Lumina caldă a focului se aruncă pe paginile cărții, încălzește fila, scrisul încearcă să se topească, devine albicios și opalescent, căldura filtrată de firele părului se rărește prin aerul gazos. Încep să râd, ca un hangar imens și gol sufletul se umple de speranțe, devine un visător ce se târăște în căutarea propriilor halucinații, apoi se întreabă(cine?)"Cum e să fii personaj dintr-un vis?"
Firește, nici nu aude întrebarea, are sufletul umplut cu ovuli lipicioși plini de neviață, ocolește răspunsul, se face că nu a auzit.

Razele pâlpâie ca o lumină de lumânare ce-ar vrea să-și sufle cerurile după voie, eu stau, observ cum aerul își deschide porii, cum căldura difuză agită gazul(același) din cameră, mângâierea timpului cu limba, iarăși alți pori, papile se deschid, creând senzația lămâioasă de plămân proaspăt și virginal, în ochii mei se afundă combinări infinite luate cate k, bulbii se dezaxează, gândurile se împrăștie ca cerneala în apă, viscere moleșite lasă sângele să fiarbă și să precipite în voie, gândurile(aceleași) se fac negânduri, plutire pe trepte de fum, femei gemând ascunse prin colțuri.

Mintea este cauza neliniștilor mele
demiurgul claustrat în propria creație,
eu conțin totul, dar nimic nu mă conține pe mine
nu sunt creat și nici nu vreau să creez.

Pot să fac ce vreau, aș vrea să ies afară, să mă plimb cu corpul lichefiat de-abia târându-se, să las moleculele să-mi zbârcească pielea, să stau suspendat, spânzurat de tălpile picioarelor.

Îmi pun o lentilă la ochi, brusc imaginea se atrofiază, culorile își descoperă polimerii falși, totul devine mărit într-o grotească voluptate de necreație, amanuntele nu se observă, însă detaliile da, întregi cercuri de oameni neinventați și ghidați dupa formlua inexacta a permutarilor luate câte n și aranjamente de n luate cate lentile vrei tu, ce mai, un întreg capitol de combinatorică dintr-un manual de matematică ce conține toți "omenașii".

Încet lumina se scurge pe ochi și se afundă după el, privesc cum umbra domină pe intervale scurte, pe lângă glasul fals al unei feminine "Oh my God!" o voce stinsă din marea de voci antiprimăvăratice rostește cu infatuare obraznic de ostentativă "Cineva sus acolo răzuiește celuloză", mă uit pe geam, picături de vată topindu-se lent, deodata îmi regret disprețul pentru ideea genială de moment a unui oarecare muncitor încărcând apă minerală într-un camion rebegit, și spun fără vorbe "Celuloză...la ce s-a gândit...heh, genial". Deodată imi aduc aminte celuloza frecată pe zidurile zgronțuroase, sutele de bulbi(aceiași) sintetici risipindu-se într-un zgomot hârșâit, copil, răzuind frenetic celuloza pe ziduri murdare, unde am fost în tot timpul ăsta?, de ce nu m-am gândit eu la celuloză?

Somnul survine ca o toropeală insuportabilă, cartea groasă și voluminoasă, o stufărie de cuvinte interminabile, îmi alunecă încet din urmă, ochii văd ceață printre cuvinte, corpul se sprijină în umăr, apoi în cot, cotul se alungește, pun capul pe mână și adorm odata cu mirosul îmbâcsit al cărții trecute prin sute de mâini; înainte să adorm promit că după ce mă voi scula, de curiozitate, o să îmi reactualizez memoria cu "elemente de combinatorică" că tot mi-au venit în minte...funia se leagă peste glezne, capul îmi atârnă în jos, sângele înăbușă emisferele debusolate de iritarea continuă a neîncrederii în sine, ca un ucigaș sleit, sângele îmi pleznește ochii, parul se diluează în sebuum, o puzderie de sentimente scârboase...

Ființa încearcă să stârnească gemete, într-un final se satură să încerce a mă mai trezi din visarea ostoită, rămân inert, cu oasele pleznindu-mi...singura senzație pe care o mai percep...

mirosul de carte îmbâcsită și plină de praf

sufletul cocorilor veseli colorati in concertul acuarelelor, fete fardate precum clatitele, oameni fericiti precum filfizonii, nimeni care sa vorbeasca despre sufletul lui
concertul frunzelor revoltate in ploaia lui c minor