea ? Nu știu ce-am reușit. Stai ! Ce-i asta ? Am ajuns în altă lume ? Da ! Asta era ! M-am transpus în altă lume ! Altă Românie ! Întreagă ! Alt președinte ! Patriot ! Alt nivel de trai ! Mai ridicat ! Altă viață ! Alți oameni, mai buni, mai conștienți, mai fericiți ; alți câini, mai blânzi, mai puțini ; alte preocupări, mai culte, mai interesante, mai utile ; alt eu, mai puțin nervos, mai altruist, mai … mai-mai să uit de unde-am venit, când deodată mă trezesc adus înapoi la aceeași masă și în aceeași lume plină de … Farfuria era goală. Știu ! Nu mai aveam energie să mențin viteza luminii. „ – Mamă, mai dă-mi o porție, că nu m-am săturat … de privit …”