- Cand plecam ?
Glasul Olgutei trecea pe subt umbrare cu mult soare printre frunze. Sunetele erau grave de fericire, obosite de belsugul lor.
Daca si-ar fi intors fata spre Olguta, i-ar fi raspuns: "Cand vrei".
Dar si-o tinea in palme, grea. "E ca un copil, e un copil", cantau coruri de glasuri in el. "Crut-o...las-o, e un copil", porunceau glasurile in el.
Vorbi, tinandu-si capul plecat:
- Sint un vagabond...
- Stiu.
- Sint... unchiul tau.
Glasul se inasprise.
- Stiu.
- Sint cu douazeci de ani mai mare decat tine...
Cum ar spune vantul: vin dedeparte, am pornit cu ghetarii, am fost amar prin brazi, crincen pe mari, am scuturat floarea livezilor de portocali si am venit cu randunelele. Sint batran.
Olguta zambea. Se rumenea omatul piscurilor pe obrajii ei.
- ...Am iubit o femeie..
Ochii Olgutei se micsorara si, fara sa vrea, scutura pletele care-i cadeau in ochi, descoperindu-si fruntea.
-...Acum douazei de ani, urma Vania, sfaramand cu inima tacerea buzelor.
Olguta regasi un zambet care clipise.
- Viata... viata...
Pieptul larg al lui Vania se umfla. Calca in sfarsit pe pamantul lui.
- ...Viata..
O privi pe Olguta cu ochii care privisera mereu viata in fata, dominind-o cu trupul batut de toata vinturile, de toate nevoiele, de toate greutatile.
Si intalni un zambest, cu duiosie ireverentios.
- Viata... e grea
Atat gasise ca sa bata medalia Infernului al carui miros ars il palpita in nari.
- Stiu.
Un "stiu" de ras topit.