Marginea nopții fără lună, căldura zilei sub tălpile goale, îngropate în nisipul care poatră încă sărutul păgân al soarelui…
Șoapta mării enigmatic de calme, în adâncul căreia se ghicește, fierbând incandescent, iadul furtunilor viitoare…
Îndepărtat și stingher, un glas de greier, mic și timid, speriat de îndrăzneala de a se ridica la marginea nemărginirii…
Cortină de întuneric de catifea veche – cerul. Marea – scenă abia bănuită și schimbătoare, împodobită cu înfloriri de zâmbete albe, enigmatice, ca mantiile tivite cu hermină ale reginelor apuse.
O pace ca la începuturile lumii și o șoaptă plină de mii de înțelesuri, care se insinuează dincolo de pragurile înșelătoare ale auzului, în sufletul ars de dogoarea vieții…
O poveste, uneori veselă, alteori tristă, care triumfă pe creasta unui val cu personalitate, plânge în ultima mângâiere a degetelor mării pe obrazul țărmului sau plutește pe aripa unui albatros adormit în zbor, care se visează zburând deasupra mării.
Lungi ecouri de mult uitate și redeșteptate de sărutul salin al necuprinsului, într-un suflet în care necuprinsul este cuprins de hibernare.
Singurătate paradoxală, populată de glasuri și de umbre, liniște și neliniște, durere calmă și binefăcătoare… Căldură stranie, străfulgerată de fiori înghețați – aripile nopții.
Certitudinea mării nevăzute devine ramură de măr înflorit între zăpezile sufletului paralizat de gheața unei ierni atotstăpânitoare…
E ca și cum corabia rătăcită printre banchize polare a găsit drumul înapoi și a acostat în golful mareelor calde și binecuvântate ale unei iluzii de o clipă…
Și din nou șoapte, șoapte amăgitoare, șoapte odihnitoare, șoapte ademenitoare ca glasurile sirenelor.
…Lasă-mă să împart cu tine această clipă, ca și cum ar fi o cupă plină de apă vie. Lasă-mă să prelungesc, alături, otrava dulce a acestei clipe într-o nemurire de aur ca o lună nouă, într-o singură noapte eternă.
Numai cerul și marea. Pământul – la o depărtare de galaxii întregi. O clipă în afara timpului, cu miros de alge și de sare.