- Ce faci? m-a întrebat omul de piatră de lângă mine.
- Ce faci? i-am răspuns omului de piatră de lânga mine. În cameră era rece și umezeală, sau parcă nu era umezeală. Era rece și era uscat, pustiu, camera mea era un cub de gheață și eu stăteam întins în pat, pe spate, cu mâinile la ceafă. În ușă batea cineva.
- Nu deschide! mi-a spus omul de piatră, tresărind de sub piatră, și atunci mi-am dat seama că era acoperit, din cap până-n picioare, cu piatră. Nu deschide! Te implor! Cine știe cine poate să fie! Ahh, frigul ăsta care nu se mai termină! Mi-e frică, își clănțănea dinții ca un om de zăpadă. La un moment dat, am auzit bătăi în ușă. Prima oară în acea noapte polară când venea cineva la mine. În același moment, mi-am dat seama că omul de lângă mine era din piatră.
- Cine poate să fie? l-am întrebat. Nu mi-a raspuns. Clipea des. La geam am văzut un cap de om. A doua zi nu l-am putut recunoaște. Stau la etajul șase într-un bloc normal, cu administrator. Administratorul e văduv. I-a murit nevasta într-un accident de circulație. Când te întâlnești cu el în lift, se lipește de peretele liftului și te întreabă "ce faci". Ar trebui să-i răspund, pentru că se pare și am auzit, că oamenilor le e milă de el.