Când pendula ceasului se va mișca imbecilă până în dreptul lui 12 și când supraveghetorul se va duce la culcușul lui medicamentos, atunci, in axa bleaga a timpului voi fi liber. Trebuia să las în urma mea măcar ceva, așa că m-am apucat să scriu hârtia de față, din bun-simț sau ceva asemănător, față de o umanitate inconștientă.
Într-un ospiciu poți intra sănătos și vei ieși nebun, neavând în fața ta decât momente frânte translucide, sau poți intra nebun, așa cum am facut-o eu, și vei părăsi închisoarea cu ziduri grele purtat într-un sicriu ce aduce mai mult a cutie de carton. Însă nu-mi pasă ce are să se mai întâmple apoi cu corpul meu... voi fi liber.
Dumnezeule, am fost un nebun normal totuși! nu un schizofrenic sau un catalepsic gemând toată ziua. Dacă treceam de la gustul șocolatiu al propriilor fecale la depresii adânci și teneberoase precum un mormânt, o catacombă cu leșinați, o făceam cel puțin în propria singurătate.
Nici un nebun nu poate îndura la nesfârșit toate cadavrele docile din jurul său, fiecare cu demența lui, gemete prelinse prin zăbrele, plimbările în grădina dosnică cu iarbă optică obsedantă, nopțile mâncate de plânsete, bătăile ocazionale ce-mi sfărâmau oasele...
Oamenii cred că cineva se poate vindeca într-un asemenea loc... Dumnezeule, și mă fac pe mine imbecil și prost. Corpul nu e decât o cârpă opacă, murdărită, vomitând gândaci cu țeaste imense... am renunțat și la plăcerea onanică până când mi-am făcut răni usturătoare sângerând și de-abia mă mai puteam duce la baie. De ce scriu asta aici? ce contează, sunt nebun. Nu-mi pare rău pentru nimic, decât poate pentru osândiții de aici, pentru obidiții aștia strigoi vorbind cu urlete, n-am lăsat nimic în urmă, vor mai fi decât niște mădulare putrezite în timp ascunse sub o piatră fără nume.
Dacă fatidicul meu destin mi-ar fi prezis locul acesta, fugeam direct în pământ străbătând până și Acheronul înot. Poate această scrisoare va sfârși ruptă-ntr-un veceu, însă voi avea conștiința extirpată de o ușoară undă împăcată.
Craniul meu osos ascuțit îmi frige fața, mucoasa trupului meu a obosit, întreaga membrană vie și cărnoasă ce mă desparte de lume va dispărea, acum, curând, izbăvirea mea neîndurătoare. Tu, cel care citești, dacă mă încumet să cred că scrisoarea mea va zbura peste aceste ziduri, nu condamna un biet nebun cu barba până la genunchi, cu scrisul plâns, cu trupul vânăt și aproape mort, suferind după dragoste uranică fugară, atât cât poți profita de vreun smintit pe-aici.
Precum voi toți, cândva am intrat și eu într-un ovul lipicios, grețos și ponosit pe care-l regret, apoi un embrion scheletic cu stadiul evolutiv mai întârziat. Cândva am ieșit din pântecul mamei însângerat, o Doamne, am plâns, am fost corpul unui prunc, poate iubit, un prunc cândva părăsit și aruncat ca un zar de noroc, am avut vise, am cunoscut băieți tineri și voluptoși ce transpirau deasupra mea, băieți pe care-i iubeam și mă scuipau fără resentimente, candva... singurătatea se înfățișa sub singura ființă organica ce-mi mângâia pielea roasă de molii, atunci m-am trezit aici legat în curele și bătut până la sluțire.
După cum vedeți nu pare deloc scrisul unui nebun îndrăznind chiar să o recitesc "scrisoarea", poate nu sunt deloc nebun, însă sunt pe veci pierdut, nu mai rămâne decât să mă năpustesc asupra mea ca un criminal demonic, să-mi scap sufletul din chinurile fiarelor urlând în capul meu ca niște sălbatice înfiorări.
Acum, scrisoare, mărturie teneberoasă a trupului meu dispărut în neant, încă o dată timpul se desprinde vâscos, și se desenează strâmb în alta lume. Tu, moarte cu dinții cât lopețile, îngroapă-mă, acum... înger luminos... cine ești? Viața nu a-ncetat niciodată să-și verse eructațiile asupra tâmplelor mele, singur pe lume, crăpat precum o oglindă subțire, ovaționat de toți demenții și astfel petrecut până la mormânt, destin tragic, târâtura a timpului... numai nebun nu sunt eu, nu ca ăștilalți.
Îmi imaginez trupul meu respingător zăcând inert într-un sicriu, poate aerodinamic daca am noroc, viermii calici ce vor fiecare bucățică din mine, un festin! Oare trupul meu acolo închis va gândi? Nu-mi pasă, eu voi fi în cer căutându-mi o haină, respirând aerul vid ce se răspântie prin canalele sufletului... puțin mai e...
Vorba lungă puțin aduce, sfârșitul meu a început să-ngâne „Du-te, du-te...” mă văd nevoit să închei aici, scrisoarea mea pierdută prin prăpăstiile ce mă vor înghiți și mă vor elibera...