A iesit la fel cum intrase: fara o stare definibila. In urma lui batrinul Dundee ramasese cu gura cascata privindu-ma de parca ar fi cerut o confirmare – “Ai vazut, ce-am vazut?”
Imi pierise graiul si brusc mi s-a facut rau. Nu stiu daca era puterea viziunii calului plin de viermi plutind la citeva picioare deasupra drumului sau mirosul. Cred ca amindoua. Dundee si-a turnat ca in transa un rind si l-a dat peste cap fara sa clipeasca.
Am iesit dupa strain cu o intrebare nedefinita in cap. M-am oprit, dezorientat. La o distanta oarecare se oprise sa discute cu… doamna O’Brien.
Eh, uite, au fost prea multe coincidente in ziua aceea…
Doamna parea incintata de interlocutor. Isi tinea motanul in brate si-l alinta dupa urechi. Ramasese cocheta, trecuta binisor de 40… bine pastrata insa. Imi facea placere s-o privesc si discutam orice intirziind uneori la propriile treburi… lumea incepuse sa comenteze deja… mai ales ca, intre noi, era o diferenta substantiala de virsta. Oricum pe ea n-o deranja. Avea o afacere bunicica; pensiunea nu gemea de clienti dar nici nu ducea lipsa. Onorabil. Dundee mai facea cite o gluma deocheata pe seama ei dar il simpatizam si-i toleram gura spurcata cind vorbea de femei.
Mi-aduc aminte clar ca sasaitul motanului m-a scos din starea aceea de amorteala. Sarise brusc la fata strainului fara nici un avertisment si ii lasase o rana urita pe obraz dupa care disparuse in niste tufe. Doamna O’Brien a tipat surprinsa de reactia animalului si incercase, necontrolat, sa-i stearga obrazul. Am vazut cum s-a pierdut cind strainul a privit-o; incepu-se sa tremure si sa-si ceara scuze bilbiindu-se. Se speriase rau! Si ea nu putea fi intimidata usor. Strainul a scos o batista si si-a tamponat fata linistind-o. Citeva clipe mai tirziu doamna O’Brien s-a oferit sa-l conduca la pensiune. Uitase cu desavirsire de motan.
Am ramas confuz. A fost de vina cu certitudine amalgamul de senzatii in cele citeva minute si pot spune ca mi se muiasera picioarele… Obosisem in acel timp scurt de parca as fi trudit o zi intreaga la cine stie ce munci fizice. Dundee se oprise in spatele meu. L-am privit: era siderat. Nu reusise sa ingaime nici un cuvintel si inca privea catre est spre locul unde dispruse calul-aratare.
Am cautat motanul doamnei O’Brian citeva minute cu gind sa gasesc un pretext totusi pentru a ma duce la pensiune. Nu prea aveam chef sa stirnesc cine stie ce situatie penibila printr-o vizita inopinata. L-am gasit in spatele magaziei lui Dundee. Gifiia si avea un firicel de spuma prelins pe barbie… vomitase. Era intepenit, cu fundul in sus, cu coada pleostita, cu labele din fata intinse si ochii mijiti de durere. L-am ridicat desi a avut un atac anemic zgiriindu-ma usor. Avea abdomenul tare si l-am injurat pe Dundee ca-si arunca porcariile din magazie pe te miri unde; nu m-am gindit nici un moment ca ar fi fost alta cauza decit otrava si nici azi nu-mi vine sa cred ceea ce a urmat cu biata jivina.
I l-am arata lui Dundee: “Probabil ca a dat peste otrava… Da-mi niste lapte!”
N-a vrut sa bea nici o picatura. I-am mirosit gura dar n-am reusit sa identific nici un miros mai aparte. I-am spus lui Dundee sa caute o seringa - eventual la cabinetul lui Murray - dar s-a intors mai curind decit as fi crezut cu una "sanatoasa" mirosind a… whisky. Unde o tinea… Dumnezeu stie! I-am dat motanului lapte cu forta. L-am lasta intr-un colt asteptind sa-si revina. A vomat din nou citeva minute mai tirziu… viermi. Am vrut sa-l mingii ca sa-l linistesc insa nu ma puteam minti… mi se facuse frica. Viziunea calului putrezit imi revenise in minte si acolo sub ochii mei paruse sa se infiripe o noua imagine cu un motan colcaind de viermi stind linistit si lingindu-si labele.